ICCJ. Decizia nr. 2407/2014. Contencios

Decizii ICCJ 2014 (Contencios administrativ)


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 2407/2014

Dosar nr. 8437/2/2012

Şedinţa publică de la 23 mai 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC L.S. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C., anularea Deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2012 emisă de pârât şi obligarea acestuia la declanşarea unei investigaţii ca urmare a plângerii formulate de reclamantă cu privire la încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1175 din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC L.S. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C., a fost anulată în parte, decizia C.C. emisă sub nr. 55 din 15 octombrie 2012 în sensul că s-a admis în parte, sub aspectul admisibilităţii în fapt şi în drept, plângerea, în sensul că obligă pârâtul C.C. să pornească o procedură de investigaţie cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin raportare la situaţia de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la activitatea de service) rezultată din probele administrate, precum şi prin analiza comportamentului pretins anticoncurenţial al societăţii care face obiectul plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puţin a împrejurărilor de fapt şi de drept menţionate în considerentele hotărârii. A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin decizia C.C. nr. 55 din 15 octombrie 2012 a fost respinsă plângerea formulată de SC L.S. SRL având ca obiect posibila încălcare a Legii concurenţei de către SC D.E. SRL prin refuzul prelungirii acreditării L.S. pentru desfăşurarea activităţilor de comercializare şi service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. în judeţul Iaşi, în cadrul procedurilor de acreditare periodică a reţelei proprii de distribuţie şi service.

Instanţa de fond a arătat că analiza efectuată de pârâtă este una formală şi echivocă fără a menţiona motivele esenţiale care au stat la baza luării acestei decizii, într-un mod adecvat actului în discuţie, cu luarea în considerare a circumstanţelor concrete ale cazului luat în discuţie, astfel încât să rezulte o expunere a motivelor avute în vedere într-un mod clar şi neechivoc, care să îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să exercite controlul asupra deciziei respective.

Curtea a constatat că faţă de obiectul plângerii formulată de către reclamantă a vizat aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, privind pretinsul abuz de poziţie dominantă exercitat asupra reclamantei de către distribuitorul exclusiv în România al produselor A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., pe teritoriul judeţului Iaşi, respectiv prin refuzul prelungirii acreditării L.S. pentru desfăşurarea activităţilor de comercializare şi service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. în judeţul laşi, în cadrul procedurilor de acreditare periodică a reţelei proprii de distribuţie şi service, prin întreruperea nejustificată a raporturilor comerciale existente între părţi şi solicitarea în mod nejustificat reclamantei a deţinerii şi prezentării unui certificat de atestare fiscală inclusiv pentru prelungirea acreditării şi continuarea raporturilor comerciale între părţi cu privire la activitatea de service a aceloraşi produse.

Curtea a reţinut că deşi pârâtul a constatat la pct. 24-26 că pieţele relevante ale produsului sunt piaţa comercializării A.M.E.F. şi piaţa conexă a pieselor de schimb necesare activităţii de service aferente comercializării A.M.E.F., marca D.A.T.E.C.S. în judeţul Iaşi şi că în contextul prezentului caz, trebuie să se ţină cont de faptul că piesele de schimb necesare activităţii de service nu sunt substituibile, fiecare marcă de A.M.E.F. având diferenţe constructive, caracteristici diferite etc. (pct. 23 din decizie), dar şi faptul că în ceea ce priveşte activitatea de service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., persoana juridică reclamată deţine o cotă de piaţă de 100 %, întrucât este unicul importator şi distribuitor autorizat al acestor produse în România, totuşi concluzionează în cadrul analizei ulterioare cu privire la condiţia abuzului de poziţie dominantă şi a inexistenţei unei soluţii alternative pentru reclamantă, faptul că nu poate fi reţinut un astfel de abuz, concluzia fiind întemeiată pe practica decizională, neexpusă în conţinutul actului administrativ atacat, precum şi pe o analiză superficială şi formală a împrejurărilor de fapt şi de drept invocate prin plângere de către reclamantă.

Astfel, deşi reţine pârâtul la pct. 36-38 din decizia atacată că situaţia de dependenţă economică există cu condiţia ca aceasta să rezulte dintr-o stare de fapt inevitabilă şi nu ca rezultat al unei alegeri comerciale strategice deliberate a cumpărătorului, în sensul că trebuie ţinut cont de perioada de timp şi de costurile care ar fi necesare unei întreprinderi pentru legarea unei alte relaţii comerciale similare care să îi permită continuarea activităţii, respectiv posibilitatea pentru client-reclamanta din prezenta cauză, să poată apela la un alt furnizor pentru aceeaşi marcă de produse, considerate anterior nesubstituibile, în absenţa unor factori specifici de natură contractuală sau tehnică, care ar împiedica-o pe reclamantă să îşi schimbe partenerul comercial, totuşi concluzionează la pct. 41 că susţinerile reclamantei şi împrejurările detaliate în drept anterior nu pot fi constatate în privinţa reclamantei având în vedere că persoana reclamată, în speţă D., unicul importator şi distribuitor în România atât a produselor finite, cât şi a pieselor necesare activităţii de service pentru produsele A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., nu ar fi notificat Comisiei de avizare din cadrul M.F.P. încetarea întregii activităţi desfăşurată de către reclamantă, ci exclusiv a încetării activităţii de comercializare şi service a acestor produse şi a pieselor de schimb aferente.

Dar instanţa de fond a apreciat că o astfel de concluzie însă se află în contradicţie cu argumentul reţinut chiar de către pârât în cadrul pct. 14-19, în cadrul analizei pieţei relevante a produsului în cauză, în sensul că, pe de o parte, niciuna dintre activităţile acreditate care desfăşoară activităţi de comercializare/ service A.M.E.F. nu poate solicita autorizarea în mod direct, ci numai prin intermediul distribuitorului autorizat care le acreditează, iar în acest context că autorizarea este acordată numai pentru o perioadă limitată, nefiind însă necesară obligaţia obţinerii şi prezentării de către unitatea supusă procedurii de acreditare pentru activitatea de service A.M.E.F. a certificatului de atestare fiscală, aspect confirmat chiar de către M.F.P., iar pe de altă parte, conţinutul concret al notificării de reziliere a contractelor de distribuţie şi service încheiate de către reclamantă anterior cu unicul distribuitor şi importator al acestor produse pe teritoriul României, respectiv împrejurarea că nu ar deţine un asemenea certificat şi faptul că ar exista din parte distribuitorului autorizat o temere determinată de lipsa unui asemenea certificat, precum şi de existenţa unor antecedente litigioase asupra plăţilor din trecut şi care ar indica în privinţa reclamantei un risc contractual sporit.

Din această perspectivă s-a constatat că pârâtul nu a analizat aceste împrejurări de fapt şi de drept în mod corespunzător, prin menţionarea considerentelor care au condus la concluzia inexistenţei condiţiei abuzului de poziţie dominantă, cu referire specială atât la inexistenţa obligaţiei reclamantei de a obţine un certificat de atestare fiscală pentru reacreditarea în vederea desfăşurării în continuare a activităţii de service, respectiv la lipsa unor dovezi concrete cu privire la riscul contractual invocat de către partea reclamată, fără a fi analizat modul de derulare a raporturilor comerciale existente între părţi timp de 12 ani, din perspectiva scadenţei obligaţiilor de plată ale reclamantei, a eventualelor reclamaţii aduse activităţii de service desfăşurată de către aceasta, respectiv a faptului că ulterior reclamanta a solicitat persoanei reclamate continuarea cel puţin a activităţii de service şi prelungirea acreditării de către Comisia din cadrul M.F.P.

Instanţa de fond a apreciat că argumentul prezentat de către pârât în sensul că ar fi vorba exclusiv de existenţa unor neînţelegeri comerciale, iar nu de un abuz de poziţie dominantă, derivat din faptul că este obligatorie asigurarea activităţii de service pentru clienţi L.S., iar în situaţia retragerii dreptului de a desfăşura o asemenea activitate, de către distribuitor, în caz contrar existând riscul aplicării unor sancţiuni contravenţionale, nu poate fi reţinut, având caracter formal, fără luarea în considerare a susţinerilor reclamantei în sensul că aceasta contestă refuzul D. de a solicita Comisiei de Avizare reacreditarea cel puţin pentru activitatea de service, iar la expirarea termenului de acreditare anterior, de 3 ani, o asemenea acreditare nu va fi reluată, solicitându-se în final de către distribuitor predarea cu titlu gratuit a portofoliului de clienţi pentru activitatea de service, condiţie comercială apreciată inechitabilă în acest context pentru reclamantă, nefiind dovedită intenţia acesteia de a renunţa în acest mod la această activitate, ci exclusiv de a continua desfăşurarea acesteia, dar prin acreditarea fără obţinerea unui asemenea certificat de atestare fiscală, neexistând în privinţa reclamantei o astfel de obligaţie pentru activitatea de service.

Curtea a reţinut că pârâtul nu a analizat susţinerile persoanei reclamate astfel cum acestea sunt evidenţiate în cadrul adresei de notificare a rezilierii contractului de service încheiat anterior cu reclamanta, preluând motivele prezentate fără o analiză corespunzătoare a acestor împrejurări, inclusiv a consecinţelor refuzului distribuitorului de a proceda la solicitarea acreditării pentru reclamantă asupra acesteia din urmă.

În acest context, instanţa a constatat că în mod formal pârâtul a reţinut că nu există un abuz de poziţie dominantă întrucât reclamanta ar fi avut la dispoziţie o soluţie alternativă în raport de contractul încheiat cu un alt distribuitor al produselor A.M.E.F. de o altă marcă pe teritoriul României, având în vedere considerentele privind caracteristicile pieţei relevante a produsului în general, iar în special, caracterul nesubstituibil al produsului marca D.A.T.E.C.S. pe teritoriul judeţului Iaşi.

S-a mai constatat de către instanţa de fond şi faptul că pârâtul nu a analizat în concret susţinerile reclamantei privind cifra de afaceri rezultată din raporturile comerciale cu D. pe durata celor 12 ani, nivelul portofoliului de clienţi pentru activitatea de service care se adresează în mod constant reclamantei, prin raportare la nivelul unor alte activităţi desfăşurate de către reclamantă şi faţă de portofoliile deţine deja de către concurenţii acesteia, inclusiv de către distribuitorul autorizat în România şi la nivelul jud. Iaşi, respectiv imposibilitatea reclamantei de a apela la alţi distribuitori pentru continuarea activităţii de service pentru produsele A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., ci exclusiv prin intermediul unicului distribuitor autorizat, cu eventuala consecinţă a eliminării reclamantei de pe piaţa relevantă supusă analizei în prezenta cauză-activitatea conexă de asigurare a pieselor de schimb şi de service a acestor produse.

S-a apreciat că analiza efectuată de către pârât în privinţa necesităţii declanşării unei investigaţii cu privire la acesta din urmă nu corespunde cerinţelor legale şi regulamentare enunţate anterior, urmând pentru toate aceste considerente să fie admisă în parte acţiunea în sensul anulării în parte, a deciziei Consiliului Concurenţei emisă sub nr. 55 din 15 octombrie 2012, cu consecinţa admiterii în parte, sub aspectul admisibilităţii în fapt şi în drept, a plângerii, precum şi a obligării pârâtului C.C. să pornească o procedură de investigaţie cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin raportare la situaţia de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la activitatea de service) rezultată din probele administrate, precum şi prin analiza comportamentului pretins anticoncurenţial al societăţii care face obiectul plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puţin a împrejurărilor de fapt şi de drept menţionate în considerentele prezentei hotărâri.

Instanţa de fond a apreciat că va fi respinsă în parte acţiunea cu privire la obligarea pârâtului de a proceda la efectuarea unei investigaţii asupra activităţii de comercializare, având în vedere poziţia adoptată de către reclamantă atât în faţa pârâtului, cât şi prin plângerea formulată, argumentele invocate exclusiv cu privire la activitatea de service, dar şi faptul că în mod corect pârâtul a constatat că pentru această activitate distribuitorul exclusiv al acestor produse a apreciat că reclamanta nu a prezentat un certificat de atestare fiscală prevăzut de dispoziţiile legale în vigoare, împrejurare necontestată de către reclamantă, astfel încât din acest punct de vedere notificarea de reziliere a contractului de comercializare şi refuzul prelungirii acreditării pentru această activitate sunt întemeiate, nefiind indicate suficiente indicii de fapt şi de drept pentru continuarea procedurii administrative în vederea reţinerii unui posibil abuz de poziţie dominantă din partea D.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul C.C. în ceea ce priveşte partea din dispozitiv prin care a fost anulată în parte decizia Comisiei Consiliului Concurenţei nr. 55 din 15 octombrie 2012, în sensul obligării acestuia la declanşarea investigaţiei cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996 de către SC D.E. SRL numai cu privire la activitatea de service, obiect al plângerii formulate de către SC L.S. SRL la autoritatea de concurenţă.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea pronunţată de instanţă este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul arată că obligarea autorităţii de concurenţă la declanşarea unei investigaţii prin sentinţa recurată nu este întemeiată, hotărârea fiind dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti şi a principiului separaţiei puterilor în stat, prin subrogarea instanţei în atribuţiile puterii executive.

Astfel, s-a apreciat că în exercitarea controlului de legalitate al actului dedus judecăţii, instanţa de judecată s-a subrogat în atribuţiile autorităţii de concurenţă, instituţie ce face parte din puterea executivă, cu rol în administrarea şi punerea în aplicare a prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996, analizând temeinicia realizării unei investigaţii şi obligând C.C. la pornirea procedurii de investigaţie.

Procedând în acest fel, s-a considerat de către recurentă că instanţa de judecată a substituit propria analiză celei a autorităţii de concurenţă, evaluând temeiurile de fapt şi de drept pentru declanşarea investigaţiei, deşi această evaluare, potrivit prevederilor legale, se face în procedura administrativă de către C.C., ca etapă ce precede şi fundamentează emiterea ordinului de investigaţie.

În cazul de faţă, în mod nelegal, instanţa de fond ar fi dispus pornirea procedurii de investigaţiei cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 2/1996, cu ignorarea exercitării dreptului de apreciere recunoscut autorităţii de concurenţă.

Chiar dacă ar fi anulat actul, recurenta consideră că instanţa de fond putea numai să oblige autoritatea de concurenţă la reevaluarea plângerii din perspectiva analizei tuturor aspectelor pretins omise.

A fost considerată eronată susţinerea instanţei de fond potrivit căreia actul administrativ contestat ar fi nemotivat în ceea ce priveşte concluzia inexistenţei unui posibil abuz de poziţie dominantă a D. ca urmare a rezilierii contractului de service încheiat cu reclamanta L.S., deoarece în considerentele deciziei C.C. nr. 55/2012 se arată pe larg de ce susţinerile reclamantei nu pot fi reţinute, inclusiv din perspectiva unui posibil abuz de poziţie dominantă al D. prin retragerea statutului L.S. de unitate acreditată pentru desfăşurarea activităţii de service.

Autoritatea de concurenţă a analizat posibila incidenţă a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea concurenţei în cazul faptelor reclamante de L.S. din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii:

a) Deţinerea de către D. a unei poziţii dominante pe piaţa relevantă, respectiv cota de 100 % pe piaţa conexă a pieselor de schimb necesare activităţii de service aferentă comercializării A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., condiţie îndeplinită în cauză;

b) în ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă faţă de o altă întreprindere, autoritatea de concurenţă a constatat, în urma analizei preliminare efectuate, că nu poate fi reţinută o asemenea atitudine.

A fost invocate prevederile art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 28/1999 aprobate prin H.G. nr. 479/2003, potrivit cărora distribuitorul autorizat are libertatea de a include în reţeaua sa de distribuţie şi/ sau service orice agenţi economici care îndeplinesc condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă, fiind justificată de interesul distribuitorului de a-şi crea şi menţine un renume pe piaţă, precum şi de consecinţele ce pot apărea în activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce revin unităţilor acreditate din reţeaua proprie.

Excluderea L.S. din cadrul reţelei constituite de D. este rezultatul pierderii încrederii distribuitorului autorizat în capacitatea unităţii acreditate de a continua în bune condiţii activitatea de distribuţie şi service pentru produsele marca D.A.T.E.C.S., furnizate de D.

Având în vedere că excluderea L.S. din reţeaua D. este rezultatul rezilierii contractelor, intervenind ca urmare a modului de executare a acestora pentru motive care nu indică un abuz din partea D. ci, dimpotrivă datorită conduitei reclamantei L.S., recurentul a apreciat că nu se justifică intervenţia sa într-un litigiu de natură comercială.

c) L.S. dispune de soluţii alternative în condiţii echivalente

În privinţa acestei condiţii, recurentul a arătat că piaţa comercializării produselor A.M.E.F. este concurenţială, ceea ce permite reclamantei să găsească alternativă în sensul colaborării cu un alt distribuitor autorizat, atât pentru comercializarea A.M.E.F., cât şi pentru service-ul acestora, ceea ce nu implică costuri pe care reclamanta să nu le poată susţine.

Dacă service-ul pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. nu poate fi realizat decât cu piese de schimb tot marca D.A.T.E.C.S., recurentul a arătat că în ceea ce priveşte aprecierea soluţiilor alternative în condiţii echivalente, trebuie avute în vedere existenţa soluţiilor alternative de realizare a activităţilor de comercializare şi service pentru produse concurente A.M.E.F. – D.A.T.E.C.S., aspecte dovedite şi de faptul colaborării, în perioada derulării contractelor cu D., cu un alt distribuitor autorizat A.M.E.F., SC J.T.S. SRL pentru marca A.C.T.I.V.A.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii în tot a acţiunii formulate de SC L.S. SRL şi menţinerii ca legală şi temeinică a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 55 din 15 octombrie 2012. La dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă situaţia financiară a societăţii L.S. SRL.

4. Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea unei cereri de anulare a Deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2012 a C.C. prin care a fost respinsă plângerea formulată de către L.S. SRL pentru pornirea unei investigaţii de către recurent.

Instanţa de fond a anulat, în parte, Decizia nr. 55/2012 a Consiliului Concurenţei în sensul că a obligat această autoritate să pornească o procedură de investigaţie cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996 numai cu privire la activitatea de service.

Principalul argument invocat de instanţa de fond pentru a dispune anularea în parte a deciziei contestate a fost nemotivarea actului, argument criticat în cadrul motivelor de recurs.

Într-adevăr, motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, fiind o condiţie de legalitate externă, care face obiectul unei aprecieri în concret, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectul este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Acestea sunt reflectate şi în reglementările specifice domeniului concurenţei [(art. 40 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1996 şi art. 7 alin. (1) din Regulamentul din 5 octombrie 2010 privind analiza şi soluţionarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 şi 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene)].

Potrivit art. 7 din Regulamentul 2010 (1) „Atunci când C.C. respinge o plângere prin decizie, în baza art. 40 alin. (2) din lege, trebuie să arate motivele care au stat la baza acestei decizii, într-un mod care este adecvat actului în discuţie şi luând în considerare circumstanţele fiecărui caz în parte.”

(2) Expunerea motivelor avute în vedere trebuie să se facă într-un mod clar şi neechivoc, astfel încât să îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar instanţei judecătoreşti competente să exercite controlul asupra deciziei respective. Cu toate acestea, C.C. nu este obligat să adopte o poziţie asupra fiecărui argument invocat de reclamant în susţinerea plângerii sale, fiind suficient să expună considerentele de fapt şi de drept care justifică adoptarea deciziei”.

Cu toate că instanţa de fond a susţinut că nu au fost menţionate motivele esenţiale care au stat la baza hotărârii deciziilor, în raport de dispoziţiile normative mai sus menţionate, nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de fond.

Plângerea reclamantei SC L.S. SRL adresată C.C. viza încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora: „(1) Este interzisă folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special în: f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o altă întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate”.

Reclamanta SC L.S. a făcut parte din anul 2000 din retragerea de distribuţie a SC D.E. SRL, unitate acreditată pentru comercializarea şi service-ul aparatelor de marcat electronice fiscale A.M.E.F., atât pentru activitatea de comercializare cât şi pentru cea de service, iar în anul 2012 a fost notificată pentru rezilierea contractului de distribuţie.

Pentru a putea fi declanşată o investigaţie de către C.C. pentru abuz de poziţie dominantă, în sensul art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, se impunea îndeplinirea mai multor condiţii cumulative:

- deţinerea de către SC D.E. SRL a unei poziţii dominante pe piaţa relevantă;

- aceasta să abuzeze de poziţia sa pe piaţa relevantă prin exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte societatea reclamantă;

- societatea reclamantă să nu dispună de soluţii alternative în condiţii echivalente.

Faţă de susţinerile instanţei de fond şi pe baza criticilor din motivele de recurs, trebuie verificat dacă actul contestat a fost sau nu motivat în privinţa condiţiilor numai pentru activitatea de service, aşa cum a reţinut instanţa de fond pentru că pentru activitatea de comercializare acţiunea reclamantei a fost respinsă şi nu a fost exercitată calea de atac a recursului împotriva acestei soluţii.

Dacă în privinţa poziţiei dominante pe piaţa relevantă nu au existat critici nici în soluţia instanţei de fond, trebuie analizate celelalte două condiţii.

Condiţia stării de dependenţă a reclamantei faţă de SC D.E. SRL a fost motivată în decizia contestată şi s-a ajuns la concluzia că reclamanta dispune de soluţii alternative în condiţii echivalente.

În actul contestat s-a precizat că piaţa comercializării produselor A.M.E.F. pe teritoriul României este una concurenţială, pe această piaţă activând mai mulţi distribuitori autorizaţi A.M.E.F. de diferite mărci ce desfăşoară activităţi de comercializare a acestora, dar şi a pieselor de schimb.

În raport de această listă se constată că reclamanta are posibilitatea de a încheia contracte cu alţi distribuitori autorizaţi de asemenea aparate, astfel că se poate aprecia că există soluţii alternative şi pentru activitatea de service aferentă acestora.

Au fost depuse înscrisuri din care rezultă că şi în perioada derulării relaţiilor contractuale dintre reclamantă şi SC D.E. SRL, reclamanta de a derulat activităţi cu o altă firmă distribuitoare (G.T.) iar rulajul a fost aproape acelaşi cu cel derulat cu SC D.E. SRL, iar ponderea activităţii desfăşurată cu distribuţia/ service-ul pentru produsele distribuite de SC D.E. SRL în cifra de afaceri a reclamantei a variat între anii 2005-2011 între 0,83 % şi 1,75 %, ceea ce nu reprezintă o pondere semnificativă şi nu dovedeşte starea de dependenţă ci chiar demonstrează existenţa soluţiilor alternative.

Chiar şi Curtea de Justiţie a U.E., referindu-se la conceptul de dependenţă economică, atunci când se referă la noţiunea de „partener comercial de neevitat”, precizează că o întreprindere cu cotă mare/ ridicată pe piaţă devine un asemenea partener atunci când o altă întreprindere se află în imposibilitate, numită în decursul unei perioade îndelungate întreruperii parteneriatului cu întreprinderea cu cotă mare şi, respectiv, înlocuirea acesteia cu alţi parteneri comerciali (cauza C-85/76), iar aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză, aşa cum s-a arătat anterior.

În cauză, nu s-a dovedit existenţa abuzului de poziţie prin exploatarea stării de dependenţă în care s-ar găsi societatea reclamantă, iar în decizia ce a fost contestată s-au prezentat motivele pentru care s-a ajuns la această concluzie.

Aşa cum s-a arătat, între SC D.E. SRL şi societatea reclamantă SC L.S. SRL s-au derulat relaţii comerciale, iar ca urmare a rezilierii contractelor de distribuţie şi service, societatea reclamantă nu a mai fost unitate acreditată pentru A.M.E.F., D.A.T.E.C.S., furnizate de SC D.E. SRL.

Rezilierea contractelor s-a datorat faptului că unitatea acreditată nu mai prezintă încredere necesară desfăşurării activităţilor pentru care era acreditată.

Art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 28/1999 privind obligaţia agenţilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale aprobate prin H.G. nr. 479/ 2003, prevede că distribuitorul autorizat are libertatea de a include în reţeaua sa de distribuţie şi/ sau service orice agenți economici care îndeplinesc condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă şi de prezentele norme metodologice, denumiţi în continuare unităţi acreditate. Această libertate conferită distribuitorului este justificată de interesul acestuia de a-şi crea şi menţine un nume pe piaţă, precum şi de consecinţele ce pot apărea în activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce revin unităţilor acreditate din reţeaua proprie.

În baza acestor dispoziţii se poate considera că distribuitorul autorizat se bucură de o anumită libertate în stabilirea sau menţinerea reţelei de distribuţie a unor agenţi economici, iar eventualele neînţelegeri legate de rezilierea contractelor încheiate între distribuitorul autorizat şi unităţile acreditate pot fi soluţionate de instanţă, dar nu de autoritatea de concurenţă pe calea unei investigaţii pentru abuzul de poziţie dominantă.

Ar trebui remarcat că la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că societatea reclamantă ar fi contestat rezilierea contractelor încheiate cu SC D.E. SRL, unde ar fi putut fi invocate aspecte legate de modul de desfăşurare al raporturilor contractuale dintre părţi.

Apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de C.C. împotriva Sentinţei civile nr. 1175 din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2402/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate...  ICCJ. Decizia nr. 2409/2014. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2407/2014. Contencios