ICCJ. Decizia nr. 2859/2014. Contencios . Excepţie nelegalitate act administrativ. Acţiune în constatare, evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2859/2014
Dosar nr. 3714/2/2013
Şedinţa publică de la 18 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2133 din 25 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate invocată de V.V. în contradictoriu cu Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea şi Întreţinerea Fondului Imobiliar (S.A.I.F.I.) şi Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin încheierea din 4 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2394/299/2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 39/1996 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea acestei excepţii, excepţie invocată de pârâta V.V.
Analizând excepţia de nelegalitate ce vizează un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în considerarea rolului judecătorului naţional de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor internaţionale la care România este parte, cum este Convenţia europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de dispoziţiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii şi dreptului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs V.V., invocând motivul prevăzute art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa de contencios învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate are de examinat concordanţa actului cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, astfel că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate fără a efectua această verificare.
În consecinţă, recurenta reiterează criticile de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996, care privesc fondul excepţie şi care, în realitate, vizează aspecte cu privire la situaţia contractuală a recurentei-reclamante şi la regimul juridic al imobilului din Bd. A., sector 1, Bucureşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă excepţia de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă V.V. cu privire la H.G. nr. 39/1996 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile trecute nelegal în administrarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti.
Înainte de a proceda la analiza criticilor formulate de recurenta-reclamantă referitoare la nelegalitatea actului contestat, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică, prin prisma jurisprudenţei sale constante şi unitare, în considerarea rolului constituţional ce revine Instanţei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materia excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1206 din 3 martie 2010, nr. 985 din 23 februarie 2012 şi nr. 1817 din 4 aprilie 2012 referitoare la excepţia de nelegalitate a aceleiaşi hotărâri a Guvernului).
Ab initio, Înalta Curte reţine că H.G. 39/1996 este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a reţinut că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim-judecător al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut că "este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383 din 06 şi C - 385/06).
Raportându-se aşadar la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenţionalitate) precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile menţionate anterior din Legea contenciosului administrativ ar încălca astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, &39).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în M. Of. nr. 414/31.08.2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Actul administrativ cu caracter individual, necontestat prin mijloacele prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, este similar, în privinţa efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Prin urmare, ca efect al înlăturării textului incompatibil cu prevederile Convenţiei europene a Drepturilor Omului, instanţa de judecată nu interferează şi nu neagă hotărârile Curţii Constituţionale, întrucât verificarea compatibilităţii acestor norme în sensul celor expuse este atributul exclusiv al judecătorului naţional.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de V.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de V.V. împotriva Sentinţei civile nr. 2133 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2824/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2860/2014. Contencios . Excepţie nelegalitate... → |
|---|
