ICCJ. Decizia nr. 3339/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3339/2014
Dosar nr. 8118/2/2012
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 30 octombrie 2012, reclamanta A.M.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea hotărârii din 23 octombrie 2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi suspendarea acestei hotărâri.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărârea a cărei anulare se solicită, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii şi-a însuşit punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios privind interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii şi a stabilit că prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate participa la şedinţele secţiei pentru procurori şi ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada vacanţei funcţiei de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În esenţă, principalul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă îl constituie faptul că nici Constituţia şi nici Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nu prevăd posibilitatea substituirii/delegării de competenţe, invocarea în motivarea hotărârii atacate a dispoziţiilor art. 7din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor fiind apreciată ca o adăugare la lege.
Cu privire la cererea de suspendare a executării actului administrativ, întemeiată pe art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a arătat că sunt întrunite cumulativ toate cerinţele de admisibilitate ale cererii.
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
La data de 12 martie 2013, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, apreciind că sunt întrunite condiţiile art. 49 alin. (3) şi art. 52 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 11 martie 2013, S.I.S. a formulat cerere de intervenţie voluntară, în temeiul art. 62 alin. (2) noul C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea Consiliului Superior al Magistraturii, prin Inspecţia judiciară, să analizeze petiţiile pe care i le-a adresat.
Prin încheierea din data de 26 martie 2013, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de intervenienta S.I.S. şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, reţinând că intervenientul a justificat interesul în promovarea acesteia, câtă vreme actul a cărui anulare se solicită se referă practic la posibilitatea reprezentării Ministerul Public în Consiliul Superior al Magistraturii şi de către o altă persoană decât aceea a procurorului general.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 1187 din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes ca nefondată, a respins acţiunea formulată de reclamanta A.M.R., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru a respinge excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de anulare a hotărârii Plenului Consiliul Superior al Magistraturii din 23 octombrie 2012, instanţa a reţinut că vătămarea susceptibilă a genera dreptul la acţiunea în contencios administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, nu se confundă cu îndeplinirea condiţiei interesului în promovarea acţiunii, ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, în sens larg.
În speţă, reclamanta se legitimează în calitate de persoană juridică fără scop patrimonial, fiindu-i recunoscută utilitatea publică, prin H.G. nr. 530/2008, iar faţă de scopul înfiinţării acesteia, aşa cum rezultă din art. 5 din Statutul A.M.R.: apărarea intereselor magistraţilor în raport cu celelalte subiecte de drept şi raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, justifică interesul promovării acţiunii.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, în esenţă următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 12 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii au fost emise în aplicarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar cele statuate prin hotărârea a cărei anulare se solicită în prezenta cauză au valoarea unei norme interpretative.
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nu conţine vreo prevedere expresă referitoare la posibilitatea participării prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la şedinţele secţiei pentru procurori şi ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pentru ipoteza vacanţei funcţiei de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tot astfel, art. 133 alin. (2) lit. c) din Constituţia României prevede ca procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitatea de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţii preluate şi de art. 3 din Legea nr. 317/2004.
În acest context, instanţa a constatat că dispoziţiile interpretative materializate în cuprinsul hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 octombrie 2012 nu adaugă la lege, ci au fost emise tocmai în executarea acesteia, cu luarea în considerare a cadrului legislativ existent în vigoare la momentul emiterii acestora.
Hotărârea atacată a fost emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al Parchetelor, aprobat prin ordinul ministrului justiţiei din 21 februarie 2007, care stipulează că, în ipoteza imposibilităţii exercitării funcţiei de către procurorul general, intervine, de drept, înlocuirea acestuia, în exercitarea tuturor atribuţiilor ce îi revin de către prim-adjunctul procurorului general.
Dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Regulament nu fac distincţie între atribuţiile constituţionale sau legale în exercitarea cărora prim-adjunctul procurorului general îl înlocuieşte de drept pe procurorul general, precizând doar că este vorba despre atribuţiile ce îi revin în această calitate.
Opinia reclamantei, în sensul că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se legitimează în calitate de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, ca organ unipersonal, iar nu ca reprezentant al Ministerului Public, nu a fost primită de instanţă, care a avut în vedere dispoziţiile art. 133 alin. (2) din Constituţia României şi art. 3 din Legea nr. 317/2004, care stabilesc fără echivoc componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, membrii acestuia provenind din rândurile judecătorilor/procurorilor, ca reprezentanţi ai magistraţilor, precum şi din societatea civilă.
Alături de aceşti membri aleşi, fac parte de drept din Consiliul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca reprezentant al puterii judecătoreşti, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 304 /2004 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate, Ministerul Public fiind, potrivit reglementarilor constituţionale, parte componentă a autorităţii judecătoreşti.
Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se legitimează în calitatea de membru de drept al Consiliului, în considerarea calităţii de reprezentant al Ministerului Public.
Referitor la cererea de suspendare a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 octombrie 2012, instanţa a constatat că un astfel de demers apare ca lipsit de interes, în raport de art. 14 din Legea nr. 554/2004, care prevede în mod neechivoc că suspendarea nu poate opera decât atunci când cele două condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
În speţă, nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, deoarece motivele expuse de către reclamantă sunt identice cu cele invocate în cererea de anulare a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, analiza pe fond relevând tocmai netemeinicia cererii de anulare.
3. Recursul declarat de A.M.R.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs reclamanta A.M.R., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta şi-a structurat criticile formulate susţinând că:
3.1. - prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 132 alin. (1), art. 133 alin. (2) lit. a) şi lit. c) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 3 lit. a) şi lit. c), art. 5, art. 26 alin. (1) fraza I, art. 27 alin. (2) teza a II-a şi art. 28 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii; nu s-a ţinut seama de faptul că procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii în calitate de organ unipersonal, iar nu ca reprezentat al Ministerului Public ori al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
3.2. - au fost confundate două instituţii juridice: ocuparea unei funcţii şi exercitarea atribuţiilor funcţiei respective în caz de vacanţă a acesteia, în condiţiile în care, în cazul particular al procurorului general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu există norme speciale privind ocuparea acestei funcţii prin delegare, câtă vreme, potrivit art. 57 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, delegarea procurorilor, inclusiv în funcţii de conducere, se dispune chiar de către procurorul general al acestui parchet;
3.3. - sentinţa contravine dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. şi art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin aceea că, deşi recunoaşte că în Legea nr. 317/2009 nu există vreo normă care să vizeze participarea prim-adjunctului procurorului general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii pe perioada vacanţei funcţiei de procuror general al acestui parchet, totuşi apreciază că actul administrativ atacat este legal;
3.4. - au fost aplicate greşit prevederile art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 şi cele cuprinse în art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 529/2007.
3.5. - printr-un act administrativ ulterior: hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 aprilie 2013, soluţia primei instanţe, cât şi poziţia Consiliului Superior al Magistraturii sunt invalidate, întrucât s-a decis că adjunctul procurorului general nu este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, în ipoteza vacanţei concomitente a funcţiei de procuror general, respectiv de prim adjunct al procurorului general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
4. Apărările intimaţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Ambii intimaţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei de interes a recurentei, soluţionată în şedinţă publică de instanţa de recurs, potrivit consemnărilor din practicaua acestei decizii, precum şi apărări de fond, răspunzând punctual la motivele de recurs.
În esenţă, intimaţii au arătat că hotărârea primei instanţe este legală şi reflectă interpretarea corespunzătoare a cadrului normativ incident cauzei care vizează constituirea şi funcţionarea legală şi eficientă a secţiilor şi Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a mai susţinut că legalitatea unui act administrativ de organizare internă nu poate fi analizată prin prisma unui act de aceeaşi natură adoptat ulterior.
La rândul său, intimatul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat pe larg motivele pentru care consideră că procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este membru de drept în Consiliul Superior al Magistraturii în considerarea calităţii sale de reprezentant al Ministerului Public, neputând fi acceptată teza avansată de recurentă, a calităţii de organ unipersonal care se reprezintă pe sine însuşi, considerând corectă invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 304/2004.
În fine, ambii intimaţi au insistat asupra finalităţii adoptării actului administrativ atacat: asigurarea funcţionării legale a Consiliul Superior al Magistraturii în situaţia excepţională creată prin vacantare postului de procuror general.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinări, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită de către A.M.R., persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, cu statut de utilitate publică recunoscut prin H.G. nr. 530/2008, cu o acţiune având ca petit principal anularea hotărârii din 23 octombrie 2012, adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate participa le şedinţele secţiei pentru procurori şi ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada vacanţei funcţiei de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de apel a analizat cadrul normativ aplicabil şi, pe baza argumentaţiei expuse rezumativ la pct. 2 al deciziei, a ajuns la concluzia că soluţia administrativă criticată este legală.
Sentinţa curţii de apel reflectă interpretarea adecvată a legii şi aplicarea judicioasă a acesteia la situaţia de fapt, instanţa de control judiciar având aceeaşi optică asupra problemei de drept deduse spre soluţionare.
Răspunzând punctual la criticile recurentei, Înalta Curte reţine mai întâi că dispoziţiile legale enumerate de recurentă la pct. 3.1 al deciziei conduc univoc la concluzia că procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, art. 3 din Legea nr. 317/2004 care reia art. 133 alin. (2) lit. c) din Constituţia României, revizuită, stabilind structura Consiliului Superior al Magistraturii arată că:
„Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor, care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;
c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentant al puterii judecătoreşti, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.”
Prin structura stabilită de Constituţie şi de legea sa organică, Consiliul Superior al Magistraturii este compus din reprezentanţi ai magistraţilor, aleşi dintre aceştia, din reprezentanţi ai societăţii civile, precum şi din reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, prin atribuţiile funcţionale stabilite în cuprinsul art. 70 şi urm. din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce şi coordonează activitatea Ministerului Public pe care îl reprezintă în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice alte persoane fizice sau juridice, din ţară sau din străinătate.
Transpare cu evidenţă în opinia instanţei de recurs, voinţa legiuitorului de a asigura la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii o reprezentare a tuturor factorilor implicaţi în înfăptuirea justiţiei, respectiv magistraţii, Ministerul Justiţiei prin ministrul justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin preşedintele acesteia şi Ministerul Public prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi societatea civilă.
În contextul expus, teza recurentei privind calitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii în calitate de organ unipersonal, iar nu de reprezentant al Ministerului Public este lipsită de consistenţă juridică, pentru că o instituţie a procurorului general ruptă de instituţia Ministerului Public ar fi o noţiune golită de conţinut.
În cauză nu se contestă aspectul invocat de recurentă la pct. 3.2. şi pct. 3.3, respectiv inexistenţa unei prevederi legale exprese referitoare la persoana care îl poate înlocui pe procurorul general în exercitarea atribuţiilor sale în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
Acesta a fost de altfel şi motivul care a determinat secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii să sesizeze Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea din 22 octombrie 2012, demers finalizat prin hotărârea al cărei control de legalitate face obiectul cauzei de faţă.
Apreciind asupra situaţiei excepţionale create prin vacantarea postului de procuror general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (situaţie existentă în intervalul 1 octombrie 2012-16 mai 2013), în cadrul marjei legale de care beneficiază, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a considerat că prim adjunctul procurorului general poate participa la şedinţele secţiei pentru procurori şi ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Această soluţie administrativă are suport normativ în prevederile art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 care dispun că „Prin Regulamentul de ordine interioară al parchetelor se stabilesc: (…) b) atribuţiile procurorilor generali, prim-procurorilor şi ale adjuncţilor acestora, ale procurorilor inspectori, ale procurorilor şefi şi ale procurorilor, precum şi ale celorlalte categorii de personal” şi, consecutiv, în art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei din 21 februarie 2007 care stabileşte că „În perioada absenţei procurorului general sau a imposibilităţii exercitării funcţiei indiferent de cauza acesteia, inclusiv revocarea, prim-adjunctul procurorului general îl înlocuieşte de drept în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în această calitate, iar în cazul absenţei acestuia sau al imposibilităţii exercitării funcţiei, indiferent de cauza acesteia, inclusiv revocarea, atribuţiile sunt exercitate de drept de adjunctul procurorului general.”
Punctul de vedere susţinut de recurentă la pct. 3.4. potrivit căruia prevederile legale citate anterior au fost greşit aplicate, nu poate fi primit.
Lipsa unei reglementări care să statueze expres asupra persoanei care îl înlocuieşte pe procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu putea împiedica Consiliul Superior al Magistraturii ca, interpretând coroborat dispoziţiile legale anterior indicate şi având în vedere, în acelaşi timp, imperativul bunei funcţionări a Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei justiţiei, să ajungă la concluzia exprimată prin hotărârea atacată.
De altfel, în aceeaşi manieră s-a raţionat şi în privinţa recursurilor în interesul legii formulate de prim adjunctul procurorului general în perioada de vacanţă a funcţiei de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care C. proc. civ. evocă procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind unul dintre autorii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (art. 329 C. proc. civ., respectiv art. 514 noul C. proc. civ.). Soluţionând aceste recursuri în interesul legii (de exemplu prin decizia din 21 ianuarie 2013 ori decizia din 18 februarie 2013) instanţa supremă a reţinut expres în considerente că este legal sesizată „fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., cu referire la autorul sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare”.
În fine, la pct. 3.5. recurenta a invocat o hotărâre ulterioară a Consiliului Superior al Magistraturii: hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 aprilie 2013 prin care s-a statuat că adjunctul procurorului general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii în situaţia vacantării concomitente a funcţiei de procuror general, respectiv prim adjunct al procurorului general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În această privinţă, Înalta Curte reţine că nu poate constitui un argument pertinent de nelegalitate a unui act administrativ o practică administrativă ulterioară, câtă vreme examenul de legalitate (incluzând oportunitatea, ca dimensiune a legalităţii) se realizează prin raportare la momentul emiterii acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.M.R. împotriva sentinţei nr. 1187 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3318/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3381/2014. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
