ICCJ. Decizia nr. 3327/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3327/2014
Dosar nr. 6341/2/2012
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6428 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul I.G.P.F. şi a respins în consecinţă contestaţia formulată împotriva refuzului intrării la frontieră ca fiind inadmisibilă. Totodată, a respins în rest acţiunea promovată de reclamantul E.A.E.M.A.G. în contradictoriu cu pârâtul I.G.I., astfel cum a fost precizată, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea, analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de pârâtul I.G.P.F., a reţinut că reclamantul nu a formulat plângere prealabilă împotriva refuzului intrării la frontieră din data de 26 iulie 2012 emis de I.G.P.F., iar refuzul intrării la frontieră este o consecinţă a revocării dreptului de şedere al reclamantului.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că dreptul de şedere al reclamantului a fost revocat în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (3) lit. a) coroborat cu prev. art. 85 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 întrucât împotriva sa a fost dispusă măsura declarării ca indezirabil, decizia fiind luată deoarece reclamantul nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. e) şi g) din actul normativ menţionat, în fapt măsura fiind luată ca urmare a sentinţei civile nr. 3302 din 17 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind emisă în acest sens Decizia nr. S/2/C2/S.D./2517805 din 21 mai 2012 de O.R.I. - D.M. (în prezent I.G.I.).
Prima instanţă a reţinut că, dată fiind hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care reclamantul a fost declarat indezirabil, executorie, întrucât reclamantul nu mai întruneşte condiţiile legale pentru a fi titularul unui drept de şedere pe teritoriul României, în mod corect a fost luată decizia de anulare a permisului de şedere eliberat pe numele acestuia, fiind deci legală şi temeinică decizia de revocare a dreptului de şedere a reclamantului.
Împrejurările relevate de reclamant prin cererea de chemare în judecată - în sensul că nu a avut cunoştinţă de dosarul în care s-a pronunţat hotărârea de declarare a sa ca indezirabil, nefiindu-i comunicată nicio citaţie sau hotărâre a instanţei şi nefiind contactat de niciun reprezentant al vreunei autorităţi, dar şi în sensul că nu a săvârşit nicio faptă care să justifice declararea sa ca indezirabil - nu sunt relevante în prezenta cauză, ci eventual în recursul exercitat împotriva sentinţei de declarare ca indezirabil, neconstituind motive de nelegalitate ori de netemeinicie a actelor administrative contestate şi deci a măsurilor dispuse de pârâtul I.G.I.
Totodată, Curtea a apreciat că neîndeplinirea condiţiilor pentru declararea străinului ca persoană indezirabilă constituie un aspect de verificat şi de cenzurat în Dosarul având acest obiect, nr. 3852/2/2012, măsurile dispuse de pârâţi de revocare a dreptului de şedere şi în consecinţă de nepermitere a intrării la frontieră fiind legale din moment ce hotărârea judecătorească pronunţată are caracter definitiv şi este executorie.
Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă şi aspectele în circumstanţiere expuse de reclamant, respectiv că se află de mult în timp în România unde şi-a întemeiat o familie, integrându-se social şi profesional, dar şi cele referitoare la starea precară de sănătate a sa ori a unora din membrii familiei sale.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamantul E.A.E.M.A.G., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de I.G.P.F., întrucât în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, contestaţia împotriva nepermiterii intrării în ţară se face la Curtea de Apel Bucureşti;
- instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că nu i-a fost comunicată sentinţa civilă nr. 3302 din 17 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3852/2/2012, el neavând cunoştinţă de motivele pentru care a fost declarat indezirabil;
- măsura interzicerii de a intra în România este nelegală şi netemeinică, deoarece nu i s-a respectat dreptul la apărare, îi este prejudiciată întreprinderea din România în care a învestit cca 1 milion de euro şi a plătit impozitele şi taxele către buget.
Recurentul nu şi-a încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs formulate.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile împotriva refuzului permiterii intrării în ţară, în mod greşit aceasta a fost admisă de instanţa de fond, invocându-se prevederile de drept comun administrativ ale art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora înainte de a se adresa instanţei, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său trebuie să solicite autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare, în termen de 30 de zile, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Potrivit normei speciale, respectiv art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, interzicerea intrării în România poate fi contestată de străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură (în condiţiile art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002).
Instanţa de fond a analizat, însă, şi argumentele invocate de reclamant pe fondul cauzei, pronunţându-se asupra acestora şi reţinând că, în ansamblul său, acţiunea este neîntemeiată.
Astfel, în mod corect instanţa a reţinut, în esenţă, că dreptul de şedere al reclamantului a fost revocat în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (3) lit. a) coroborat cu prevederile art. 85 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât împotriva sa a fost dispusă măsura declarării ca indezirabil prin Decizia nr. S/2/C2/S.D./2517805 din 21 mai 2012 de O.R.I. - D.M. (în prezent I.G.I.), emisă în executarea sentinţei civile nr. 3302 din 17 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit art. 85 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 „Dreptul de şedere a străinului încetează de la data pronunţării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil”.
Faţă de aceste prevederi, din moment ce recurentul - reclamant nu a făcut dovada desfiinţării, în cadrul vreunei căi de atac, a sentinţei civile nr. 3302 din 17 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel (executorie), apărările referitoare la interesele sale familiale şi patrimoniale pe teritoriul României sunt nerelevante.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de E.A.E.M.A.G. împotriva sentinţei civile nr. 6428 din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3508/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3178/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
