ICCJ. Decizia nr. 2586/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2586/2014
Dosar nr. 58/64/2012
Şedinţa publică de la 3 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 58/64/2012 reclamanţii H.Z.J. şi H.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov anularea Deciziei nr. 310 din 26 iulie 2011 şi obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010.
În motivare reclamanţii au arătat că împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 au formulat o Contestaţie înregistrată sub nr. 909210 din 9 noiembrie 2010 la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, contestaţie prin care au solicitat anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, susţinând că nu datorează TVA, majorări de întârziere şi dobânzi aferente şi motivând punctul această susţinere.
În motivarea acţiunii au arătat că A.N.A.F. a respins contestaţia ca lipsită de obiect, reţinând că reclamanţii nu ar fi contestat noua decizie de impunere, prin care de fapt s-au îndreptat erorile materiale strecurate în prima decizie.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a depus la dosar întâmpinare prin care a precizat că se impune introducerea în cauză în calitate de pârâtă a A.N.A.F., aceasta fiind instituţia care a emis Decizia nr. 310 din 26 iulie 2011 a cărei anulare s-a solicitat.
La termenul de judecată din 28 februarie 2012 reprezentanta reclamanţilor a precizat că înţelege să se judece cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, instanţa dispunând citarea acestei pârâte în cauză.
Pârâta A.N.A.F. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 195 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii H.Z.J. şi H.C. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală; s-a dispus anularea Deciziei nr. 310 din 26 iulie 2011 emisă de pârâtă şi a fost obligată pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a reţinut că, respingerea ca fără obiect a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, motivată pe faptul că s-a emis Decizia nr. 130 din 28 octombrie 2010, prin care s-au îndreptat anumite erori materiale strecurate în decizia iniţială este nelegală.
În acest sens, s-a arătat că reclamanţii au formulat contestaţie din 8 septembrie 2010 care vizează atât Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, cât şi raportul de inspecţie fiscală din 30 iulie 2010, iar prin Decizia nr. 310 din 26 iulie 2011, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu s-a pronunţat şi cu privire la acel raport de inspecţie fiscală.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei potrivit căreia Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010 a înlocuit Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, s-a considerat că nu poate fi primită, termenul "înlocuire" nefiind un termen juridic, definit de legislaţie şi conturat în doctrină cu privire la actele administrativ fiscale. Aceste acte pot fi revocate, anulate, modificate nu însă înlocuite.
Prin emiterea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 310 din 26 iulie 2011 s-a încălcat dreptul la apărare al contribuabilului, care în fapt a contestat obligaţiile fiscale principale şi accesorii reţinute în sarcina sa, având mai puţină importanţă numărul deciziei de impunere, cu atât mai mult cu cât însuşi organul fiscal a susţinut că a doua decizie de impunere o înlocuieşte pe prima, termen impropriu, şi are la bază acelaşi Raport de inspecţie fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010.
De altfel, s-a considerat că organele fiscale nu au respectat nici termenul procedural de recomandare pentru sesizarea organului competent să soluţioneze contestaţia, ci şi-au creat o situaţie favorabilă, înaintând contestaţia după emiterea Deciziei nr. 130 din 28 octombrie 2010.
În aceste împrejurări, a apreciat judecătorul fondului că remediul pentru repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor îl constituie anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 310 din 26 iulie 2011 şi obligarea Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiei să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 3041 C. proc. civ.:
S-a arătat că sentinţa civilă recurată este nemotivată, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În acest sens, s-a arătat că instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut şi asupra mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.
S-a arătat că motivarea trebuie să fie în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă în dispozitiv, scopul acesteia fiind tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă, nefiind respectate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivarea trebuind să privească atât împrejurările de fapt cât şi pe cele de drept.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În acest sens, s-a susţinut că Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010 a fost transmisă prin poştă cu confirmare de primire, corespondenţa fiind returnată cu menţiunea «avizat, reavizat, expirat termen de păstrare», fapt pentru care organele de inspecţie fiscală ale Direcţiei generale a finanţelor publice Braşov, în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, au afişat, respectiv publicat, concomitent la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală anunţul individual nr. 1 1043 din 22 noiembrie 2010 de emitere a actului administrativ fiscal.
S-a arătat că, întrucât adresa nr. 909210 din 25 martie 2011 a fost primită de către persoanele fizice la data de 08 iunie 2011, iar în termenul legal de depunere prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, nu s-a înregistrat nicio contestaţie referitoare la Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010, Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, a emis Decizia nr. 310 din 26 iulie 2011, prin care a respins contestaţia formulată de persoanele fizice H.Z.J. şi H.C. împotriva Deciziei nr. 130 din 30 iulie 2010 emisă de Direcţia generală a finanţelor publice a judeţului Braşov - Activitatea de inspecţie fiscală în baza Raportului de inspecţie fiscala încheiat la data de 29 iulie 2010 şi înregistrat sub nr. 7777 din 30 iulie 2010, ca fiind fără obiect.
În ceea ce priveşte termenul "înlocuire" a precizat că acesta este reglementat la Cap. IV.8 din Anexa nr. 1 la Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 364 din 25 martie 2009 pentru aprobarea Sistemului de proceduri pentru inspecţia fiscală, respectiv la pct. 3.12, care stipulează:
"3.12 Noul act administrativ fiscal corectat înlocuieşte actul care conţine erori şi va avea acelaşi număr de înregistrare, modificându-se doar data emiterii efective. În conţinutul noului act administrativ corectat vor fi modificate numai datele sau sumele care conţin erori, aşa cum au fost aprobate prin Referatul privind îndreptarea erorilor materiale".
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului şi, în temeiul art. 312 alin. (3) din Codul de procedura civilă, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca nefondată.
Procedura în faţa instanţei de recurs.
Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs, vizează susţinerea potrivit căreia hotărârea atacată nu răspunde exigenţelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ipotezele reţinute fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel cum au observat şi intimaţii-reclamanţi prin întâmpinarea depusă, recurenta nu indică care ar fi circumstanţele de fapt şi de drept esenţiale dezlegării pricinii, care nu au fost lămurite de prima instanţă, limitându-se a expune texte din doctrină referitoare la sancţiunea ce intervine în situaţia nemotivării hotărârii judecătoreşti.
Verificând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a indicat motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină hotărârea pronunţată, expuse în mod clar, logic şi detaliat, răspunzând exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanţa şi-a argumentat hotărârea în sensul constatării vătămării produse reclamanţilor ca urmare a nesoluţionării contestaţiei, ceea ce excludea, în mod logic interpretarea recurentei-pârâte, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.
Reţine instanţa de control judiciar că prin prin Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 s-a reţinut în sarcina reclamanţilor H.Z.J. şi H.C. obligaţia de a achita TVA în sumă de 4.213.479 lei şi accesorii (majorări de întârziere, dobânzi) în sumă de 3.656.458 lei.
Împotriva acestei decizii de impunere reclamanţii au formulat contestaţie ce a fost înregistrată sub nr. 9916 din 8 septembrie 2010 la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Ulterior s-a emis Decizia de impunere nr. 130 din 28 octombrie 2010 care a "înlocuit" Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010, constatându-se că prima decizie conţinea erori materiale, erori care se referă la greşeala de scriere a unei date, precum şi neinvocarea unui temei legal referitor la înregistrarea fiscală în perioada 2005 - 2006.
Înalta Curte constată că sunt fondate susţinerile recurentei în sensul că organul fiscal avea această posibilitate a "înlocuirii" actului administrativ fiscal, în temeiul pct. 47.7 din H.G. nr. 1050 privind Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în situaţia în care eroarea materială nu poate fi îndreptată direct pe actul administrativ fiscal.
Însă, reţine instanţa de control judiciar că, potrivit art. 47.1 din H.G. nr. 1050 privind Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceste erori nu pot privi fondul actului, respectiv existenţa sau inexistenţa obligaţiilor fiscale, astfel că, se constată că organul fiscal avea obligaţia de a soluţiona fondul contestaţiei potrivit art. 205 şi următoarele din C. proc. fisc.
De altfel, chiar în preambulul deciziei atacate se menţionează că s-a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 emisă de D.G.F.P. Braşov şi Raportului de inspecţie fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010 pentru suma totală de 7.869.937 de lei, că reclamanţii au formulat contestaţie în termenul legal prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. 92/2003, în faţa organului competent, potrivit art. 209 alin. (1) lit. c) din aceeaşi ordonanţă.
Contestaţia, ca şi cale administrativă de atac este sinonimă plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004, jurisprudenţa instanţei supreme fiind conturată în sensul că instanţa de contencios administrativ poate verifica legalitatea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.
În acest cadru, în lumina respectării dreptului părţilor la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, organul de soluţionare a contestaţiei, organ care nu îndeplineşte condiţia de independenţă faţă de raportul juridic dedus judecăţii, a constatat în mod nelegal că prin "înlocuirea" deciziei de impunere, contestaţia a rămas fără obiect.
Un prim aspect constatat, este că obiectul contestaţiei exista, respectiv, cererea de reanalizare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.
Pe de altă parte, "înlocuirea" nu vizează fondul cauzei, având ca obiect greşeli materiale, care aparţin organului fiscal, referindu-se la erori minore care nu afectează în niciun fel raportul juridic.
Alegaţiile recurentei cu privire la procedura de comunicare către părţi şi extrasele din corespondenţa purtată între organul de soluţionare a contestaţiei şi direcţia regională, nu au nicio nicio relevanţă cu privire la fondul cauzei, motiv pentru care au şi fost înlăturate de către prima instanţă, care a constatat în mod judicios încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor prin nesoluţionarea contestaţiei.
În plus, Înalta Curte reţine că raportul de drept fiscal este supus principiului proporţionalităţii, ce presupune că, acordându-se prioritatea cuvenită interesului public, să nu fie vătămate nejustificat şi disproporţionat drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale destinatarului actului administrativ fiscal, prin acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal.
În concluzie, Înalta Curte constată că reclamanţii au contestat în mod legal Decizia de impunere nr. 130 din 30 iulie 2010 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 7777 din 30 iulie 2010 emise de D.G.F.P. Braşov, în mod corect fiind obligată pârâta prin sentinţa atacată la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 195 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2584/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2610/2014. Contencios → |
|---|
