ICCJ. Decizia nr. 3318/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3318/2014
Dosar nr. 693/42/2012
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 437 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii I.C.A., U.T.M. şi M.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale; a anulat decizia nr. 64/CJ/334/2012 din data de 6 iunie 2012 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, a anulat decizia de imputare din data de 13 martie 2012 şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat în mod detaliat conţinutul deciziilor contestate şi al actelor care au stat la baza emiterii acestora şi a constatat că actele administrative prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor răspunderea materială pentru neefectuarea în termen a cercetării administrative şi s-au respins plângerile formulate în cadrul procedurii administrative prevăzută de O.G. nr. 121/1998 au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Astfel, decizia de imputare din 13 martie 2012 a fost emisă în baza procesului-verbal de cercetare administrativă din 12 martie 2012, pentru încălcarea de către reclamanţi a dispoziţiilor privind efectuarea în termenul legal a cercetării administrative.
Examinând dispoziţiile legale incidente, respectiv O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi Ordinul Ministrului apărării naţionale nr. M.5/1999 privind Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din Ministerul Apărării Naţionale, Curtea a reţinut că aceste prevederi legale au fost respectate de către Comisia de cercetare administrativă formată din cei 3 reclamanţi.
Astfel, a constatat judecătorul fondului, c omandantul UM X a luat cunoştinţă de producerea pagubei la data de 16 decembrie 2012, prin procesul-verbal de inventariere din 16 decembrie 2010 şi a numit comisia de cercetare administrativă formată din cei 3 reclamanţi, cu termen de efectuare a cercetării la data de 11 februarie 2011.
Anterior datei de 11 februarie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998, în cadrul termenului stabilit pentru efectuarea cercetării administrative, la data de 7 februarie 2011, comisia de cercetare administrativă a solicitat prelungirea termenului până la data de 28 februarie 2011.
La data de 8 februarie 2011, s-a aprobat prelungirea termenului de cercetare administrativă până la data solicitată, 28 februarie 2011, în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.
La data de 28 februarie 2011, în cadrul termenului de prelungire a cercetării administrative, comisia de cercetare administrativă a solicitat o nouă prelungire a termenului, până la data de 8 aprilie 2011.
La data de 28 februarie 2011 s-a aprobat o nouă prelungire, până la data de 8 aprilie 2011, în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.
Procesul-verbal de cercetare administrativă a fost înregistrat la data de 7 aprilie 2011.
Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a observat că a tât prima prelungire, acordată la data de 8 februarie 2011, solicitată prin faxul din 7 februarie 2011, cât şi cea de a doua prelungire, acordată prin faxul din 28 februarie 2011, solicitată prin faxul din 28 februarie 2011, au avut loc în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.
Aşadar, comandantul unităţii a luat cunoştinţă de pagubă la data de 16 decembrie 2010, a stabilit termenul de efectuare a cercetării administrative la data de 11 februarie 2011.
Acest termen a fost prelungit de două ori, până la data de 28 februarie 2011, respectiv 8 aprilie 2011, însă ambele prelungiri au avut loc în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de dispoziţiile legale, acest termen nefiind depăşit.
În opinia instanţei de fond, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a apreciat în mod eronat, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate, că nu mai era posibilă o nouă prelungire a termenului de executare a cercetării administrative, în conformitate cu art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a se uza o singură dată de această facilitate, că durata prelungirii termenului de cercetare nu are relevanţă şi nu determină posibilităţi multiple de prelungire succesivă a termenului de executare a cercetării.
Dispoziţiile art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 precizează că termenul de efectuare a cercetării administrative poate fi prelungit cu cel mult 60 de zile, deci nu prevăd aceste dispoziţii legale faptul că prelungirea se poate solicita o singură dată sau de mai multe ori, nu limitează numărul de prelungiri.
Legiuitorul a prevăzut numai un termen limită, o durată limitată în timp, pentru prelungirea termenului de cercetare administrativă, de cel mult 60 zile.
Curtea a reţinut că f aptul că prin rezoluţie administrativă s-a aprobat de către persoana competentă prelungirea cu mai puţin de 60 zile a termenului de cercetare administrativă nu împiedică formularea unei noi solicitări de prelungire şi aprobarea unei noi prelungiri, în condiţiile în care atât prima, cât şi de a doua sau cele ulterioare se încadrează în limita celor 6 zile.
Contrar susţinerilor Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor privind faptul că erau incidente prevederile art. 33 din O.G. nr. 121/1998, instanţa de fond a reţinut că î n cauză nu se impunea repunerea în termen, întrucât cercetarea administrativă s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, atât prima prelungire cât şi cea de a doua prelungire a termenului de cercetare administrative fiind solicitate şi aprobate în cadrul termenului de 60 zile, iar procesul-verbal de cercetare administrativă a fost finalizat şi înregistrat anterior împlinirii acestui termen.
Au fost apreciate ca fiind nefondate şi susţinerile Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor privind faptul că neglijenţa/eroarea în întocmirea dosarului de imputare şi depunerea tuturor actelor şi documentelor aparţine şi reclamanţilor, ca membrii ai comisiei.
Astfel, s-a reţinut că, pe de o parte, potrivit alin. (6) al art. 25 din O.G. nr. 121/1998, proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau şef a emis-o, decizia de imputare fiind actul administrativ prin care se stabileşte în sarcina persoanei a cărei vinovăţie s-a constatat obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse, care trebuie să fie temeinic motivată (art. 25 din O.G. nr. 121/1998). Pe de altă parte, în analiza deciziei de imputare emisă în sarcina reclamanţilor pentru depăşirea termenului de efectuare a cercetării administrative, nu poate fi reţinută în sarcina membrilor comisiei de cercetare administrativă neglijenţa/eroarea în întocmirea dosarului de imputare şi depunerea tuturor actelor şi documentelor, în condiţiile în care răspunderea materială a acestora a fost stabilită în baza art. 34 din O.G. nr. 121/1998, pentru neefectuarea în termen a cercetării administrative.
Concluzionând, Curtea a reţinut că r eclamanţii, membrii ai comisiei de cercetare administrativă, nu au săvârşit fapta de neefectuare în termen a cercetării administrative, aceasta fiind efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 121/1998, atât prima cât şi a doua prelungire, ambele solicitate şi aprobate, încadrându-se în limita termenului de 60 zile. prevăzut pentru prelungirea termenului de cercetare administrativă, nefiind întrunite astfel condiţiile de stabilire a răspunderii materiale în sarcina acestora, în condiţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998.
Împotriva sentinței nr. 437 din data de 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii plângerilor formulate de reclamanți ca neîntemeiate.
S-a învederat, prin cererea de recurs, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 23 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 precum și dispozițiile pct. 54 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.5/1999, „Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale”, fiind evident că din interpretarea logică acelor două alineate ale art. 23 din O.G. nr. 121/1998 rezultă faptul că cererea pentru prelungirea cu cel mult 60 de zile a termenului prevăzut la alin. (1) se poate formula numai înăuntru acestui termen și nu după terminarea lui.
Instanța de fond, s-a relevat, a constatat în mod eronat că „atât prima prelungire, acordată prin faxul din 8 februarie 2011, solicitată prin faxul din 7 februarie 2011, cât și cea de-a doua prelungire, acordată prin faxul din 28 februarie 2011, solicitată prin faxul din 28 februarie 2011, au avut loc în cadrul termenului de 60 de zile prevăzut la art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998”, în opinia recurentului cea de-a doua cerere din 28 februarie 2011 încălcând prevederile art. 23 alin. (1), fiind făcută cu depășirea termenului de efectuare a cercetării administrative stabilit de către comandantul unității la data de 11 februarie 2011.
A apreciat recurentul că nu se poate prelungi o prelungire ci numai termenul de 60 de zile, termen prevăzut de art. 23 alin. (1) pentru efectuarea cercetării administrative, și că în mod greșit instanța de fond a considerat „că prin rezoluție administrativă s-a aprobat de către persoana competentă prelungirea cu mai puțin de 60 de zile a termenului de cercetare administrativă, nu împiedică formularea unei noi solicitări de prelungire și aprobarea unei noi prelungiri, în condițiile în care atât prima, cât și cea de-a doua sau cele ulterioare se încadrează în limita celor 60 de zile”, făcându-se confuzie între termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) în care se pot formula cererile de prelungire a acestuia și termenul de prelungire a cercetării cu cel mult 60 de zile, prevăzut la art. 23 alin. (2).
A mai opinat recurentul că nu se poate formula o cerere de prelungire a termenului inițial prevăzut de art. 23 alin. (1) înăuntrul termenului prevăzut de art. 23 alin. (2), adică nu se poate prelungi termenul prelungit deja, fără a încălca prevederile mai sus menționate, și că în mod eronat instanța de fond a constatat că „reclamanții, membri ai comisiei de cercetare administrativă, nu au săvârșit fapta de neefectuare în termen a cercetării, aceasta fiind efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, atât prima cât și a doua prelungire, ambele solicitate și aprobate, încadrându-se în limita termenului de 60 de zile prevăzut pentru prelungirea termenului de cercetare administrativă, nefiind întrunite astfel condițiile de stabilire a răspunderii materiale în sarcina acestora, în condițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998”.
Cercetarea administrativă, a concluzionat recurentul, ar fi fost efectuată în termen numai dacă atât prima cât și cea de-a doua cerere de prelungire a termenului ar fi fost formulate până la împlinirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1), or în cauză, cum se poate constata ușor, cea de-a doua cerere a fost formulată în data de 28 februarie 2011, cu mult peste data de 11 februarie 2011, dată la care expiră termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimații I.A.C., U.T.M. și M.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința atacată este legală și temeinică fiind dată în conformitate cu textele legale invocate.
Au susținut intimații că și-au îndeplinit corect sarcinile de serviciu, cerând prelungirea termenului în mod legal, că în litigiu nu sunt incidente prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, și că singurul motiv de recurs invocat de recurent, acela că instanța de fond a făcut confuzie între termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și cel prevăzut de art. 23 alin. (2) al O.G. nr. 121/1998, nu este întemeiat, instanța de fond statuând corect că termenul de 60 de zile nu a fost depășit deși au existat două prelungiri.
Recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 437 din data de 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat, prin hotărârea atacată, reținându-se corect că reclamanții în calitate de membri ai comisiei de cercetare administrativă nu se fac vinovați de fapta de neefectuare în termen a cercetării administrative, a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de I.C.A., U.T.M. și M.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, cu consecința anulării deciziei din data de 6 iunie 2012 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și a deciziei de imputare din data de 13 martie 2012 emisă de comandantul U.M. Y.
Este necontestat, în cauză, că prin decizia de imputare din data de 13 martie 2012 emisă de comandantul U.M. Y, emisă pe baza procesului-verbal de cercetare administrativă din 12 martie 2012, s-a angajat răspunderea materială a reclamanților I.C.A., U.T.M. și M.A., în condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, pentru suma de 11.011,2 RON reprezentând diferența de stare calitativă a 185 perechi bocanci, cu motivarea că reclamanții, potrivit deciziei administrativ jurisdicționale a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, nu și-au îndeplinit obligațiile privind efectuarea cercetării administrative în termenul legal de 60 de zile.
Este, de asemenea, probat în litigiu că prin decizia administrativ-jurisdicțională din data de 6 iunie 2012 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale au fost respinse ca neîntemeiate plângerile formulate de I.C.A., U.T.M. și M.A. împotriva deciziei de imputare din data de 13 martie 2012 și a hotărârii de soluționare a contestațiilor din data de 30 martie 2012 emise de comandantul U.M. Y, cu motivarea că neglijența/eroarea în întocmirea dosarului de imputare aparține și membrilor comisiei de cercetare administrativă (în speță, reclamanților) întrucât în sarcina acestora a existat obligația de a atașa la dosarul de imputare documentele care să ateste faptul că cererea de prelungire a termenului de cercetare a fost înaintată în cuprinsul primelor 60 zile de cercetare disciplinară, și că ceea ce întărește convingerea comisiei de jurisdicție a imputațiilor că petenții sunt vinovați de depășirea termenului de executare a cercetării disciplinare o constituie formularea și înaintarea către eșalonul superior a celei de-a doua cereri de prelungire a termenului de efectuare a cercetării administrative în condițiile în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a se uza o singură dată de această facilitate, iar durata prelungirii termenului cercetării nu are relevanță și nu determină posibilități multiple, de prelungire succesivă a termenului de efectuare a cercetării administrative.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, „Răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Servicului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției”.
În aceste condiții, Înalta Curte reține, raportat și la circumstanțele de fapt ale litigiului, că greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materaială a militarilor referitoare la prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare de către comandantul sau șeful eșalonului superior, nu poate conduce la concluzia existenței unei vinovății a reclamanților, în sensul neefectuării în termenul legal a cercetării administrative în Dosarul nr. A-715/2011, atâta vreme cât cercetarea administrativă în discuție a fost finalizată în termenele prelungite, aparent legal, de către șeful eșalonului superior (U.M. Z), inițial [la data de 8 februarie 2011, în interiorul termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998] cu 17 zile (până la 28 februarie 2011), și apoi (la data de 28 februarie 2011) cu 40 de zile (pâna la data de 8 aprilie 2011).
În raport de cele mai sus arătate, constatând că este temeinică și legală hotărârea atacată, prin care a fost admisă acțiunea reclamanților și au fost anulate actele administrative contestate, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 437 din data de 5 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei nr. 437 din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3548/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3339/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
