ICCJ. Decizia nr. 2703/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2703/2014
Dosar nr. 77745/3/2011
Şedinţa publică de la 10 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Direcţia Generală de Inspecţie Socială, anularea Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011, emis de pârât; suspendarea măsurilor complementare dispuse prin procesul-verbal menţionat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Prin Sentinţa civilă nr. 5068 din 11 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că actul administrativ contestat este emis de către o instituţie publică centrală.
La rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 1109 din 25 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de către reclamanta B. SA, şi, în consecinţă, a anulat în parte procesul verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011, întocmit de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Direcţia Generală de Inspecţie Socială, în ceea ce priveşte situaţia de fapt constatată şi măsura dispusă referitoare la grupul sanitar, dispunând suspendarea măsurii de adaptare a unui grup sanitar la nevoile persoanelor cu handicap dependente de fotoliul rulant până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
A respins în rest acţiunea ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, examinând dispoziţiile legale invocate în actul contestat, instanţa fondului a reţinut că reclamantei îi revenea obligaţia legală a adaptării spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea astfel încât să permită accesul facil al persoanelor cu handicap, că este fără relevanţă faptul că sucursala este lipsită de personalitate juridică, dat fiind faptul că legiuitorul impune o obligaţie generică în sarcina tuturor entităţilor care îşi desfăşoară activitatea în clădirile de utilitate publică, că din cuprinsul procesului-verbal de control rezultă cu claritate descrierea faptei şi temeiul legal reţinut.
Prima instanţă a mai arătat că împrejurarea că alte autorităţi/instituţii publice nu au asigurat încă aducerea la îndeplinire a aceleiaşi dispoziţii nu constituie cauză exoneratoare de obligaţie, de răspundere în ce o priveşte pe reclamantă şi nu pot fi primite, ca şi cauză care ar înlătura existenţa unei obligaţii în acest sens, susţineri precum că solicitarea de servicii/produse bancare de către astfel de persoane ar fi rar întâlnită ori că întotdeauna aceste persoane sunt însoţite/asistate de alte persoane, astfel că nu pot exista situaţii concrete în care interesele să le fie prejudiciate.
Curtea a reţinut, însă, că nu aceeaşi este situaţia grupului sanitar cu privire la care pârâta a constatat că nu este adaptat nevoilor persoanelor cu handicap dependente de scaunul rulant, impunând ca şi măsură adaptarea unui grup sanitar la nevoile persoanelor cu handicap dependente de fotoliul rulant, întrucât în Legea nr. 448/2006 nu există o dispoziţie care să instituie necesitatea asigurării unui grup sanitar adaptat nevoilor persoanelor cu handicap dependente de scaunul rulant în cadrul unei instituţii bancare.
Raportat la aceste considerente, Curtea a apreciat că există o aparenţă de nelegalitate a actului, în ceea ce priveşte măsura sus-menţionată, şi se impune suspendarea acesteia, dată fiind imposibilitatea ori gradul mare de dificultate implicat de procesul repunerii în situaţia anterioară în ipoteza în care reclamanta ar fi nevoită să aducă la îndeplinire măsurile impuse în sarcina sa până la soluţionarea irevocabilă a pricinii, în cazul în care s-ar constata de către instanţa de control judiciar a caracterului fondat al susţinerilor reclamantei.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1109 din 25 martie 2013 a formulat recurs reclamanta B. SA, solicitând modificarea acesteia şi admiterea în totalitate a cererii sale, cu consecinţa anulării Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011.
Recurenta a argumentat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 şi nu cele privind obligaţiile stabilite în sarcina unor instituţii bancare, anume dispoziţiile art. 62 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ.
A mai susţinut că, raportat la situaţii concrete, nu se poate reţine că interesele persoanelor cu handicap auditiv ori cu surdocecitate ar fi prejudiciate, că această obligaţie este excesivă, neputând fi realizată în mod obiectiv, că recurenta nu este o instituţie care lucrează în mod frecvent cu persoanele cu asemenea handicap, astfel încât să se justifice asigurarea permanentă a unui astfel de interpret, şi că această cerinţă legală nu a fost implementată nici măcar în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale.
Prin întâmpinarea formulată, intimata Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (înfiinţată ca urmare a reorganizării Direcţiei Generale de Inspecţie Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, argumentând, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod corect că recurenta avea obligaţia de lua măsurile evidenţiate în Procesul-verbal nr. 326 din 28 octombrie 2011 în vederea asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap la serviciile oferite.
Analizând recursul formulat prin prisma criticilor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap îi este aplicabilă doar în ceea ce priveşte obligaţiile speciale stabilite în sarcina unor instituţii bancare, este lipsită de suport legal, urmând a fi înlăturată ca nefondată.
Astfel, independent de faptul că legea nu face nici o distincţie între "obligaţii generale" şi "obligaţii speciale", dispoziţiile art. 62 alin. (1) din legea amintită prevăd în mod expres: "Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora (...), mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap".
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sintagma "clădiri de utilitate publică" trebuie interpretată din perspectiva dispoziţiilor art. 5 pct. 13 din Legea nr. 448/2006, anume "clădirile aparţinând instituţiilor publice şi private care oferă populaţiei diferite tipuri de servicii".
Rezultă fără putinţă de tăgadă din textele sus-citate, că recurenta-reclamantă, persoană juridică privată care, aşa cum indică prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 99/2006, oferă servicii publicului, are obligaţia legală a adaptării spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea, astfel încât să permită accesul facil al persoanelor cu handicap.
Susţinerile recurentei, dezvoltate şi la fond, privind faptul că această obligaţie este excesivă, că nu se justifică, în concret, implementarea prevederilor legale invocate sau că nici alte autorităţi sau instituţii nu au implementat această cerinţă legală, sunt lipsite de relevanţă, câtă vreme norma legală este clară şi nu permite derogări.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a constatat în mod întemeiat legalitatea Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011, în ceea ce priveşte aspectele criticate de către recurentă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la situaţia de fapt conturată în speţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1109 din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2677/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2704/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
