ICCJ. Decizia nr. 1892/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1892/2014
Dosar nr. 1683/59/2011
Şedinţa publică de la 10 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul W.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, în principal, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată din 27 aprilie 2011, a deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, a deciziei din 15 iulie 2011 prin care s-a respins contestaţia sa administrativă îndreptată împotriva deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, respectiv, anularea deciziei din 24 aprilie 2011, prin care s-a suspendat procedura de soluţionare a contestaţiei administrative îndreptate împotriva deciziei de impunere.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 607.594 RON, achitată în baza deciziei de impunere menţionate, la plata dobânzilor legale calculate potrivit C. proc. fisc. începând din data de 26 octombrie 2011 (data achitării sumei menţionate) până la restituirea efectivă a acestuia, radierea sa din evidenţa persoanelor impozabile, înregistrate în scopuri de TVA.
În subsidiar, reclamantul a solicitat anularea deciziei din 24 iunie 2011 prin care s-a suspendat procedura de soluţionare a contestaţiei administrative promovate împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2011, cu obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei administrative, faţă de prevederile art. 214 C. proc. fisc.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în perioada 14 martie 2011-16 martie 2011 şi 24 martie 2011-30 martie 2011, a fost supus inspecţiei fiscale pentru stabilirea obligaţiilor sale de plată în materia impozitului pe venit, fiind întocmit raportul de inspecţie fiscală din 31 martie 2011, act în baza căruia s-a emis decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar la plată, cu acelaşi număr, şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în materia TVA, din 31 martie 2011, precum şi decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011 .
Reclamantul a precizat că deciziile de impunere emise din 31 martie 2011 au fost desfiinţate, fiind emise alte două decizii de impunere fiscală sub acelaşi număr, însă din data de 27 aprilie 2011, acestea vizând obiectul acţiunii.
Totodată, reclamantul a arătat că împotriva acestor decizii a formulat procedură prealabilă administrativă care a fost suspendată prin decizia din 24 iunie 2011 în ceea ce priveşte impunerea suplimentară şi soluţionată prin decizia din 15 iulie 2011, în sensul respingerii ca fiind fără obiect, în ceea ce priveşte înregistrarea în scopuri de TVA.
În concluzie, reclamantul a susţinut că actele de impunere emise de pârâtă sunt nelegale, aceasta considerând, în mod greşit, că are obligaţia de a plăti impozit pe venit în temeiul art. 71 C. fisc. şi de a se înregistra în scopuri de TVA în cursul anului 2007, veniturile obţinute în cadrul exploataţiei agricole comerciale W. neputând fi calificate drept venituri din activităţi agricole în sensul textului de lege menţionat, iar pentru acestea nu era necesară organizarea şi conducerea contabilităţii în partidă simplă. Greşită fiind şi aprecierea pârâtei în sensul obligaţiei de a achita impozit pe venit şi TVA aferent tuturor veniturilor obţinute de exploataţia agricolă, venituri care erau divizate între membrii asociaţiei.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că în mod legal s-a dispus suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, prin decizia din 24 iunie 2011, întrucât v erificarea finalizată prin decizia de impunere privind impozitul pe venit şi TVA din 27 aprilie 2011, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în suma totală de 716.452 RON, face obiectul sesizării penale înregistrată la D.G.F.P. Timiş din 30 martie 2011, conform art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 .
În această situaţie, a susţinut că organele fiscale nu se pot pronunţa înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, iar pe fond a arătat că actele atacate sunt legale.
2. Hotărârile atacate
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 20 iunie 2012, a admis excepţia de prematuritate a capetelor de cerere care vizează anularea deciziei de impunere din 27 aprilie 2011, respingând ca prematură această cerere atât pentru stabilirea impozitului pe venit suplimentar de plată, cât şi pentru obligaţiile fiscale suplimentare de plată, reprezentând TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, având în vedere prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
În cauză, pârâta a emis decizia de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative fără a emite o decizie de soluţionare a contestaţiei, în fond sau pe excepţie, decizie ce nu poate fi asimilată unei decizii de soluţionare a contestaţiei, acestea având regim juridic şi efecte distincte.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 568 din 17 octombrie 2012, a admis în parte cererea formulată de reclamant, a dispus anularea deciziei din 15 iulie 2011, emisă de pârâta D.G.F.P. Timiş prin Biroul de Gestiune Registru Contribuabili Monitorizare Declaraţii Fiscale şi Bilanţuri şi obligă pârâta să soluţioneze în fond contestaţia administrativă prealabilă promovată de reclamant împotriva deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, respingând în rest cererea.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul este producător agricol şi împreună cu alte 40 de persoane acesta a înfiinţat o exploataţie agricolă vegetală cu o suprafaţă de 226,9319 ha, din care 52,53 ha deţinute în proprietate şi 174,40 ha luate în arendă, conform art. 2 din O.U.G. nr. 108/2001, art. 2 din Legea nr. 36/1991 şi art. 1499 şi urm. C. civ., acesta fiind administrator şi la SC B.M. SRL, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar.
Din raportul de inspecţie fiscală din 31 martie 2011, rezultă că, din exploatarea terenurilor agricole, reclamantul a obţinut venituri în cursul anilor 2006-2010 şi nu s-a înregistrat ca persoană impozabilă din punct de vedere al TVA şi nici nu a achitat impozit pe venitul obţinut din activităţi agricole.
Prin acelaşi raport de inspecţie fiscală s-a reţinut că reclamantul a depăşit plafonul de scutire pentru întreprinderile mici, stabilit în art. 152 C. fisc., pentru anul 2007, dar nu a solicitat luarea sa în evidenţă ca plătitor TVA, motiv pentru care organul fiscal pârât a emis decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, dispunând din oficiu înregistrarea sa.
De asemenea, s-a reţinut că în perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2010, ce a făcut obiect al controlului, reclamantul a cultivat ardei, vinete, castraveţi, în sistem irigat, pe suprafeţe ce variază între 0,5 şi 1 ha pentru fiecare tip de cultură, organul de control fiscal apreciind că veniturile obţinute din valorificarea acestor legume sunt supuse impozitului pe venit, potrivit art. 71 C. fisc.
În baza acestui raport a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată din 27 aprilie 2011, prin care s-a stabilit obligaţia sa de plată a impozitului pe venit suplimentar, cu accesorii, în sumă de 58.336 RON şi TVA suplimentar de plată, cu accesorii în sumă de 658,116 RON.
Împotriva acestor acte administrative fiscale, reclamantul a formulat contestaţie, fiind soluţionată astfel:
Prin decizia din 15 iulie 2011, pârâta a respins ca rămasă fără obiect contestaţia administrativă îndreptată împotriva deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, având în vedere că reclamantul a desfăşurat activitate economică cu caracter de continuitate şi a realizat în anul 2007 o cifră de afaceri de 541.564 RON, peste plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
A apreciat astfel că reclamantul avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată, în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii plafonului de scutire, respectiv până la data de 10 septembrie 2007, potrivit art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, în caz contrar organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu, conform art. 153 alin. (8) din acelaşi act normativ.
P rin decizia din 24 iunie 2011, autoritatea pârâtă a suspendat soluţionarea c ontestaţiei formulate de reclamant împotriva d eciziei de impunere din 27 aprilie 2011, conform art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală referitoare la sesizarea din 30 martie 2011, formulată în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.
Cu privire la această soluţie luată de pârâtă prin decizia nr. 1204/2011, prima instanţa a apreciat că nu sunt fondate criticile reclamantului, în speţă fiind îndeplinite condiţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., reclamantul nu a contestat cele reţinute în cuprinsul acestei decizii referitoare la formularea unei sesizări penale pentru cercetarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.
În cauză, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, au fost sesizate organele penale cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni legate de obligaţiile fiscale ale reclamantului.
Aşa fiind, nu se poate reţine că, astfel cum pretinde reclamantul, constatarea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce s-ar pronunţa cu privire la contestaţia administrativă, de vreme ce infracţiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiect al sesizării vizează tocmai omisiunea reclamantului de a se înregistra ca plătitor de TVA după pretinsa depăşire a plafonului de scutire în cursul anului 2007, respectiv omisiunea de declarare de către acesta a veniturilor impozabile cu privire la care s-a apreciat de către organul fiscal că ar face obiect al art. 71 lit. a) C. fisc.
De asemenea, nu se putea reţine că ar fi posibilă soluţionarea contestaţiei administrative, anterior soluţionării acţiunii penale, având în vedere principiul înscris în art. 22 C. proc. pen., potrivit căruia „penalul ţine în loc civilul”, dar şi prevederile art. 19 din acelaşi cod.
Referitor la criticile reclamantului privind nelegalitatea deciziei din 15 iulie 2011 prin care pârâta respins ca lipsită de obiect contestaţia promovată de reclamant împotriva deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, prima instanţă a reţinut că sunt fondate, în condiţiile în care din considerentele acesteia nu rezultă motivele pentru care organul învestit cu soluţionarea contestaţiei a considerat că aceasta nu are obiect.
În cauză nu s-a dovedit că decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011 ar fi fost desfiinţată, astfel încât nu ar mai produce efecte juridice, pentru a se considera că demersul reclamantului ar fi rămas fără obiect.
Pe de altă parte, considerentele expuse în cuprinsul deciziei analizate, referitoare la obligaţia înregistrării ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la depăşirea plafonului de scutire şi la posibilitatea organului fiscal de a proceda din oficiu în cazul neîndeplinirii a acestei obligaţii, nu justifică soluţia de respingere pe cale de excepţie a contestaţiei administrative, neputându-se determina motivele pentru care organul emitent al deciziei nu a analizat în fond susţinerile reclamantului referitoare la inexistenţa unor obligaţii fiscale de înregistrare ca plătitor de TVA.
Or, potrivit art. 43 C. proc. fisc., decizia de soluţionare a contestaţiei administrative trebuie să cuprindă motivele de fapt şi temeiul de drept pe care se sprijină, absenţa acestora făcând imposibil controlul judecătoresc de legalitate, la care face referire art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că se impune ca pârâta să soluţioneze în fond contestaţia administrativă prealabilă promovată de reclamant împotriva deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, iar nu să analizeze în fond susţinerile referitoare la nelegalitatea acestui act, cu atât mai mult cu cât aceste susţineri vizează şi fondul contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de impunere din 27 aprilie 2011, cu privire la care s-a menţinut soluţia de suspendare a procedurii administrative, fiind considerată prematură cererea de faţă, de anulare a decizii de impunere menţionate.
În consecinţă, prima instanţă a respins şi cererea reclamantului de anulare a deciziei de impunere, de anulare a deciziei de suspendare a procedurii administrative prealabile.
3. Calea de atac exercitată
Reclamantul a atacat cu recurs încheierea şi sentinţa Curţii de apel, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
O primă critică formulată de recurentul-reclamant constă în aceea că există o contradicţie evidentă între cele două soluţii pronunţate de instanţa de fond, întrucât pe de o parte s-a reţinut că doar deciziile prin care se soluţionează pe fond sau pe cale de excepţie contestaţiile administrative pot fi supuse controlului judecătoresc, iar pe de altă parte, a fost cenzurată legalitatea unei decizii prin care nu a fost soluţionată pe fond sau pe excepţie contestaţia administrativă.
De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că soluţia de respingere, ca prematură, a cererii de anulare a deciziei de impunere este în dezacord cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dreptul la acţiune al persoanei vătămate se naşte şi în situaţia în care plângerea administrativă nu este soluţionată în termenul de 30 de zile reglementat prin art. 2 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, recurentul-reclamant a arătat că instanţa nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., ale cărui dispoziţii au fost încălcate de autoritatea fiscală.
Recurentul-reclamant a criticat şi soluţia de obligare la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative îndreptate împotriva deciziei de înregistrare împotriva deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, susţinând că deşi aparent autoritatea fiscală a admis excepţia lipsei de obiect, în realitate contestaţia a fost soluţionară pe fondul său.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, D.G.F.P. Timişoara a solicitat:
- respingerea recursului ca rămas fără obiect şi neîntemeiat în ceea ce priveşte decizia nr. din 15 iulie 2011, arătând că autoritatea fiscală s-a conformat hotărârii primei instanţe, de soluţionare pe fond a contestaţiei administrative împotriva deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, în sensul că a emis decizia din 22 noiembrie 2012, prin care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei respective, act anexat întâmpinării.
- respingerea recursului, ca neîntemeiat, în ceea ce priveşte decizia de impunere şi decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva acesteia, întrucât constatarea stării de fapt trebuie să se facă prioritar în acţiunea penală.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a învederat instanţei că plângerea penală a fost soluţionată prin rezoluţia emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş la data de 23 decembrie 2013, în Dosar nr. 552/P/2011, însă nici la această dată pârâta nu a soluţionat contestaţia administrativă, ceea ce denotă cu evidenţă reaua credinţă a acesteia, prin săvârşirea unui abuz de drept cu consecinţe vătămătoare în dauna reclamantului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de apărările intimatei şi de înscrisurile nou depuse la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în limita şi pentru considerentele care urmează.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recursul împotriva încheierii din data de 20 iunie 2012, prin care instanţa a admis excepţia prematurităţii capetelor de cerere vizând anularea deciziei de impunere, este nefondat, pentru că Titlul IX (art. 205-art. 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative fiscale, procedură care se finalizează printr-o decizie emisă conform art. 216-art. 217, ce poate fi atacată în justiţie, potrivit art. 218 alin. (2) din acelaşi cod.
Acest cadru normativ derogă de la regimul de drept comun reglementat prin Legea nr. 554/2004, astfel încât regularitatea şi obiectul demersurilor procesuale efectuate de recurentul-reclamant nu pot fi apreciate prin prisma prevederilor art. 8 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. b) din această lege.
Sentinţa este însă criticabilă pentru caracterul său contradictoriu, în sensul că nu este fundamentată pe o abordare unitară a capetelor de cerere formulate de reclamant, în condiţiile în care actele administrative fiscale au fost emise în cadrul aceluiaşi raport de drept fiscal material, atât starea de fapt care a atras cele două soluţii fiscale, cât şi argumentele din contestaţie, fiind comune.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1.1 din prezenta decizie, în baza constatărilor raportului de inspecţie fiscală din 31 martie 2011 au fost emise, în temeiul art. 109 alin. (2) C. proc. fisc., decizia de impunere din 27 aprilie 2011, privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina recurentului-reclamant, constând în impozit pe venit suplimentar, TVA, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, precum şi decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, potrivit prevederilor art. 153 alin. (8), art. 1531 alin. (1) C. fisc.
Ambele acte au fost contestate potrivit art. 205 C. proc. fisc., contestaţia împotriva deciziei de impunere fiind suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., în timp ce în privinţa deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, autoritatea fiscală a emis decizia din 15 iulie 2011, prin care a respins contestaţia ca fiind „fără obiect”, reţinând că persoana verificată avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data constatării depăşirii plafonului de scutire, conform art. 152 alin. (6) C. fisc., întrucât, prin raportul de inspecţie fiscală, s-a constatat că a desfăşurat activitate economică cu caracter de continuitate, realizând o cifră de afaceri superioară plafonului de scutire prevăzut în art. 152 alin. (1) şi alin. (5) C. fisc.
Cu alte cuvinte, autoritatea fiscală a reţinut lipsa de obiect a contestaţiei raportându-se la prezumţia de legalitate a măsurii administrative, fără a realiza un examen efectiv al susţinerilor contestatorului, care tindeau la demonstrarea inexistenţei obligaţiilor fiscale suplimentare şi, corelativ, a lipsei de temei a măsurii de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, aspect care afectează legalitatea deciziei din 15 iulie 2011, după cum judicios a stabilit judecătorul fondului.
În acest context, nu pot fi identificate considerente rezonabile pentru care să fie menţinută decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de impunere, dar în acelaşi timp să se dispună soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, cu riscul perpetuării unor soluţii contradictorii şi a prelungirii nejustificate a stării de incertitudine fiscală a contribuabilului.
Apărarea pârâtei, în sensul că recursul ar fi rămas fără obiect în ceea ce priveşte motivul analizat mai sus, nu poate fi reţinută, pentru că decizia din 22 noiembrie 2012 nu constituie o îndeplinire a obligaţiei stabilite prin hotărârea primei instanţe, de vreme ce contestaţia împotriva deciziei din 4 aprilie 2011 nu a fost soluţionată pe fond, ci suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
De asemenea, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate criticile privind modul de interpretare şi aplicare a art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în soluţionarea cererii privind anularea deciziei de suspendare a contestaţiei, în care prima instanţă a pornit de la premisa că posibilitatea sa de a cenzura măsura suspendării este limitată în sensul că nu poate analiza aspecte de oportunitate a actelor administrative, cum sunt cele lăsate la aprecierea unei autorităţi publice. Astfel, a ajuns la concluzia potrivit căreia suspendarea cauzei este obligatorie în orice situaţie în care autoritatea fiscală ori chiar instanţa de judecată este învestită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiect al acţiunii penale, fără o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a „înrâuririi hotărâtoare” pe care ar putea-o avea soluţia penală în litigiul dedus judecăţii.
Contrar acestei concluzii, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.
Toate considerentele expuse impun admiterea recursului, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează a soluţiona în mod unitar acţiunea reclamantului, ţinând seama de cele reţinute mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de W.H. împotriva încheierii din 20 iunie 2012 şi a sentinţei nr. 568 din 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de W.H. împotriva sentinţei nr. 568 din 17 octombrie 2012 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1882/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1893/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
