CSJ. Decizia nr. 242/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 242/2014
Dosar nr. 2849/2/2011
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 2849/2 din 29 martie 2011, reclamanţii A.E., A.C.A., A.L., A.F.E., B.E., B.R., B.A., B.R., B.I., B.A.M., C.E., C.C., C.R., C.M., C.A., C.A., C.C., C.C., C.G., C.M., C.M.F., C.G., C.D., D.B., D.V., D.M., D.L., D.D., D.A., D.I., E.M., F.M., F.E., G.P., G.F.C., G.M., G.A.C., I.I., I.L., I.F., I.M., I.T.M., I.M., M.A., M.V., M.C.M., M.C., M.M., M.A., M.L.A.M., M.V., M.N., M.C., M.G., M.I., N.C., N.C., O.C., P.M.D., P.M., P.J., P.M., R.C., S.N., S.L., S.C., S.V., S.A.E., Ş.S., T.E., T.D., Ţ.A.V., V.D., V.G., V.E., Z.N. prin reprezentant Ş.S., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi M.F.P., au solicitat anularea Deciziei nr. 80 emisă la data 24 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti, în ceea ce priveşte premiul anual aferent anului 2010, privind personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, funcţionari publici şi personalul contractual din Curtea de Apel Ploieşti, obligarea pârâtelor la acordarea premiului anual aferent anului 2010, reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective, obligarea pârâtei Curtea de Apel Ploieşti de a efectua cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă şi obligarea pârâtului M.F.P. să asigure pârâtului M.J. sumele necesare acordării acestor drepturi.
Prin încheierea din data de 25 octombrie 2011 Curtea a admis cererea reclamanţilor, de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Curtea, văzând dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, şi, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, a dispus sesizarea a Curţii Constituţionale a României cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Prin Note scrise depuse la data de 02 decembrie 2011, pârâtul M.F.P. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia de inadmisibilitate, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin sentinţa nr. 7379 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţia de inadmisibilitate şi a lipsei calităţii procesuale active.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva M.F.P. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanţii A.E., A.C.A., A.L., A.F.E., B.E., B.R., B.A., B.R., B.I., B.A.M., C.E., C.C., C.R., C.M., C.A., C.A., C.C., C.C., C.G., C.M., C.M.F., C.G., C.D., D.B., D.V., D.M., D.L., D.D., D.A., D.I., E.M., F.M., F.E., G.P., G.F.C., G.M., G.A.C., I.I., I.L., I.F., I.M., I.T.M., I.M., M.A., M.V., M.C.M., M.C., M.M., M.A., M.L.A.M., M.V., M.N., M.C., M.G., M.I., N.C., N.C., O.C., P.M.D., P.M., P.J., P.M., R.C., S.N., S.L., S.C., S.V., S.A.E., Ş.S., T.E., Ţ.D., Ţ.A.V., V.D., V.G., V.E., Z.N., toţi prin reprezentant Ş.S. de la Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Ministerul Justiţiei şi M.F.P., ca neîntemeiată.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, aceasta este neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi art. 7 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, întrucât reclamanţii- funcţionarii publici, personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, şi personalul contractual, au urmat procedura prealabilă, prevăzută de legea specială de salarizare, adresându-se apoi instanţei de contencios administrativ.
Instanţa a reţinut că Decizia contestată se referă la toţi contestatarii, inclusiv la funcţionarii publici din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, devenind astfel act administrativ şi operând astfel o prorogare legală de competenţă în favoarea instanţei de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată, întrucât reclamanţii au calitate procesuală activă în raport de actul administrativ contestat, calitate conferită de prevederile art. 30 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi art. 7 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Instanţa de fond a reţinut că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., întrucât nu există un raport juridic între reclamanţi şi acest pârât. Instanţa a reţinut că ordonatorul principal de credite, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, este Ministerul Justiţiei.
Analizând pe fond acţiunea introductivă, instanţa a apreciat că cererea reclamanţilor este neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 80 emisă la data de 24 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti a fost respinsă contestaţia formulată de personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, funcţionarii publici şi personalul contractual din Curtea de Apel Ploieşti, în ceea ce priveşte premiul anual aferent anului 2010, motivat de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 285/2010 şi de faptul că în fila de buget a anului 2011, M.J. nu a alocat fonduri pentru plata premiului anual corespunzător anului 2010.
Împotriva acestei Decizii, reclamanţii s-au adresat instanţei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, formulând plângere în temeiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.
Instanţa a constatat că reclamanţii au susţinut în esenţă că, prin art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010, începând cu data de 01 ianuarie 2011, au fost abrogate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, care prevedea acordarea premiului anual, dar deşi a abrogat art. 15 şi 18 din O.G. nr. 6/2007, a menţinut acordarea acestui drept în continuare, fiind încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 din Constituţie, întrucât dreptul la prima anuală este un drept câştigat, fiind amânată doar plata sumelor.
A reţinut instanţa că susţinerea reclamanţilor este corectă, în sensul că, într-adevăr, prin art. 8 şi 39 pct. w din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 01 ianuarie 2011, au fost abrogate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Prin urmare, a constatat instanţa de primă jurisdicţie că Decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii acesteia, iar susţinerile reclamanţilor vizează, în esenţă, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 şi nu modul de punere în aplicare a acestor dispoziţii de către autoritatea pârâtă prin decizia contestată.
Instanţa a reţinut că aspectele legate de constituţionalitatea acestor dispoziţii sunt de competenţa Curţii Constituţionale a României, iar, prin încheierea din data de 25 octombrie 2011 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Independent de soluţia Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut că sporurile, premiile şi alte stimulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie.
Prin urmare, este de competenţa legiuitorului să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
3. Recursul formulat de Ş.S., C.E., M.D., F.A., P.A.G., S.L., Z.N., C.E., I.M., D.B., I.I., C.C., G.A.C., P.M., V.D. şi alţii.
Prin motivele de recurs formulate recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, fiind indicate ca temei al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
S-a susţinut că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, apreciindu-se că soluţia de respingere a acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 285/2010 este nelegală şi netemeinică, şi de natură a încălca prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Recurenţii au susţinut că singura condiţie pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 este desfăşurarea necorespunzătoare a activităţii sau sancţionarea disciplinară a reclamanţilor, condiţie care nu este întrunită în cauză, nefiind dovedită.
S-a arătat că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010, iar împrejurarea că stingerea obligaţiei angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are însă relevanţă în ceea ce priveşte existenţa şi consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat şi efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Recurenţii au arătat că fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecţie a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituind un „bun” în sensul acestui text, iar neacordarea acestui drept şi lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani reprezintă o ingerinţă, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie legal sesizată cu soluţionarea recursului declarat a constatat că problema de drept, ce a fost invocată în cauza dedusă judecăţii, a fost soluţionată de secţiile unite ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuarie 2014.
Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile art. 3307 alin. (3) C. proc. civ. dispun că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Având în vedere interpretarea dată de secţiile unite problemei de drept ce face obiectul prezentului dosar şi reţinând că la data soluţionării prezentului recurs decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în M. Of., instanţa de control judiciar constată că hotărârea instanţei de fond nu contravine soluţiei date în recursul în interesul legii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate de recurenţi, iar soluţia instanţei de fond va fi menţinută ca legală şi temeinică de instanţa de control judiciar.
Instanţa de recurs reţine că dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
În concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat iniţial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Aceasta este şi interpretarea dată de Curtea Constituţională dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, atunci când a exercitat controlul de constituţionalitate al acestui articol, prin prisma dispoziţiilor referitoare la neretroactivitatea legii, garantarea dreptului la salariu, a dreptului de proprietate privată, incidenţa dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale dreptului Uniunii Europene.
2. Practica şi interpretarea C.E.D.O.
Jurisprudenţa împotriva României priveşte numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti. Dacă în ceea ce priveşte neexecutarea unor creanţe salariale există un temei clar stabilit al obligaţiei de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenţei „bunului” este mult mai puţin clar.
În această privinţă, C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată, fiind statuat în practica acestei curţi faptul că revine statului, să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.
Astfel, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, Curtea Europeană a reţinut : “Conventia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum”, iar în cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 s-a stabilit că „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.”
Înalta Curte reţine că în astfel de cauze ingerinţa statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz şi alţii c. Spaniei).
În jurisprudenţa C.E.D.O. se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei.
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, se apreciază ca ingerinţa statului este proporţională în raport cu interesele particulare afectate.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7-9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ş.S., C.E., M.D., F.A., P.A.G., S.L., Z.N., C.E., I.M., D.B., I.I., C.C., G.A.C., P.M., V.D., A.L., B.R., B.A.M., C.C., C.R., C.A., C.M., C.C., C.M., C.G., C.M., C.G., împotriva sentinţei nr. 7379 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2403/2014. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 424/2014. Contencios → |
|---|
