ICCJ. Decizia nr. 3743/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3743/2014
Dosar nr. 8217/2/2012
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., să se dispună următoarele:
- în principal, anularea actului administrativ individual nr. 1048989 din 09 martie 2012, emis de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.;
- obligarea pârâtei A.N.A.F. să restituie suma de 525.434,41 DOLARI S.U.A., reprezentând impozit pe veniturile L.P.D.L. în România, reţinut la sursă, astfel cum a decis M.F.P.R. - D.L.I.D. prin adresa nr. 417434 din 23 septembrie 2011 (Anexa 1 la prezenta), precum şi suma de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi ca urmare a reţinerii şi virării cu întârziere a impozitului reţinut conform dispoziţiilor A.N.A.F.;
- în subsidiar, dacă se va trece motivat peste capătul I de cerere, obligarea pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. să soluţioneze cererea formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012, prin care a solicitat revocarea actului administrativ nr. 1048989 din 09 martie 2012 şi plata prin restituire a sumei 525.434,41 DOLARI S.U.A., reprezentând impozit reţinut la sursă în mod greşit din veniturile L.P. şi a sumei de 189.071,99 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1004 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere principal şi a respins acest capăt ca inadmisibil,
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.,
- a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012,
- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că cererea prin care reclamanta a solicitat ca instanţa să dispună compensarea sumelor arătate este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 116 alin. (6) C. proc. fisc. şi ale pct. 111.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală (H.G. nr. 1050/2004), având în vedere că legislaţia fiscală incidentă dispune că operaţiunea de compensare este una administrativă, pentru care competent este organul fiscal, neputându-se solicita direct prin cererea de chemare în judecată ca instanţa să dispună compensarea.
Instanţa a mai reţinut că cererea de restituire a sumelor este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. f) C. proc. fisc., text care prevede imperativ că, în situaţia în care contribuabilul are dreptul la restituirea unor sume, stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau orice alt titlu, acesta trebuie să se adreseze organului fiscal pentru efectuarea restituirii.
Pentru toate aceste considerente, curtea a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere principal şi, ca atare, l-a respins ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar, instanţa a reţinut că este fondat, având în vedere că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., aplicabil soluţionării cererii, a expirat.
Astfel, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei, formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile din data de 03 aprilie 2012, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4,3 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată recurenta că, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicita obligarea instituţiei pârâte la soluţionarea contestaţiei, în cauză nu se poate reţine incidenţa unui refuz nejustificat, deoarece soluţionarea contestaţiei administrative formulată de contribuabil poate fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, amânată pentru obţinerea unor informaţii relevante în luarea deciziei, iar termenul prevăzut de art. 70 alin. (l) este un termen de recomandare pentru soluţionarea cererilor depuse de contribuabili şi nu unul de decădere, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 182/2008 în dosarul nr. 2704/57/2006.
Recurenta precizează faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de soluţionare se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.
În opinia recurentei, în cauză nu se poate reţine un refuz nejustificat, astfel cum este definit de prevederile art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, aplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 fiind justificată tocmai de necesitatea unei analize riguroase a textelor de lege incidente speţei şi a tuturor aspectelor de fapt.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanta SC R. SRL a supus controlului instanţei de contencios administrativ, prin capătul 2 al cererii de chemare în judecată, refuzul nejustificat al pârâtei A.N.A.F. – D.G.A.M.C. de a soluţiona cererea reclamantei formulată în cadrul procedurii plângerii prealabile, prin care a solicitat revocarea actului administrativ nr. 1048989 din 9 martie 2012 emis de pârâtă.
Pentru ca o acţiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere adresată acesteia, indiferent de natura acelei cereri, să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sau o tăcere a autorităţii, respectiv lipsa oricărui răspuns.
Art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri să se adreseze instanţei de contencios administrativ, aceasta putând, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ prin care să soluţioneze respectiva cerere.
Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit de litera i) a aceluiaşi articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Conform art. 70 C. proc. fisc., cererile depuse de către contribuabil potrivit acestui cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare [(alin. (1)], iar în situaţia în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate [(alin. (2)].
În raport de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora contestaţia administrativă formulată de reclamantă trebuia soluţionată de pârâtă în termen de 45 de zile de la înregistrare şi, având în vedere că în cazul de faţă contestaţia reclamantei, formulată la data de 3 aprilie 2012, nu a fost soluţionată până la data pronunţării sentinţei (14 martie 2013), în mod corect a admis instanţa de fond capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluţionarea acestei plângeri.
Faţă de pasivitatea autorităţii pârâte, reclamanta SC R. SRL a efectuat demersuri în vederea valorificării drepturilor sale, iar nesoluţionarea contestaţiei formulate de aceasta a generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată.
Argumentele recurentei-pârâte, potrivit cărora termenul de 45 de zile este un termen de recomandare, iar depăşirea acestuia a fost cauzată de necesitatea obţinerii unor informaţii suplimentare relevante pentru soluţionarea contestaţiei, fiind incidente dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. fisc., nu pot fi reţinute ca o justificare în ceea ce priveşte lipsa culpei procesuale, deoarece autoritatea pârâtă este ţinută de respectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile legale incidente în cauză şi nu a făcut dovada faptului că a solicitat informaţii relevante pentru soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă care să justifice depăşirea termenului legal.
Întârzierea soluţionării contestaţiei reclamantei este cauzată din culpa pârâtei, care nu a prezentat nici o justificare pentru depăşirea termenului de 45 de zile, astfel că ne aflăm în ipoteza nesoluţionării în termen legal a unei cereri, ipoteză prevăzută de art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, în raport de situaţia de fapt expusă, procesul între părţi s-a purtat din vina recurentei-pârâte, căreia îi incumba obligaţia soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 1004 din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3638/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3746/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
