ICCJ. Decizia nr. 207/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 207/2014
Dosar nr. 5724/2/2011
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 5724/2/2011 reclamantul R.C.R.I.S.S. - Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
- (i) anularea Hotărârii nr. 175 din 4 mai 2011 a C.N.C.D.i;
- (ii) retransmiterea dosarului la autoritatea pârâtă şi obligarea acesteia la examinarea pe fond a petiţiei.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţei, în esenţă, următoarele:
La data de 7 martie 2011 a fost înregistrată la C.N.C.D. petiţia formulată de R.C.R.I.S.S. - Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii cu privire la declaraţiile făcute de Preşedintele Traian Băsescu, în data de 3 noiembrie 2010, în cadrul unei vizite oficiale în Slovenia, cu referire la romii nomazi, prezentându-i drept dificil de integrat, nedoritori de muncă şi în mod tradiţional infractori.
R.C.R.I.S.S. a invocat în drept încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (4), art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, republicată.
În data de 6 aprilie 2011, în cadrul şedinţei Colegiului director al C.N.C.D. s-a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială, raportat la faptul că declaraţiile Preşedintelui au avut loc pe teritoriul altui stat, respectiv în Slovenia.
Prin Hotărârea nr. 175/4 mai 2011, C.N.C.D. a admis excepţia de necompetenţă teritorială a C.N.C.D.
Sub aspect procedural, reclamantul a criticat hotărârea adoptată de C.N.C.D., arătând că se impunea respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială ca tardivă, întrucât nu a fost invocată înainte de începerea dezbaterilor pe fond, ci după încheierea acestora, şi chiar după depunerea concluziilor scrise.
Pe fondul cauzei, reclamantul a susţinut nelegalitatea hotărârii C.N.C.D., pentru următoarele motive:
Premisa de la care pleacă hotărârea contestată este vădit eronată. O faptă prin care se atinge demnitatea umană nu este în niciun caz executată şi consumată instantaneu. Dreptul la demnitate şi dreptul de a nu fi discriminat au caracter absolut, existenţa acestora neavând legătură cu graniţele naţionale. Este un drept erga omnes, care trebuie respectat de către orice persoană fizică sau juridică indiferent de locul în care aceasta se află. A considera că acest drept fundamental este afectat de condiţii, cum ar fi teritorialitatea, ori că un cetăţean român este obligat să respecte Constituţia şi legile ţări numai atunci când se află pe teritoriul românesc, aruncă cu totul în derizoriu orice teorie a protecţiei drepturilor omului.
În realitate, fapta de discriminare a produs efecte la nivelul societăţii româneşti, respectiv la nivelul comunităţii rome din România. Săvârşirea faptei contravenţionale incriminate nu se limitează la locul fizic în care au fost făcute declaraţiile, ci este necesar să fie luate în considerare, cu prioritate, efectele faptei reclamate. Or, aceste efecte s-au produs, în mod covârşitor, în România, afectând în mod substanţial şi vizibil societatea românească.
Declaraţiile încriminate au fost amplu dezbătute public în România (de exemplu, în presa naţională şi locală), grupul supus discriminării în această cauză fiind cel al romilor, consideraţi nomazi de către Preşedinte, cu referire directă la romii din România - cetăţeni români, ale căror drepturi ar trebui apărate de C.N.C.D. fără discriminare.
Totodată, Preşedintele era însoţit de ziarişti români, fiind pe deplin conştient de faptul că afirmaţiile sale vor ajunge în România şi vor produce efecte în România. În acest sens, în opinia minoritară a celor 2 membri ai Colegiului Director al C.N.C.D. se indică şi cauze similare, soluţionate pe fond de C.N.C.D. şi sancţionate cu amendă contravenţională, cum ar fi Hotărârea C.N.C.D. nr. 418/2010 cu privire la afirmaţiile făcute la Paris de I.N. la adresa minorităţilor rome şi maghiare.
În mod just, în opinia separată, cei doi membri ai Colegiului Director al C.N.C.D. au apreciat că se impune respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială şi au procedat la investigarea pe fond a petiţiei formulate de R.C.R.I.S.S.
2. Apărările formulate de pârâtul C.N.C.D.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 25 noiembrie 2011, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea plângerii împotriva Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., invocând, în special următoarele argumente:
Potrivit art. 29 din „Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor”, act administrativ cu forţă normativă adoptat prin Ordinul preşedintelui C.N.C.D. nr. 144/2008, publicat în M. Of. nr. 348 din 06 mai 2008, Colegiul director al C.N.C.D. este îndreptăţit să invoce ex officio excepţia de proprie necompetenţă şi în cursul soluţionării petiţiei, cu respectarea în esenţă a principiilor dreptului la apărare şi contradictorialităţii, astfel cum s-a procedat şi în cazul dedus judecăţii.
O.G. nr. 137/2000, republicată, poartă trăsătura actului normativ special în materie contravenţională, în raport cu legislaţia cadru privind regimul juridic al contravenţiilor reprezentată de O.G. nr. 2/2001.
Potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu cele ale C. proc. civ.
Dreptul contravenţional se constituie în latură a dreptului administrativ, adecvat principiilor de drept, precum şi literaturii de specialitate.
De asemenea, conform art. 28, dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 se completează cu cele ale C. proc. civ., care reglementează principiile şi procedurile specifice desfăşurării procesului civil.
C. civ., prin art. 7, stabileşte la nivel de principiu, în contextul fixării teritorialităţii legii civile, că actele adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul tării, afară de cazul când se prevede altfel.
Aplicarea legii civile în speţă are la bază principiul teritorialităţii, care prevede că legea se aplică pe teritoriul statului care a edictat-o în baza laturii interne a suveranităţii sale.
Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu, circumstanţiat atragerii răspunderii juridice contravenţionale, presupune stabilirea lucrului unde s-a săvârşit contravenţia.
Raportat la obiectul pricinii, actul bănuit a reprezenta o discriminare (declaraţia verbală publică) este finit printr-o executare singulară, neetapizată, consumarea acţiunii materializându-se integral, în timp şi spaţiu (pe teritoriul statului terţ),prin efectul produs instant, promt şi sincronic, independent de existenţa factorului mijlocitor extern - mass-media.
Prin urmare, se impune respingerea plângerii reclamantului şi menţinerea ca judicioasă şi legală a Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D.
3. Procedura derulată în faţa primei instanţei
Prin încheierea din data de 8 februarie 2012 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului formulată de Fundaţia Centrul de Resurse Juridice.
De asemenea, prin încheierea din data de 04 aprilie 2012, instanţa a dispus, la cererea reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Preşedintelui României - Traian Băsescu, prin Administraţia Prezidenţială.
Administraţia Prezidenţială, în numele Preşedintelui României, a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acţiunii şi menţinerea Hotărârii C.N.C.D. nr. 175/2011, arătând că dreptul contravenţional este inaplicabil contravenţiilor săvârşite în afara spaţiului pe care statul român îşi exercită suveranitatea, că afirmaţia pretins discriminatorie trebuie analizată în contextul în care a fost făcută, aceasta reprezentând manifestarea dreptului la opinie şi la libera exprimare, drept protejat prin însăşi O.G. nr. 137/2000, respectiv art. 2 alin. (8) din acest act normativ.
Prin încheierea din data de 13 iunie 2012, instanţa a respins cererea reclamantului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind interpretarea unor dispoziţii din Directiva nr. 43/2000, apreciind că nu este necesară pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât aplicabilitatea art. 2 şi art. 15 din Directiva nr. 43/2000 este suficient de clară, această claritate impunându-se fără a lăsa loc de interpretări.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, iar în cadrul acesteia a fost depusă documentaţia care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, în temeiul art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
4. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 4364 din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: admiterea cererii formulate de reclamantul R.C.R.I.S.S. - Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii, în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D., Preşedintele României - Traian Băsescu, prin Administraţia Prezidenţială, anularea Hotărârii nr. 175 din 04 aprilie 2011 emisă de C.N.C.D., obligarea pârâtului C.N.C.D. să soluţioneze petiţia din 07 martie 2011 ce formează obiectul Dosarului nr. 101/2011 şi admiterea cererii de intervenţie în interesul reclamantului formulată de intervenientul Centrul de Resurse Juridice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 175 din 04 mai 2011, C.N.C.D. a admis excepţia de necompetenţă teritorială, pe motiv că fapta sesizată a fost săvârşită la data de 03 noiembrie 2010 pe teritoriul Sloveniei.
Fapta sesizată de reclamant se referă la declaraţia Preşedintelui României Traian Băsescu, din data de 3 noiembrie 2010, cu ocazia vizitei oficiale în Slovenia, în legătură cu procesul de adresare la Spaţiul Shengen.
Având în vedere că autoritatea pârâtă a fost sesizată pentru a investiga dacă fapta presupusă a fi discriminare poate fi încadrată în categoria contravenţiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. trebuia să ţină cont de principiul ubicuităţi aplicabil în materie contravenţională.
Conform acestui principiu, fapta se consideră săvârşită pe teritoriul ţării, dacă pe acest teritoriu a fost efectuat un act de executare ori dacă s-a produs rezultatul faptei.
În speţă, deşi declaraţia Preşedintelui României a fost dată pe teritoriul Republicii Slovenia, reclamantul a luat cunoştinţă de aceasta pe teritoriul României, prin intermediul mass-media.
În acest mod, rezultatul faptei s-a produs şi pe teritoriul României.
C.N.C.D. are de analizat fapta în privinţa efectelor produse pe teritoriul României şi nu cu privire la efectele acesteia produse pe teritoriul altui stat.
Prin admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială, autoritatea pârâtă a încălcat dreptul petentei de acces liber pe justiţie, în condiţiile în care exercitarea acestui drept reprezintă asigurarea efectivă la analizarea pe fond a petiţiei şi nu doar permisiunea de a înregistra petiţia la C.N.C.D. şi de a contesta în instanţă soluţia de desistare a autorităţii publice în privinţa soluţionării petiţiei.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, constatarea necompetenţei teritoriale ar trebui să conducă la transmiterea petiţiei altui organism competent să o analizeze pe fond şi nu să constituie o soluţie finală cu efect de împiedicare a accesului la justiţie şi care, în fapt, echivalează cu o soluţie de respingere ca inadmisibilă a petiţiei.
În considerarea acestor motive, prima instanţă a admis cererea reclamantului şi, pe cale de consecinţă, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Centrul de Resurse Juridice.
5. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 4364 din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, C.N.C.D., susţinând că este nelegală, pentru următoarele motive:
5.1. În mod eronat prima instanţă a reţinut că C.N.C.D. nu a ţinut cont de principiul ubicuităţii „aplicabil, de regulă, materiei contravenţionale”.
Principiul ubicuităţii (instituit prin dispoziţiile C. pen.) dictează exclusiv în materie penală, în sensul că infracţiunea se socoteşte a fi comisă pe teritoriul ţării atunci când pe acel teritoriu a avut loc acţiunea infracţională ori s-a produs rezultatul faptei penale.
Prin apelarea la o teorie specifică dreptului penal, judecătorul fondului provoacă o asociere intra-judiciară a materiei contravenţionale cu cea penală, astfel încât un principiu juridic caracteristic strict dreptului penal, respectiv principiul ubicuităţii, să capete incidenţă în domeniul aplicării în spaţiu a legii contravenţionale.
Circumscris spaţiului de aplicare a legislaţiei contravenţionale naţionale şi, corelativ, stabilirii competenţei teritoriale a C.N.C.D., O.G. nr. 137/2000, republicată, reliefează, expresia voinţei legislatorului român de a adopta un act normativ special prin care se sancţionează contravenţional faptele de discriminare, aria sa de aplicare fiind determinată de limitele teritoriale ale României.
Potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu cele ale C. proc. civ.
De asemenea, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.
Extinzând cadrul juridic civil, art. 10 pct. 8 C. proc. civ., prevede că instanţa competentă teritorial în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este cea în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Aplicarea legii civile în spaţiu are la bază principiul teritorialităţii, care prevede că legea se aplică pe teritoriul statului care a edictat-o, în baza laturii interne a suveranităţii sale.
În mod eronat prima instanţă a reţinut că, deşi declaraţia împricinată a fost dată pe teritoriul Republicii Slovenia, întrucât aceasta a fost diseminată pe teritoriul României, prin intermediul mass-media, rezultatul s-ar fi produs (şi) pe teritoriul României.
Fapta constând într-o afirmaţie publică oferită pe teritoriul unui stat străin, afirmaţiile care-i viza de facto pe romii nomazi neintegraţi şi neasimilaţi, deci alţii decât romii de cetăţenie română, integraţi şi asimilaţi (social şi naţional), este circumscrisă unei executări singulare, aceasta subzistând printr-un act unic, nedivizat, epuizat instantaneu, promt şi nemijlocit pe teritoriul aceluiaşi stat terţ.
A menţine soluţia primei instanţe, astfel cum a fost argumentată, respectiv a administra regula ubicuităţii în sensul dispus de instanţă, ar presupune că orice declaraţie verbală exprimată public pe teritoriul unui stat terţ, de natura estimării unei lezări a cetăţenilor români de etnie, diseminată în România, prin intermediul mass-media, ar atrage incidenţa legislaţiei naţionale în materie de discriminare şi, de plano, jurisdicţia teritorială a organelor abilitate din România, respectiv competenţa C.N.C.D. cu privire la astfel de declaraţii.
În concluzie, devine indubitabil aspectul că apelul judecătorului de fond la regula ubicuităţii este inadecvat, pe de o parte, încât aceasta semnifică, sub specie juris, strict un element constitutiv al principiului aplicării legii penale române în spaţiu, iar, pe de altă parte, acceptând ab absurdum, transferul în extenso al unei reguli juridice stricte către o materie de drept terţă, deoarece nu se concretizează sau nu se confirmă imperativul acestei reguli, anume ca acţiunea sau rezultatul să se fi produs pe teritoriul României.
5.2. În mod eronat prima instanţă a apreciat că, prin admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale, C.N.C.D. ar fi încălcat dreptul petentei de acces liber la justiţie.
Legislaţia specială în materie de discriminare - O.G. nr. 137/2000, republicată, îi rezervă subiectului pasiv al discriminării două căi de protecţie instituţională antidiscriminare, facultative, fezabil complementare, dar autonome şi nesubordonate, şi anume:
- calea administrativ jurisdicţională, asigurată prin aptitudinea generală a C.N.C.D. în domeniul constatării şi sancţionării tuturor faptelor de discriminare;
- calea jurisdicţional - judiciară, circumscrisă răspunderii civile delictuale, conturată prin funcţia sa reparatorie ce constă în obligarea subiectului activ al discriminării la repararea prejudiciului cauzat, respectiv repunerea în situaţia anterioară, prin înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite.
Aşadar, prin reţinerea necompetenţei teritoriale a C.N.C.D., petentei nu-i este îngrădit sub nicio formă dreptul de acces la justiţie, aceasta având deschisă „calea justiţiei”, aşa cum consacră dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, în deplină concordanţă cu art. 21 din Constituţia României.
Referitor la eventuala transmitere a petiţiei către un alt organism competent, ca urmare a constatării necompetenţei teritoriale a C.N.C.D., se impune a se avea în vedere că ceea ce se poate reţine în cauză este o necompetenţă teritorială absolută, o necompetenţă teritorială exclusivă, de natură dirimantă şi peremptorie, care presupune per se o respingere asociată inadmisibilităţii petiţiei în raport cu necompetenţa absolută pentru teritorialitate exclusivă a organului administrativ-jurisdicţional naţional în materie contravenţională:
În concluzie, pentru motivele arătate, în temeiul art. 299 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii reclamantei, cu menţinerea Hotărârii C.N.C.D. nr. 175/2011, ca fiind legală şi temeinică.
Intimaţii, deşi au fost legal citaţi, nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Litigiul dedus judecăţii are ca obiect exercitarea controlului de legalitate asupra Hotărârii nr. 175 din 4 mai 2011 emisă de Colegiul director al C.N.C.D.
Prin această hotărâre, adoptată cu majoritate de voturi, C.N.C.D. a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, cu privire la sesizarea formulată de R.C.R.I.S.S. împotriva Preşedintelui României - Traian Băsescu, având ca obiect o presupusă faptă de discriminare săvârşită cu ocazia declaraţiilor făcute în data de 3 noiembrie 2010, în cursul unei vizitei oficiale în Slovenia, faptă care a vizat atingerea demnităţii şi crearea unei atmosfere degradante, umilitoare şi ofensatoare împotriva romilor.
Dispunând admiterea cererii reclamantului R.C.R.I.S.S. şi anularea Hotărârii nr. 175 din 04 mai 2011, în mod eronat, prima instanţă a invocat principiul ubicuităţii, apreciind că acesta este aplicabil în materie contravenţională.
Conform principiului ubicuităţii, astfel cum acesta este consacrat prin dispoziţiile C. pen., infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Înalta Curte reţine, în acord cu susţinerile recurentului, că principiul ubicuităţii guvernează aplicarea legii penale în spaţiu, este de strictă interpretare şi aplicare, nefiind incident în materie contravenţională.
Cu toate acestea, soluţia primei instanţe de anulare a Hotărârii C.N.C.D. este legală, astfel că urmează a fi menţinută, în considerarea următoarelor argumente:
Aplicarea legii civile în spaţiu are la bază principiul teritorialităţii, care prevede că legea se aplică pe teritoriul statului care a edictat- o în baza laturii interne a suveranităţii sale.
În cauza supusă judecăţii, aplicarea reglementării speciale în materie contravenţională, reprezentată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, republicată, presupune ab iniţio stabilirea locului săvârşirii contravenţiei.
Referindu-se la dreptul la demnitate, O.G. nr. 137/2000 prevede la art. 15, următoarele:
„Constituie contravenţie (...) orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist - şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată (...)”.
În interpretarea şi aplicarea reglementării incidente, Înalta Curte apreciază că decisiv în determinarea legii civile aplicabile în spaţiu şi, implicit, a competenţei autorităţii administrative, este momentul consumării presupusei fapte de discriminare.
Cum această pretinsă faptă vizează încălcarea dreptului la demnitate, nu se poate vorbi de epuizarea acesteia decât în momentul în care efectele acţiunii (declaraţiei) reclamate au ajuns la persoanele vizate şi au fost efectiv percepute de acestea.
În speţa de faţă, efectele faptei sesizate s-au produs covârşitor pe teritoriul României, de vreme ce declaraţiile Preşedintelui nu au fost adresate în mod exclusiv ori prioritar opiniei publice din Slovenia, ci au vizat comunitatea romilor din România.
Afirmaţiile pretins discriminatorii au fost făcute ca răspuns la întrebarea unei jurnaliste slovene în legătură cu măsurile luate de autorităţile române în privinţa romilor şi s-au raportat la o experienţă personală al Preşedintelui României din perioada în care era primar al Bucureştiului.
Preşedintele a fost însoţit de zarişti români, iar declaraţiile acestuia au fost amplu dezbătute public în România, în presa naţională şi locală.
În acest context, în mod eronat C.N.C.D., în opinia majoritară, a invocat din oficiu şi a reţinut necompetenţa sa teritorială în soluţionarea sesizării formulate de R.C.R.I.S.S., constatările primei instanţe fiind legale în această privinţă.
Hotărârea adoptată în acest caz de C.N.C.D. este în contradicţie cu însăşi practica administrativă a aceste autorităţi care, într-o cauză având ca obiect declaraţii făcute la Paris de numitul I.N. la adresa minorităţilor rome şi maghiare, a pronunţat Hotărârea nr. 418 din 15 decembrie 2010, definitivă, prin care, fără a pune în discuţie o eventuală necompetenţă a Consiliului, a analizat pe fond sesizarea şi a dispus aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
Acest precedent creat în practica autorităţii pârâte se impunea a fi respectat şi aplicat cu claritate şi coerenţă rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a incertitudinii şi ambiguităţii pentru persoanele interesate de măsurile adoptate de Consiliu în activitatea de prevenire şi sancţionare a tuturor faptelor de discriminare, cu atât mai mult cu cât în reglementarea specială reprezentată de O.G. nr. 137/2000 nu se regăsesc reguli specifice în materie de competenţă.
Referitor la pretinsa încălcare a dreptului de acces la instanţă, parte componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că procedura în litigiu are ca obiect legalitatea deciziei unei autorităţi administrative, iar dreptul de acces la justiţie este asigurat prin controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ asupra hotărârilor adoptate de C.N.C.D., în condiţiile şi termenele instituite de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul C.N.C.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul C.N.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 4364 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 201/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2128/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
