ICCJ. Decizia nr. 2974/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2974/2014
Dosar nr. 1536/33/2012
Şedinţa publică de la 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin Sentinţa nr. 990 din 13 decembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei B.E., formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale ca şi a Deciziei de impunere nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală, cu acelaşi număr şi aceeaşi dată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta B.E. a fost supusă inspecţiei fiscale în vederea clarificării situaţiei privind tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009. Pentru aceasta, inspectorii au invitat contribuabilul să se prezinte la sediul organului fiscal prin 4 adrese, expediate la datele de 4 iunie 2010, 29 iunie 2010, 7 octombrie 2010, 20 iunie 2011, toate returnate de poştă, cu menţiunea avizat, reavizat, expirat termen de păstrare. Aceasta a fost situaţia şi în privinţa avizului de inspecţie fiscală din 27 aprilie 2010, privind verificarea TVA care a fost expediat la data de 30 aprilie 2010 şi returnat în data de 17 mai 2010.
În urma inspecţiei fiscale s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 30 noiembrie 2011 şi în baza acestuia s-a emis decizia de impunere cu acelaşi număr prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 1.638.473 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere.
Raportul de inspecţie fiscală şi decizia au fost comunicate reclamantei B.E. la domiciliul acesteia din Cluj-Napoca, str. Ş. la data de 5 decembrie 2011, prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, şi întrucât corespondenţa a fost returnată în data de 19 decembrie 2011 s-a procedat la invitarea contribuabilului la sediul organului fiscal, însă şi scrisoarea recomandată cu confirmarea de primire privind invitaţia a fost returnată în data de 9 ianuarie 2012.
Acest fapt a determinat publicarea anunţului individual pe pagina de internet a ANAF, anunţ care a fost afişat şi la sediul organului fiscal la data de 13 ianuarie 2012, fiind considerat comunicat în termen de 15 zile, respectiv la data de 28 ianuarie 2012.
Potrivit art. 31 C. proc. fiscală, domiciliul fiscal pentru persoanele fizice este adresa unde îşi au domiciliul potrivit legii sau adresa unde locuiesc efectiv, iar pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sediul activităţii sau locul unde îşi desfăşoară efectiv activitatea principală. Conform art. 31 pct. 1 domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul fiscal.
Reclamanta B.E. are domiciliul fiscal la locul unde i-au fost transmise actele, respectiv în Cluj-Napoca, str. Ş. pentru că aceasta nu a anunţat organul fiscal de existenţa altui domiciliu. De altfel, reclamanta nu a invocat faptul că şi-ar fi mutat domiciliul de la locul unde s-a făcut comunicarea actelor ci doar a invocat faptul că a fost plecată în străinătate, fără să justifice această afirmaţie.
Oricum, prezentarea unui contract de comodat a unui imobil din Italia nu presupune ca pe durata respectivului contract, reclamanta să fi locuit în acea locaţie. Totodată, doar în situaţia contribuabililor fără domiciliu fiscal în România care şi-au desemnat împuterniciri potrivit art. 18 alin. (4) precum şi în situaţia numirii unui curat fiscal în condiţiile art. 19 actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului conform art. 44 C.proc.fiscală.
Deoarece reclamanta în calitate de contribuabil nu a fost găsită, i s-au comunicat actele prin poştă la domiciliul fiscal cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fiscală, şi ulterior prin publicitate potrivit lit. d) al aceluiaşi articol, concomitent la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a ANAF a anunţului, socotind comunicat actul administrativ fiscal în termen de 15 zile de la data afişării anunţului.
Cum raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 au fost considerate comunicate la data de 28 ianuarie 2012, din acel moment aceste acte erau opozabile potrivit art. 45 C. proc. fiscală, reclamantei.
Ca atare, acesta avea obligaţia de a depune contestaţia administrativ fiscală prevăzută de art. 205 C. proc. fiscală, în termen de 30 de zile, or, la data depunerii contestaţiei din 26 martie 2012, termenul prevăzut de lege era depăşit cu 27 de zile.
Constatând depăşirea termenului în care reclamanta B.E. putea formula contestaţie administrativ fiscală, organul de soluţionare competent a procedat la respingerea contestaţiei fără a proceda la analiza pe fond a cauzei conform art. 217 C. proc. fisc.
Chiar dacă reclamanta a invocat nerespectarea dreptului la apărare, susţinând că nu a cunoscut faptele concrete care îi sunt imputate, nu a fost ascultată şi, ca atare, nu s-a respectat art. 9 C. proc. fisc., se va aprecia că aceste afirmaţii nu sunt susţinute pentru că reclamanta este cea care nu a dat curs obligaţiei de cooperare prevăzută de art. 10 C. proc. fisc., prin refuzul de a se prezenta în vederea ridicării actelor care i-au fost comunicate şi, în cazul în care ar fi locuit în străinătate, de a desemna un împuternicit potrivit art. 18 alin. (4) C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte celelalte critici privind lipsa avizului menţionat de către organul fiscal şi comunicat reclamantei, nerespectarea termenului legal pentru efectuarea inspecţiei fiscale, inexistenţa unei activităţi economice şi a unei persoane impozabile, lipsa probatorului şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Codului fiscal, acestea au fost înlăturate de prima instanţă pentru că acţiunea este îndreptată împotriva unei decizii care nu a analizat cauza pe fond, constatându-se încălcarea unor elemente procedurale, care se confirmă‚ în baza actelor ce constituie probatoriul instanţei. Prin urmare, aceste critici nu au mai fost analizate, considerându-se că în mod corect s-a procedat la comunicarea actelor la domiciliul fiscal al reclamantei şi că formularea contestaţiei a fost efectuată cu depăşirea termenului de 30 de zile, specificat de art. 207 C. proc. fisc.
2. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.E.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că este eronată afirmaţia judecătorului fondului în sensul că a fost respectată în cauză procedura de comunicare conform normelor de drept comun, în condiţiile în care nu s-a procedat la afişarea actului administrativ fiscal la domiciliul contribuabilului, conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât corespondenţa reclamantei nu putea fi ridicată de la poştă, fără prezentarea cărţii de identitate.
Arătând că, în adevăr, a locuit cu intermitenţe atât în România cât şi în Italia, recurenta a susţinut că a luat cunoştinţă de faptul că ar putea face obiectul unui control fiscal abia la data de 26 februarie 2012, astfel că apare ca nelegală soluţia organului administrativ fiscal care a respins contestaţia sa ca tardiv formulată, invocând prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că este nelegală modalitatea de soluţionare de către pârâtă a contestaţiei sale, prin raportare la termenul la care a fost afişat anunţul de publicitate, pe portalul autorităţii, cu nesocotirea datei de luare la cunoştinţă sub semnătură, întrucât i-a fost astfel încălcat dreptul la apărare garantat şi de Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
În opinia recurentei actele emise de autorităţile fiscale sunt nelegale şi pentru că s-a încercat comunicarea lor la adresa din Cluj-Napoca, deşi domiciliază în Italia, iar un atare viciu de procedură nu poate fi suplinit.
Cu referire la raportul de inspecţie fiscală şi respectiv la decizia de impunere, recurenta a arătat că acestea sunt afectate de numeroase vicii de nelegalitate, cum ar fi nerespectarea termenelor legale privitoare la începerea şi efectuarea inspecţiei fiscale dar şi în ceea ce priveşte concluziile de fond asupra aplicării dispoziţiilor referitoare la TVA la nivelul anilor 2007 - 2009, astfel că se impune admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi anularea actelor administrativ fiscale arătate.
3. Apărările intimatei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare la motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, apreciată a fi întemeiată şi dată cu aplicarea corectă a prevederilor Codului de procedură fiscală.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând hotărârea primei instanţe prin prisma criticilor recurentei-reclamante, raportat la prevederile legale incidente dar şi la art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, ţinând seama şi de apărările formulate prin întâmpinare, constată că nu este fondat recursul.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă de mai sus, a considerentelor hotărârii atacate, reclamanta-recurentă a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a Deciziei nr. 602 din 14 august 2012, emisă de autoritatea pârâtă şi subsecvent, de anulare a Deciziei de impunere privind TVA stabilită la persoanele fizice nr. 14940 din 30 noiembrie 2011 ca şi a raportului de inspecţie fiscală din 30 noiembrie 2011, apreciate deopotrivă ca fiind nelegale.
Prin Decizia nr. 602 din 14 august 2012, autoritatea intimată DGRFP Cluj-Napoca a respins ca nedepusă la termen contestaţia reclamantei recurente îndreptată împotriva Deciziei de impunere privind TVA stabilită de inspecţia fiscală la persoanele fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. 14940 din 30 noiembrie 2011.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind modalitatea de soluţionare a contestaţiei administrative, în sensul neanalizării aspectelor de fond din cuprinsul contestaţiei şi raportat la coordonatele în care s-a efectuat şi cercetarea judecătorească, în primă instanţă, exced controlului instanţei de control judiciar criticile şi motivele de recurs prin care se antamează aspecte de nelegalitate ale raportului de inspecţie fiscală şi ale deciziei de impunere.
Analizând aşadar, din această perspectivă, criticile recurentei-reclamante Înalta Curte constată că problema de drept ce s-a impus a fi soluţionată de prima instanţă a vizat legalitatea modalităţii de comunicare către recurentă a actelor administrativ fiscale sus-enunţate, în raport de care se determină regularitatea depunerii contestaţiei administrativ fiscale la organul fiscal competent, conform art. 205 C. proc. fisc.
Actele dosarului atestă că, în cazul reclamantei recurente, comunicarea raportului de inspecţie fiscală ca şi a deciziei de impunere s-a realizat, iniţial conform art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc., la 5 decembrie 2011 prin poştă, cu confirmare de primire, apoi s-a trimis invitaţie contribuabilului, urmare a returnării comunicării, însă şi invitaţia a fost returnată la data de 9 ianuarie 2012.
Ambele corespondenţe au fost comunicate prin poştă la domiciliul reclamantei din Cluj-Napoca şi au fost returnate cu menţiune "expirat termenul de păstrare", astfel că s-a trecut la comunicarea prin publicitate, conform art. 44 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc.
În acord cu argumentaţia judecătorului fondului şi contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută în cauză aplicarea nelegală de către organele fiscale competente a prevederilor art. 44 alin. (2) şi 3 C. proc. fisc., în condiţiile în care, chiar reclamanta-recurentă a susţinut că a locuit cu intermitenţe atât în România cât şi în Italia şi în plus a omis a-şi desemna un împuternicit, potrivit art. 18 alin. (4) din C. proc. fisc.
Nu poate fi aşadar imputată organului fiscal emitent lipsa oricărei diligenţe din partea reclamantei-recurente, de a asigura în orice mod primirea corespondenţei sale la domiciliul din România, care, în sensul Codului de procedură fiscală, este domiciliul fiscal, ceea ce echivalează astfel cum bine a reţinut şi prima instanţă, cu nesocotirea obligaţiei de cooperare prevăzută de art. 10 din C. proc. fisc.
Obligaţia de cooperare apare ca fiind o obligaţie corelativă faţă de drepturile care decurg din rolul activ al organului fiscal.
Astfel, în măsura în care organul fiscal este obligat să identifice toate circumstanţele situaţiei şi să asiste contribuabilul pentru respectarea legii, aşa şi contribuabilul are obligaţia de a avea un rol activ în relaţia cu fiscul.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei vizând nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 44 alin. (4) din C. proc. fisc., potrivit cu care dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător, în sensul că s-ar fi impus ca afişarea actului administrativ fiscal să se realizeze conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât conform art. 43.1 din cuprinsul Normelor metodologice emise în aplicarea codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050 din 1 iulie 2004, dispoziţiile art. 90, 91 şi 92 din C. proc. civ. sunt aplicabile, cu excepţia dispoziţiilor privind comunicarea prin afişare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susţinerea recurentei.
Prin urmare, raportat la contextul factual, necontestat în esenţă, se reţine că autoritatea intimată a aplicat în mod corect prevederile art. 44 alin. (2) C. proc. fisc., privind comunicarea actului administrativ fiscal, recurgând la comunicarea prin publicitate, conform art. 44 alin. (3) din acelaşi C. proc. fisc., ca la o ultimă modalitate folosită întrucât celelalte mijloace de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motivele obiective, analizate şi demonstrate în cauză, în faţa instanţei de fond.
În consecinţă, reţinând legalitatea comunicării prin publicitate constând în afişarea pe pagina de internet a ANAF a actelor administrativ fiscale în discuţie, în mod corect a reţinut prima instanţă, în temeiul textelor de lege sus arătate, că actele s-au considerat comunicate la data de 28 ianuarie 2012.
În raport de această dată, corespunzător art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., ce stipulează în mod expres depunerea contestaţiei fiscale în termen de 30 zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii, s-a reţinut cu deplin temei şi că depunerea contestaţiei de către recurentă, la data de 26 martie 2012 apare ca fiind realizată peste termenul legal, imperativ reglementat.
În concluzie, reţinând netemeinicia criticilor recurentei Înalta Curte constatând că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, de natură a conduce la reformarea hotărârii instanţei de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Sentinţei civile nr. 990 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2970/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2976/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
