ICCJ. Decizia nr. 217/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 217/2014
Dosar nr. 8815/2/2012
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 8815/2/2012, reclamanta P.M.L. a solicitat, în contradictoriu pârâta U.N.B.R., anularea parţială a Regulamentului - cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat şi a examenului de obţinere a titlului profesional de avocat definitiv, respectiv a art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Interesul legitim şi actual în formularea cererii a fost justificat de reclamantă, după cum urmează:
A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti în anul 2001 şi a promovat examenul de primire în profesia de avocat în luna aprilie 2002, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 8823 din 14 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România, ce i-a fost comunicată în data de 05 iulie 2002, însă până în prezent nu a fost înscrisă în cadrul tabloului avocaţilor al vreunui barou.
În anul 2003 a promovat examenul de admitere organizat de I.N.M., instituţie de învăţământ superior pe care a absolvit-o în anul 2005. A susţinut şi promovat examenul de definitivat în funcţia de judecător în anul 2007. A fost eliberată din funcţia de judecător prin Decretul nr. 33 din 16 ianuarie 2012 publicat în M. Of. din 20 ianuarie 2012, în urma cererii sale de eliberare din funcţie prin demisie.
Având o vechime de 8 ani în funcţia de judecător, consideră că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi înscrisă în tabloul avocaţilor definitivi fără a susţine din nou examenul de primire în profesie.
Cu toate acestea, Consiliul Baroului Bucureşti, întrunit în şedinţa din data de 14 februarie 2012, a luat decizia de respingere a cererii, principalul temei de drept invocat fiind art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de Consiliul U.N.B.R. în data de 22 septembrie 2007.
Regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.N.B.R. prin Decizia nr. 268 din data de 22 septembrie 2007, care a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.
Având în vedere că respingerea cererii de înscriere în tabloul avocaţilor definitivi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat de Consiliul U.N.B.R., argumentându-se că normele contestate au produs efecte juridice între data adoptării şi data abrogării lor, apreciază că justifică în continuare interes în atacarea Deciziei nr. 268 din data de 22 septembrie 2007, chiar dacă aceasta a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R.
Motivele de nelegalitate privind art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 sunt, în opinia reclamantei, următoarele:
1.1. Încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, prin faptul că măsura adoptată, respectiv „neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afişării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou” nu fusese prevăzută de legislaţia în vigoare la data promovării examenului de admitere în Barou, astfel că instituirea sa post factum, printr-o normă ulterioară, constituie o evidentă încălcare a principiului tempus regit actum, confirmând caracterul retroactiv şi, prin aceasta, neconstituţional al reglementării în cauză;
1.2. Încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 conform cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Din această perspectivă, dispoziţiile art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 adaugă la lege, în sensul că instituie o nouă modalitate de încetare a calităţii de avocat pe lângă cele prevăzute în art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, şi art. 58 din Statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea din 29 iunie 2007, în vigoare la data emiterii Regulamentului.
Deşi Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea din 2011 a Consiliului U.N.B.R., anularea acestui act este justificată în continuare, întrucât abrogarea produce efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, iar nulitatea are efecte retroactive, respectiv de la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22 septembrie 2007 până la data intrării în vigoare a Hotărârii din 2011, perioadă în care actul a cărui anulare se solicită a produs efecte juridice, fiind efectate astfel drepturile celor vizaţi.
Pârâta U.N.B.R. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea cererii reclamantei ca lipsită de obiect, iar în subsidiar, respingerea ca nefondată.
În privinţa lipsei de obiect a cererii, pârâta a susţinut că instanţa de contencios administrativ nu poate dispuse anularea unei prevederi legale abrogate, întrucât ar fi în ipoteza de a lipsi de efecte un act administrativ cu caracter normativ deja lipsit de efecte prin abrogarea sa explicită.
Sub aspectul tezei încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, pârâta a precizat că susţinerile reclamantei nu pot fi reţinute, întrucât ipoteza retroactivităţii ar reprezenta-o situaţia în care termenul de 2 ani s-ar fi calculat de la data promovării de către reclamantă a examenului de primire în profesie, constatată prin Decizia nr. 8823 din 14 iunie 2002. Or, alin. (2) al art. 24 din Regulament a urmărit exact acoperirea acestui tip de situaţii juridice, cu respectarea principiilor aplicării legii civile.
Pe fondul cauzei, pârâta s-a prevalat de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 51/1995 conform cărora, „profesia de avocat se exercită numai de avocaţi înscrişi în tabloul barourilor din care fac parte.”, afirmând că promovarea examenului de admitere în profesia de avocat creează în persoana candidatului admis vocaţia de a fi înscris pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare, adică exercitarea în concret a profesiei, în forma de exercitare pentru care respectivul solicitant optează.
În privinţa deciziilor de validare a examenelor de admitere, s-a apreciat că sunt acte administrative emise sub condiţie şi că, pentru exercitarea concretă a profesiei de avocat, solicitantul, cu vocaţie de exercitare (examen de admitere promovat) trebuie să: (a) opteze pentru o formă de exercitare; (b) facă dovada încetării oricărui caz de incompatibilitate; (c) dovada asigurării profesionale; (d) depună jurământul,etc.
Introducerea oricăror limitări temporale a îndeplinirii condiţiilor actului administrativ apare ca o sancţiune în vederea realizării finalităţii respectivei decizii. Altfel, spus, sancţiunea decăderii este o măsură firească de protecţie a eficienţei actului administrativ în contra beneficiarului acestuia care, fie a dat dovadă de neglijenţă, fie a acţionat cu rea- credinţă, neexercitându-şi dreptul în termenul fixat de lege.
În final, pârâta a subliniat că intenţia reală a legiuitorului de a înlătura, într-un termen fixat de lege, situaţiile juridice incerte, se menţine şi după abrogarea expresă a Regulamentului, în condiţiile în care art. 4 din Hotărârea nr. 4/2011 stipulează expresă că: „Neînscrierea în barou, în termen de cel mult 2 ani de la data validării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în barou”.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1259 din 8 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: respingerea excepţiei lipsei de obiect ca neîntemeiată, admiterea acţiunii formulate de reclamanta P.M.L., în contradictoriu cu pârâta U.N.B.R., şi anularea art. 24 din anexa la Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin art. 24 din Regulamentul - cadru adoptat prin Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007 emisă de U.N.B.R. s-au stabilit următoarele:
„Neînscrierea în Barou în termen de cel mult 2 ani de la data afişării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou.
Pentru candidaţii declaraţi admişi în urma examenelor organizate în baza regulamentelor anterioare prezentului regulament termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”.
Prin introducerea unui termen de decădere, cu consecinţa ca în cazul nerespectării sale să intervină sancţiunea decăderii candidatului de a solicita înscrierea în Barou şi, în final, cu refuzul practic de a exercita în mod efectiv această profesie, deşi anterior a promovat examenul de admitere în cadrul profesiei, pârâta a instituit un nou caz de încetare a calităţii de avocat, în afara celor prevăzute de Legea nr. 51/1995 şi de Statutul profesiei de avocat.
Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, precum şi ale Statutului profesiei de avocat, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat, instanţa reţine că nu este instituită o procedură similară celei reglementate prin regulamentul adoptat, în sensul stabilirii unui termen de decădere pentru înscrierea în profesie în raport de data validării rezultatelor examenului de admitere în profesie.
Din această perspectivă, dispoziţiile regulamentare criticate prin prezenta acţiune sunt adoptate în mod nelegal, respectiv cu nerespectarea principiului legalităţii consacrat atât prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, cât şi prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. 76-77 din Legea nr. 24/2000.
Instituirea unei astfel de decăderi cu titlu de sancţiune nu putea fi stabilită în afara dispoziţiilor legale şi prin prisma principiului proporţionalităţii stabilit prin art. 53 alin. (1) din Constituţia României.
Argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la pretinsul caracter retroactiv al dispoziţiilor regulamentare atacate sunt neîntemeiate, având în vedere că, prin art. 24 alin. (2) s-a stabilit ca termenul de 2 ani să curgă începând cu data intrării în vigoare a acestui regulament, iar nu la o dată anterioară acestui moment.
În considerarea acestor argumente, acţiunea promovată de reclamantă a fost admisă, în sensul anulării art. 24 din Anexa la Decizia nr. 268 din 22 septembrie 2007.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta U.N.B.R., susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 instituie un termen de decădere tocmai pentru a se clarifica toate situaţiile de incertitudine juridică. Astfel, persoanele care aveau examenul promovat li se indică să facă toate demersurile necesare înscrierii în barou, dându-se eficienţă, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita înscrierea, deciziilor de primire în profesie.
În mod eronat prima instanţă a reţinut că Regulamentul, prin art. 24, a cărui nelegalitate se invocă, consacră un nou caz de încetare a calităţii de avocat.
Cazurile de încetare a calităţii de avocat sunt enumerate limitativ de Legea nr. 51/1995, acestea fiind: prin renunţare scrisă, prin deces, dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară şi dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat.
Or, nu se poate susţine că reclamanta a fost avocat, ca să îi poată înceta această calitate, atât timp cât, nici măcar pentru o zi, această nu a înţeles să urmeze cele impuse prin decizia de admiterea în profesie.
Se invocă propria culpă în interpretarea legală a Deciziei nr. 8823/2002, act care prevedea la art. 2, următoarele condiţii:
„ Baroul Bucureşti va dispune înscrierea în barou a doamnei P.M.L. după verificare şi aplicarea dispoziţiilor art. 13,14,15, 17, 18 şi 19 din Lege.”
Însă din 2002, reclamanta ştia că promovarea examenului de admitere în avocatură i-a creat doar vocaţia de a fi avocat şi că urma să facă paşi subsecvenţi pentru a fi înscrisă pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare. Aceşti paşi nu i-a făcut, optând prin propria voinţă, pentru cariera de magistrat, încă din anul 2003.
În toată perioada 2003-2013, reclamanta nu a fost judecător incompatibil, pentru simplu motiv că nu a fost avocat. Dacă forul decizional al magistraţilor ar fi constatat că vocaţia reclamantei de a fi judecător nu se poate concretiza, întrucât este împiedicată de o stare de incompatibilitate - avocat nesuspendat din exerciţiul acestei profesii nu i-ar fi validat acesteia dosarul sau, în vederea validării calităţii sale de judecător, i s-ar fi cerut mai întâi să se suspende de pe Tabloul avocaţilor, pentru a fi numită în funcţie.
Fără îndoială că dosarul reclamantei, fost judecător, a fost analizat inclusiv din perspectiva incompatibilităţii prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi s-a constatat că aceasta nu se află într-un caz de incompatibilitate, deci nu era, printre altele, avocat.
Printr-un raţionament de reducţio ad absurdum, situaţia reclamantei ar echivala, pe tărâmul raporturilor contractuale de muncă, cu următoarea ipoteză: un jurist a participat la un examen de angajare în funcţia de consilier al unui minister, a promovat acest examen, dar nu s-a prezentat pentru încheierea contractului de muncă cu angajatorul, deşi i s-a pus în vedere acest lucru şi i s-a dat un termen de 2 ani, pentru ieşirea din pasivitate, termenul nu a fost valorificat, dar peste 10 ani, juristul revine să-şi revendice drepturi salariale şi să ceară recunoaşterea vechimii sale în muncă, cu încadrarea pe o treaptă ierarhică şi salarială superioară (făcând trimitere la drepturile salariale câştigate în decursul acestor 10 ani, dar la alt loc de muncă) tocmai la ipoteticul angajator- ministerul - unde, în urmă cu ani de zile promovase un examen de angajare.
Fără îndoială că reclamanta a realizat imposibilitatea rezolvării favorabile unui astfel de demers, în situaţia ei proprie, astfel că invocă nelegalitatea termenului de decădere instituit prin art. 24 din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007.
În concluzie, pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr. 1259 din 08 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi reţinerea cauzei spre rejudecare.
4. Apărările formulate de intimata P.M.L.
Intimata a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, invocând în special următoarele:
Argumentul potrivit căruia intimata nu a dovedit niciodată calitatea de avocat este nefondat.
Din interpretarea logico-sistematică a normelor de drept incidente rezultă faptul că dobândirea calităţii de avocat şi dobândirea dreptului de a exercita profesia de avocat sunt evenimente care au loc la momente diferite.
Examenul de primire în profesia de avocat, odată promovat,naşte în patrimoniul persoanei respective dreptul personal nepatrimonial de a deţine calitatea de avocat, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, respectiv art. 14 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
Decizia de admitere în profesie produce propriile efecte juridice, distincte de cele produse de înscrierea în tabloul avocaţilor.
În cazul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Lege, şi anume atunci când situaţia care determină incompatibilitatea este preexistentă sau survine concomitent cu emiterea deciziei de primire în profesie, efectele acesteia din urmă se produc doar sub condiţia rezolvării stării de incompatibilitate.
per a contrario, în situaţia în care starea de incompatibilitate survine ulterior deciziei de admitere în profesie, efectele acesteia se produc fără a fi condiţionate de rezolvarea stării de incompatibilitate. Într-o asemenea situaţie nu poate interveni sancţiunea caducităţii, stipulată de art. 32 alin. (2) din Statut.
La data la care a fost primită în profesie nu exista nicio limitare în timp pentru formularea cererii de înscriere în tabloul avocaţilor şi pentru îndeplinirea condiţiilor legale pentru înscriere în acest tablou.
În dispoziţiile legale care au forţă juridică superioară deciziei U.N.B.R. nu există niciun caz în care neformularea într-o perioadă de doi ani de la data deciziei de primire în profesie a unei cereri privind înscrierea în barou conduce la lipsirea de efecte juridice a respectivei decizii de admitere în profesie.
Interpretarea formulată de instanţa de fond este corectă. Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/2007 care, potrivit interpretării U.N.B.R., operează în situaţia tuturor deciziilor de admitere în profesie, indiferent de situaţia juridică a persoanelor care au beneficiat de efectele acestora, sunt nelegale, deoarece completează dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 51/1995, republicată, invocând o nouă modalitate de încetare a calităţii de avocat.
Este nelegală susţinerea din cadrul motivelor de recurs, neinvocată în apărările formulate în faţa instanţei, potrivit căreia, dacă intimata ar fi avut calitatea de avocat ar fi fost un judecător incompatibil.
Această susţinere vine în contradicţie cu instituţia suspendării calităţii de avocat pe perioada incompatibilităţii, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 51/1995, republicată.
Din analiza textelor legale ce reglementează incompatibilitatea în Legea nr. 303/2004, invocată de recurentă, nu rezultă obligativitatea încetării calităţii de avocat pentru evitarea unei stări de incompatibilitate cu funcţia de magistrat.
Pentru toate aceste considerente, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul şi pentru considerentele ce urmează.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Litigiul dedus judecăţii vizează exercitarea controlului de legalitate în privinţa art. 24 din Regulamentul - cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat şi a examenului de obţinere a titlului profesional de avocat definitiv, adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268/22 septembrie 2007, potrivit căruia:
”(1) Neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afişării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou;
(2) Pentru candidaţii declaraţi admişi în urma examenului organizat în baza regulamentelor anterioare prezentului regulament, termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament”.
Calea procedurală pentru care reclamanta a optat este acţiunea directă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi nu excepţia de nelegalitate, în condiţiile art. 4 din acelaşi act normativ, în cadrul Dosarului nr. 1952/3/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Interesul reclamantei în promovarea acţiunii în anulare parţială a Regulamentului a fost justificat prin faptul că cererea de înscriere în Tabloul avocaţilor definitivi a fost respinsă în temeiul art. 24 alin. (2) din Regulamentul adoptat prin Decizia U.N.B.R. nr. 268 din 22 septembrie 2007.
Deşi Decizia nr. 268 din septembrie 2007 a fost abrogată prin Hotărârea nr. 04/2011 a Consiliului U.N.B.R., reclamanta a susţinut că anularea parţială a Regulamentului este justificată în continuare, întrucât abrogarea produce efecte de la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 04/2011, iar nulitatea produce efecte retroactive, respectiv de la data adoptării Deciziei nr. 268 din 22 septembrie 2007 şi până la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 04/2011, perioadă în care actul a cărui anulare se solicită a produs efecte juridice fiind afectate astfel drepturile celor vizaţi.
Prima instanţă, în cadrul analizei excepţiei lipsei de obiect invocată de pârâta U.N.B.R., a abordat şi condiţia interesului reclamantei în promovarea acţiunii în anulare constatând că ”faţă de obiectul acţiunii există inclusiv interesul direct şi practic al reclamantei de a solicita desfiinţarea (prin anulare) a acestui act administrativ cu caracter normativ în mod retroactiv, încă de la data emiterii acestuia, iar nu numai de la data abrogării sale”.
Se observă că, atât reclamanta, cât şi prima instanţă, pornind de la premisa că actul administrativ atacat este unul cu caracter normativ, s-au limitat în analiza condiţiei interesului reclamantei în sesizarea instanţei de contencios administrativ din perspectiva existenţei unei vătămări a unui drept ori a unui interes legitim, fără a verifica aplicabilitatea dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Analizarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 se impunea a fi efectuată de prima instanţă care avea obligaţia de a proceda la un examen preliminar care să vizeze determinarea cu exactitate a naturii juridice a actului administrativ contestat, în funcţie de conţinutul şi întinderea efectelor acestuia, în scopul încadrării lui în categoria actelor administrative cu caracter normativ ori a celor cu caracter individual.
Acest demers se impunea a fi realizat cu prioritate, în considerarea caracterului de ordine publică al litigiilor de contencios administrativ care au ca obiect acte administrative are caracter normativ, dar şi a faptului că se circumscrie condiţiilor de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios administrativ.
Necesitatea acestei abordări derivă din efectele juridice ale hotărârii de anulare a actului administrativ care diferă în funcţie de natura actului administrativ contestat.
Astfel, anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual produce efecte juridice şi pentru trecut, ceea ce reprezintă o recunoaştere a conduitei ilicite a administraţiei - sursă a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat.
În schimb, anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în considerarea dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, produce efecte erga omnes şi numai pentru viitor, similar abrogării ori ajungerii la termen.
Aceasta reprezintă o importantă derogare de la adagiul quod nullum est nullum producit effectum, potrivit căruia consecinţele nulităţii sunt totale, întrucât efectele actului se şterg inclusiv pentru trecut.
Problema adusă în discuţie prezintă relevanţă sub aspectul dimensiunii procedurale a noţiunii de interes, înţeleasă ca fiind folosul practic urmărit de reclamantă prin promovarea acţiunii în anulare parţială a actului administrativ, în condiţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.
O astfel de abordare nu este de natură să lipsească partea de un remediu procedural eficient, menit să-i asigure repararea prejudiciului suferit prin aplicarea actului administrativ înainte de ieşirea lui din vigoare, întrucât cadrul normativ reprezentat de Legea nr. 554/2004 oferă posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate în cadrul litigiului de fond ce are ca obiect recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei, cu consecinţa constatării nelegalităţii actului, care devine astfel inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat.
În egală măsură, calificarea juridică a actului administrativ unilateral contestat în cauză are consecinţe în privinţa termenului de promovare a acţiunii în justiţie, prin raportare atât la normele de drept intern reprezentate de art. 11 din Legea nr. 554/2004, cât şi la principiul securităţii raporturilor juridice, garanţie esenţială a statului de drept, în general, şi a dreptului la un proces echitabil, în special, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Sub aspect procedural, posibilitatea instanţei de a pune în dezbaterea părţilor împrejurările anterior redate, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, este asigurată de dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. potrivit cărora:
„(4) Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare”.
În privinţa hotărârii pe care Înalta Curte este chemată să o pronunţe, având în vedere că împrejurări de drept esenţiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanţă, casarea cu trimitere se impune, asigurându-se astfel respectarea tuturor garanţiilor procedurale privind judecata în primă instanţă, precum şi dublul grad de jurisdicţie prevăzut de lege în materia contenciosului administrativ.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta U.N.B.R., casarea sentinţei civile nr. 1259/8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta U.N.B.R. împotriva sentinţei civile nr. 1259 din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 216/2014. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 233/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
