ICCJ. Decizia nr. 2805/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2805/2014
Dosar nr. 4270/2/2012
Şedinţa publică de la 13 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea formulată la data de 25 mai 2012 reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 108 din 28 martie 2012;
- să se constate că faptele sesizate de reclamant intră în competenţa materială a C.N.C.D.;
- obligarea pârâtului la plata unor daune morale în valoarea echivalentului în lei a sumei de 1.000 de euro;
- în principal, să se constate că faptele sesizate de reclamant în sesizarea la C.N.C.D. sunt fapte de discriminare în temeiul art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (5), art. 10 lit. a) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare republicată şi să oblige pârâtul să aplice sancţiunea contravenţională adecvată;
- în subsidiar, obligarea pârâtului să refacă investigaţia în cauză.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost vătămat în drepturile şi interesele sale legitime prin hotărârea contestată, deoarece în mod ilegal şi netemeinic pârâtul a admis excepţia de necompetenţă materială cu privire la faptele ce au în vedere comportamentul Secţiei 10 Poliţie Bucureşti, deşi această excepţie nu a fost niciodată ridicată în cauză.
Această eroare de procedură din partea pârâtei a dus, în opinia reclamantului, la situaţia în care C.N.C.D. nu s-a pronunţat pe fondul petiţiei sale.
Mai arată reclamantul că într-o speţă similară, în care era vorba despre comportamentul pasiv al directoarei unei şcoli faţă de pretinsul tratament discriminatoriu pe criteriul etniei aplicat unui copil de către părinţii celorlalţi copii, C.N.C.D. a considerat că este competent să soluţioneze capătul de cerere privind faptele imputate şcolii şi a sancţionat directoarea şcolii pentru fapte de discriminare (art. 2 alin 4 din O.G. nr. 137/2000).
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 5059 din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a învestit autoritatea pârâtă, la data de 20 septembrie 2011, cu o sesizare îndreptată "împotriva mai multor agenţi de poliţie de la Secţia 10", sesizare în care a expus situaţia de fapt menţionată în motivarea cererii de chemare în judecată.
Instanţa de fond a reţinut că în citaţia emisă la data de 26 septembrie 2011, pentru data de 20 octombrie 2011, pârâtul a menţionat că a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială "raportat la aspectele ce au caracter penal", iar prin înscrisul depus pentru termenul din 20 octombrie 2011, secţia 10 Poliţie a invocat necompetenţa materială a C.N.C.D. faţă de toate aspectele semnalate prin petiţie.
Ca urmare a înscrisului depus de secţia de poliţie, reclamantul a formulat la rândul său precizări, la data de 27 februarie 2012, arătând că îşi retrage sesizarea cu privire la poliţişti şi îşi menţine sesizarea cu privire la Secţia 10 Poliţie. Prin acelaşi înscris, reclamantul şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepţia invocată de secţia de poliţie, la probatoriul administrat şi la răspunderea contravenţională a secţiei de poliţie.
Cu privire la pretinsele fapte ce se impută Secţiei 10 Poliţie, şi anume că nu a efectuat nicio cercetare internă disciplinară, instanţa a reţinut că acestea nu se înscriu în niciuna dintre ipotezele prevăzute de lege şi prin urmare se situează dincolo de limitele competenţei autorităţii pârâte, aşa cum corect s-a reţinut în motivarea hotărârii contestate.
Instanţa de fond a constatat că eventualul refuz al Secţiei de poliţie de a lua măsuri disciplinare nu poate fi încadrat în prevederile art. 10 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, întrucât reclamantul a avut efectiv posibilitatea de a reclama în timp real comportamentul lucrătorilor de poliţie, conform propriilor susţineri.
În optica instanţei, nu se poate reţine o atitudine pasivă a Secţiei de poliţie în raport cu conduita pretins discriminatorie a lucrătorilor săi, întrucât ar fi trebuit ca pârâtul să reţină în prealabil o atare conduită în sarcina acestora din urmă, ceea ce nu s-a întâmplat, deoarece reclamantul a înţeles să nu mai învestească pârâtul cu investigarea faptelor comise de poliţişti. Prin urmare, instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina secţiei de poliţie, pe cale indirectă, un comportament discriminatoriu în forma prevăzută de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.
În ceea ce priveşte Hotărârea C.N.C.D. nr. 463/2010, la care se face referire în motivarea acţiunii, prima instanţă a constatat că aceasta nu prezintă elemente de similitudine cu împrejurările de fapt reclamate, aşa încât nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea de către pârât a propriei jurisprudenţe.
3. Recursul reclamantului
Reclamantul B.G. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa atacată exprimă nerecunoaşterea încălcării dreptului la apărare în faţa C.N.C.D., cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii cu referire la prevederile art. 2 alin. (1), (5) şi (11), art. 3 lit. c) şi f), art. 10 lit. a) art. 15, art. 18, art. 19 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 1 alin. (1) şi 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea nr. 108 din 28 martie 2012, prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, învestit cu o petiţie privind fapte de discriminare şi hărţuire comise de Secţia 10 de Poliţie Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă a Consiliului şi a dispus clasarea dosarului.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a luat act de retragerea plângerii în ceea ce priveşte aspectele legate de comportamentul agenţilor de poliţie.
Petiţia formulată de recurentul-reclamant a avut ca obiect un posibil comportament discriminatoriu al Secţiei 10 Poliţie Bucureşti, pe criterii de orientare sexuală, comportament constând în abuzuri săvârşite de lucrătorii de poliţie şi adresarea de expresii jignitoare, care au constituit o veritabilă îngrădire a accesului la serviciul public de poliţie.
Din motivarea hotărârii (parag. 17 şi 18), rezultă, pe de o parte, că Secţia 10 Poliţe Bucureşti a invocat în scris excepţia necompetenţei materiale a C.N.C.D. faţă de aspectele sesizate prin petiţie, arătând că sunt vizate fapte de posibilă purtare abuzivă a agenţilor de poliţie, ce pot fi încadrate în elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 250 C. pen., şi, pe de altă parte, că autoritatea învestită a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale, conform art. 28 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, faţă de aspectele cu caracter penal.
Analizând excepţia de necompetenţă, C.N.C.D. a citat o serie de prevederi ale O.G. nr. 137/2000 [art. 16, 18 alin. (1), 19 alin. (1) şi (2)], a menţionat că este "un organ administrativ-jurisdicţional cu competenţă limitată la a constata stările de discriminare prin emiterea unei hotărâri şi, eventual, stabilirea unei sancţiuni contravenţionale", după care a conchis următoarele (parag. 25):
"Faţă de cele evidenţiate, Colegiul Director reţine că nu intră în competenţa Consiliului analiza faptei prezentate, devreme ce, conform legislaţiei în domeniu, instituţia în speţă are o obligaţie legală de a se pronunţa cu privire la sesizările primite, chiar cele ce privesc aspecte ale propriilor angajaţi, faţă de care poartă o anumită răspundere, în condiţiile legii. Mai mult reţinem că în speţă, conform Legii nr. 218/2002, (în speţă) eventualele contestări ce privesc actele sau faptele secţiilor de poliţie, sunt de competenţa structurilor ierarhic superioare, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti/Inspectoratul General al Poliţiei Române."
Prima instanţă, la rândul său, a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată în procedura administrativ-jurisdicţională este legală, pentru că aspectele reclamante cu privire la Secţia 10 Poliţie nu se înscriu în ipotezele prevăzute în O.G. nr. 137/2000, situându-se dincolo de limitele competenţei autorităţii pârâte.
Cu toate că, analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea sentinţei îndeplineşte exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia primei instanţe nu poate fi validată de instanţa de control judiciar, fiind rezultatul interpretării greşite a normelor care trasează obiectul de reglementare al O.G. nr. 137/2000 şi atribuţiile C.N.C.D., împrejurare ce atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în forma aplicabilă în cauză, prevede că "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Prin petiţia adresată C.N.C.D. în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 2 alin. (1) şi (5), art. 10 lit. a) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, considerându-se discriminat şi hărţuit prin conduita lucrătorilor Secţiei 10 Poliţie, care, potrivit susţinerilor părţii, s-a concretizat în refuzarea acordării serviciului public de poliţie şi neluarea măsurilor pentru cercetarea şi sancţionarea aspectelor sesizate.
Contrar concluziei primei instanţe, Înalta Curte constată că, prin obiectul său, petiţia se încadrează în aria de competenţă a C.N.C.D., care avea îndatorirea de a investiga faptele sesizate, conform prevederilor art. 20 alin. (4) - (6) din O.G. nr. 137/2000 şi ale Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, pentru a stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive ale faptelor care atrag răspunderea contravenţională conform O.G. nr. 137/2000 ori dacă, dimpotrivă tratamentul discriminatoriu nu se confirmă sau este justificat în mod obiectiv sau rezonabil.
Controlul ierarhic care putea fi exercitat asupra activităţii secţiei de poliţie conform Legii nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nu înlătură aplicabilitatea O.G. nr. 137/2000 şi exercitarea atribuţiilor specifice ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum pare a rezulta din parag. 25 al hotărârii contestate, obiectivele urmărite de legiuitor prin cele două acte normative menţionate fiind diferite.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, deşi excepţia necompetenţei C.N.C.D. a fost invocată doar cu privire la aspectele de natură penală, soluţia adoptată a vizat întregul conţinut al plângerii recurentului-reclamant, fără ca în motivarea hotărârii să se regăsească argumente din care să rezulte efectuarea, în prealabil, a unui minim examen al faptelor reclamante, pe baza căruia să se fi stabilit delimitarea între domeniul de aplicare al O.G. nr. 137/2000 şi domeniul penal, conform art. 15 din ordonanţă.
Având în vedere considerentele prezentate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantului, va anula Hotărârea nr. 108 din 28 martie 2012 a C.N.C.D. şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond petiţia nr. 5435 din 20 septembrie 2011, formulată de recurentul-reclamant, respingând celelalte capete de cerere formulate.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor daune morale va fi respins ca nefondat, cu motivarea că anularea hotărârii C.N.C.D. reprezintă, prin ea însăşi, o reparaţie adusă prejudiciului moral invocat de reclamant, aşa cum s-a reţinut, de altfel, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, hotărârea din 17 decembrie 2004).
În fine, având în vedere natura de jurisdicţie administrativă a activităţii exercitate de C.N.C.D., aşa cum este configurată prin art. 20 din O.G. nr. 137/2000, instanţa reţine că nu poate păşi ea însăşi la examinarea fondului plângerii, în sensul constatării faptelor de discriminare şi obligării pârâtului la aplicarea sancţiunii contravenţionale adecvate, remediul aplicat fiind acela al obligării pârâtului să soluţioneze fondul petiţiei, aşa cum s-a menţionat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de B.G. împotriva Sentinţei nr. 5059 din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantul B.G.
Anulează Hotărârea nr. 108 din 28 martie 2012 a C.N.C.D. şi obligă pârâtul să soluţioneze pe fond petiţia reclamantului.
Respinge celelalte capete de cerere, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2774/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2813/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
