ICCJ. Decizia nr. 2860/2014. Contencios . Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2860/2014
Dosar nr. 148/35/2013
Şedinţa publică de la 18 iunie 2014
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 144/CA-P.I. din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta SC "H." SA, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Consiliul Local al Comunei Aştileu şi B.C.R., referitoare la prevederile pct. 185 din anexa nr. 13 la H.G. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor, în raport cu prevederile art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
La pct. 185 din anexa nr. 13 la H.G. nr. 970/2002 este înscris, ca făcând parte din domeniul public al comunei Aştileu, dispensarul uman, dobândit de unitatea administrativ-teritorială în anul 1957, la baza înscrierii fiind Hotărârea nr. 50/1999, Hotărârea nr. 42/2001 şi Hotărârea nr. 39/2002 adoptate de Consiliul Local Aştileu, prin care a fost aprobat inventarul banilor care aparţin domeniului public al comunei, acte administrative care nu au fost anulate până în prezent.
Reclamanta invocă în apărare o înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra imobilului, ulterioară însă adoptării hotărârilor Consiliului Local Aştileu, prin care a fost însuşit inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei Aştileu, ceea ce înseamnă că la momentul adoptării acestor acte administrative, cuprinderea în domeniul public al comunei Aştileu a acestui imobil nu încălca dreptul de proprietate al reclamantei.
Prin urmare, înscrierea în H.G. nr. 970/2002 a acestui imobil a fost legală, Guvernul atestând doar inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al comunei însuşit de către Consiliul Local Aştileu prin hotărârile menţionate. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1, 3, 7 şi 8 din Legea nr. 213/1998, instanţa a constatat că, la momentul soluţionării acestei excepţii, dispoziţiile art. 1 şi 7 sunt abrogate, astfel că vor fi avute în vedere doar prevederile art. 3 şi 8 din această lege.
În raport cu prevederile art. 3 alin. (4) şi art. 8 din Legea nr. 213/1998, Curtea de apel a reţinut că, prin includerea în inventarul adoptat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 50/1999, imobilul a fost declarat bun de interes public local şi nu s-a făcut dovada apartenenţei acestui imobil la domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale pentru a fi nevoie de o hotărâre a consiliului local de trecere a bunului în domeniul public al aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, reclamanta SC "H." SA a declarat recurs în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. şi a formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta susţine că în mod greşit instanţa nu a analizat excepţia de nelegalitate invocată în raport cu prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care erau în vigoare la data emiterii hotărârii de Guvern.
Pe fondul excepţiei, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia de nelegalitate, reţinând că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al societăţii a fost ulterioară hotărârilor Consiliului Local Aştileu, deşi imobilul în discuţie a fost construit în 1960 şi a aparţinut Întreprinderii "R." Aştileu, fiind dobândit ulterior de către SC "H." SA, aşa cum rezultă din adeverinţa din 15 noiembrie 1994, astfel că nu a fost niciodată în proprietatea Comunei Aştileu.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă excepţia de nelegalitate invocată de SC "H." SA cu privire la prevederile pct. 185 din anexa nr. 13 la H.G. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bihor, în raport cu prevederile art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
Înainte de a proceda la analiza punctuală a susţinerilor recurentei-reclamante şi pentru considerentele arătate în continuare, care suplinesc motivarea primei instanţe, Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este legală şi temeinică, prin prisma jurisprudenţei sale constante şi unitare, în considerarea rolului constituţional ce revine Instanţei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39). În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materia excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 3547 din 15 iulie 2010 referitoare chiar la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 970/2002; cu privire la hotărâri ale Guvernului cu obiect similar, respectiv Decizia nr. 5702 din 29 noiembrie 2011 privind excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1347/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Bacău, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Bacău, Deciziile nr. 4019 din 1 octombrie 2010 şi nr. 4801 din 19 octombrie 2011 privind excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Călăraşi, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Călăraşi).
Ab initio, Înalta Curte reţine că H.G. 970/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Bihor este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a reţinut că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim-judecător al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
Curtea de Justiţie de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional, în calitate de prim-judecător comunitar, a reţinut că "este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383 din 06 şi C - 385/06).
Raportându-se aşadar la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenţionalitate) precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile menţionate anterior din Legea contenciosului administrativ ar încălca astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, &39).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în M. Of. nr. 414/31.08.2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.
Actul administrativ cu caracter individual, necontestat prin mijloacele prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, este similar, în privinţa efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Prin urmare, ca efect al înlăturării textului incompatibil cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de judecată nu interferează şi nu neagă hotărârile Curţii Constituţionale, întrucât verificarea compatibilităţii acestor norme în sensul celor expuse este atributul exclusiv al judecătorului naţional.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia europeană a Drepturilor Omului precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC "H." S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC "H." SA împotriva Sentinţei nr. 144/CA-P.I. din 24 septembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2859/2014. Contencios . Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 2862/2014. Contencios → |
|---|
