ICCJ. Decizia nr. 3744/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3744/2014
Dosar nr. 8448/2/2012
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtului la emiterea hotărârii cu privire la sesizarea pe care a formulat-o, recunoaşterea drepturilor pretinse, repararea pagubelor produse prin plata daunelor morale şi materiale rezultate ca urmare a nesoluţionării cererii în termenul legal, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 27 ianuarie 2012 s-a adresat pârâtului cu o cerere prin care sesiza un cumul de acte de discriminare săvârşite împotriva sa de mai multe instituţii la data respectivă, solicitând pronunţarea printr-o hotărâre conform O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza căreia să-şi poată recupera prejudiciile aduse.
A precizat că la data de 30 mai 2012, ca urmare a nerespectării procedurii de soluţionare a cererii, s-a adresat pârâtului prin e-mail, a îndeplinit procedura prealabilă (recursul graţios), dar nu a primit până la momentul formulării cererii de chemare în judecată niciun răspuns, pârâtul ignorând toate normele legale în vigoare legat de termenele de răspuns.
În asemenea condiţii, reclamanta a apreciat că, deşi s-a adresat unei autorităţi a statului însărcinată cu îndepărtarea oricăror forme de discriminare, aceasta a discriminat-o ea însăşi, afectându-i mai mult starea de sănătate, disconfortul moral şi profesional lezat de alţii, drept pentru care a solicitat daune morale în sarcina pârâtului de 100.000 RON.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, art. 2 alin. (1) lit. f), h), i), o), p), ale art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (3) din lege; Constituţia României, art. 16, alin. (1) şi (2), O.G. nr. 137/2000 actualizată, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1, 2, 23 alin. (2), Protocolul nr. 12 din 04 noiembrie 2000, art. 1.
La data de 27 decembrie 2012, înainte de primul termen de judecată, reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a contestat hotărârea nr. 404 din 22 octombrie 2012, comunicată acesteia de către pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării după formularea acţiunii.
Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea precizatoare sunt următoarele:
- hotărârea a fost elaborată şi comunicată tardiv: elaborată la cinci luni după termenul impus de O.G. nr. 137/2000 şi comunicată, în copie, la încă o lună şi o săptămână de la adoptare;
- hotărârea nu reflectă adevărul impus de normele legale în vigoare, ci a fost denaturat;
- hotărârea nu s-a comunicat corect, trimiţând-o fără pagina 4;
- deşi reclamanta a trimis, în ziua primirii, e-mail de semnalare a erorii, abia la data de 06 decembrie 2012 a primit-o integral, în copie, ceea ce demonstrează din nou reaua credinţă şi premeditarea pârâtului pentru a elimina dreptul de contestaţie acordat de lege;
- din practica pârâtului rezultă cert că faptele de întârziere şi premeditare sunt de natură a mări disconfortul fizic şi moral pricinuit timp de aproape un an de zile, demonstrând permanent ignoranţă şi lipsă de respect.
În consecinţă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reclamanta a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii precizatoare, anularea hotărârii emise de pârât şi recunoaşterea dreptului pretins (a existenţei faptelor de discriminare), daune materiale şi daune morale pentru nenumăratele prejudicii ce i s-au adus de către acest pârât în sumă de 100.000 RON şi plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Legal citat, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 1063 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta T.S. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, în sensul că hotărârea atacată a fost adoptată şi comunicată tardiv, Curtea a reţinut că termenul de 90 de zile de adoptare a hotărârii, prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, este un termen de recomandare şi nu un termen imperativ, natura juridică a acestui termen fiind conferită, în primul rând de faptul că soluţionarea sesizării implică parcurgerea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale bazată pe contradictorialitate şi administrare de probe, a cărei durată nu se poate estima, iar în al doilea rând de împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut nicio sancţiune în ipoteza în care termenul nu este respectat, situaţie care nu se regăseşte în cazul termenelor de decădere a căror nerespectare se sancţionează întotdeauna cu decăderea.
În ceea ce priveşte termenul de comunicare de 15 zile, prevăzut de alin. (8) al art. 20, Curtea a constatat, în primul rând, faptul că, la fel ca şi în cazul precedent, depăşirea acestuia nu este sancţionată de legiuitor, ceea ce demonstrează că nu este un termen legal imperativ, iar, în al doilea rând, comunicarea hotărârii este o operaţiune ulterioară adoptării actului şi care nu ţine de legalitatea acestuia, ci de opozabilitate, fiind relevantă exclusiv pentru stabilirea momentului de la care actul începe să producă efecte.
Comunicarea actului fiind o operaţiune ulterioară emiterii actului, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica reclamantei privind adoptarea şi comunicarea tardivă a hotărârii emise de pârât.
Instanţa a apreciat că nu se poate reţine nici critica referitoare la comunicarea iniţială a hotărârii fără pagina 4, acest aspect fiind o simplă eroare, nefiind de natură să afecteze în vreun fel valabilitatea hotărârii, întrucât este o chestiune ulterioară emiterii actului şi care, de altfel, a fost remediată de pârât prin comunicarea hotărârii în integralitatea sa.
În ceea ce priveşte susţinerea făcută de reclamantă în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul de judecată din data de 13 martie 2013, în sensul că dosarul administrativ de la C.N.C.D. nu a fost numerotat şi că nu s-a respectat ordinea depunerii înscrisurilor, Curtea a reţinut că aspectul nu este de natură să afecteze valabilitatea procedurii derulate în faţa pârâtului, întrucât afirmaţia potrivit căreia această situaţie ar fi permis sustragerea unor documente reprezintă o simplă suspiciune a reclamantei, care nu a depus dovezi în acest sens.
Referitor la soluţia pronunţată prin hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012, Curtea a reţinut că este legală şi temeinică.
Astfel, s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta a sesizat Consiliului posibile fapte de discriminare ce ar fi constat, în esenţă, în neacordarea titularizării în învăţământ şi în conduita unor autorităţi administrative şi a unor instanţe judecătoreşti care ar fi săvârşit abuzuri prin care i-au aplicat un tratament discriminator.
Referitor la excepţia tardivităţii sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiţiei, Curtea a constatat că această excepţie se referă numai la faptele săvârşite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiţiei şi nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, astfel că hotărârea atacată este legală în ceea ce priveşte soluţia tardivităţii.
Referitor la soluţia necompetenţei materiale pronunţate de pârât în privinţa faptelor pretins discriminatoare săvârşite în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Curtea a constatat că este legală şi temeinică, întrucât faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiţiei nu se circumscriu noţiunii de discriminare.
S-a menţionat în considerentele hotărârii atacate că din probele administrate nu se poate reţine existenţa unuia dintre criteriile subiective enumerate de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, pentru survenirea discriminării, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, astfel încât să se ajungă la concluzia că refuzul titularizării reclamantei are la bază un astfel de criteriu, constituind discriminare, în sensul legii.
Arată instanţa că, în cazul de faţă, nu s-a afirmat şi nu s-a dovedit faptul că refuzul de titularizare este determinat de existenţa unui astfel de criteriu ci, dimpotrivă, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti, aceste instanţe au reţinut că refuzul de titularizare este justificat de faptul că reclamanta nu îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2011.
Curtea a reţinut că, şi în ipoteza în care reclamanta are dreptul la titularizare pe post, în condiţiile în care refuzul de titularizare nu este determinat de un criteriu subiectiv prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, neexistând o legătură de cauzalitate între acest criteriu şi diferenţierea la titularizare, nu există o faptă de discriminare, în sensul legii.
Nu se susţine nici afirmaţia reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărţuirea la care a fost supusă, ca urmare a faptului că a acţionat în judecată conducerea Colegiului, întrucât, pe de o parte, astfel cum rezultă din petiţie, aceasta se plânge în ceea ce priveşte tratamentul diferenţiat aplicat prin raportare la alţi colegi cu privire la titularizarea pe post, aceasta fiind fapta pretins discriminatorie care a determinat-o să se adreseze instanţelor judecătoreşti, rezultând aşadar faptul că atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acţiunile formulate la Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti şi nu a fost o consecinţă a demersului judiciar.
Or, în condiţiile în care pretinsele fapte de discriminare au precedat demersurile judiciare ale reclamantei, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, în sensul că nu se poate reţine fapta de „victimizare” reclamată, având în vedere că aceasta presupune în mod obligatoriu ca tratamentul aplicat să fie consecinţa directă a acţionării în judecată.
Instanţa a apreciat că soluţia pronunţată de pârâtul C.N.C.D. este legală şi temeinică şi în privinţa aspectelor sesizate de reclamantă în legătură cu hotărârile pronunţate de Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti, în mod temeinic şi legal apreciindu-se că excede competenţei acestei autorităţi să analizeze modalitatea în care aceste instanţe au instrumentat şi au soluţionat litigiile având ca obiect refuzul de titularizare pe post a reclamantei.
Aşadar, având în vedere că faptele sesizate nu constituie discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000, republicată, Curtea a constatat că în mod legal pârâtul a admis excepţia de necompetenţă materială.
În concluzie, în raport de argumentele prezentate, Curtea a constatat că hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală şi temeinică, fiind adoptată cu respectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtului la plata unor daune materiale şi morale, Curtea a constatat că aceasta are caracter accesoriu în raport de cererea de anulare a hotărârii nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D., soluţionarea acesteia depinzând de soluţia dată asupra cererii de anulare a hotărârii.
Având în vedere că hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012 a Colegiului Director al C.N.C.D. este legală, cererea de anulare fiind neîntemeiată, Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, întrucât conduita autorităţii, manifestată prin emiterea unui act cu respectarea legii, nu este aptă să producă un prejudiciu, chiar dacă persoana este nemulţumită de modul de soluţionare a sesizării.
În concluzie, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi cererea de obligare a pârâtului la plata de daune materiale şi morale.
Din aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând casarea acesteia şi a hotărârii 404 din 22 octombrie 2012 pronunţată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, întrucât sunt nelegale şi netemeinice şi recunoaşterea tuturor drepturilor lezate şi cerute în cererea principală, completată cu cererea precizatoare şi concluziile scrise, stabilind situaţia anterioară discriminării de către pârât şi fostul director al Colegiului Economic Râmnicu Vâlcea, G.N.
În motivarea recursului declarat se arată că nu s-a respectat integral procedura de soluţionare a cererii de chemare în judecată, impusă prin Legea nr. 554/2004 actualizată, deoarece sentinţa atacată s-a pronunţat la data de 20 martie 2013, iar reclamantei ar fi trebuit să i se comunice în cel mult 30 de zile de la pronunţare, respectiv la 20 aprilie 2013, ori aceasta i s-a trimis tardiv, la data de 07 aprilie 2013, iar primirea s-a făcut la data de 09 aprilie 2013.
Reclamanta arată că tardivitatea este justificată şi din perspectiva caracterului urgent de soluţionare a cererii, impus de art. 17 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 actualizată, dar şi de celelalte termene impuse de lege (O.G. nr. 137/2000 actualizată) şi nerespectate de pârât.
În opinia reclamantei, termenul "de urgenţă şi cu precădere înseamnă câteva ore, zile", ori cererea sa a fost soluţionată într-un termen lung, în sensul că primul termen de judecată a fost abia la 30 ianuarie 2013, deşi a deferit-o instanţei la 10 noiembrie 2012, iar hotărârea sub nicio formă nu trebuia să depăşească termenul impus.
O altă critică adusă sentinţei recurate este aceea că la instanţa de fond, în momentul judecăţii pe fond, respectiv la data de 13 martie 2013, motivându-se că sunt prea multe aspecte de semnalat şi timpul este foarte scurt pentru că sunt multe cauze pe rol, preşedintele instanţei nu i-a permis să vorbească tot ceea ce a stat la baza discriminării, pentru a lămuri toate aspectele, spunându-i acesteia să formulez concluzii scrise, amănunţit, iar apoi să le trimită pe e-mail şi prin poştă.
Recurenta arată că, deşi a îndeplinit toate cererile formulate de instanţă, a constatat că acestea nu s-au luat în calcul. Astfel, a arătat că pârâtul nu a îndeplinit cu premeditare obligaţia de a depune toată documentaţia ce a stat la baza emiterii hotărârii sale, întrucât o parte din acte au fost sustrase de acesta, cum ar fi înregistrarea audio de la data înfăţişării (20 martie 2012) la sediul său, iar instanţa a aprobat conduita ilicită a pârâtului, încălcând principiul esenţial al dreptului, consacrat şi garantat de Constituţia României, art. 16 alin. (1), potrivit căruia: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".
Mai arată recurenta că sentinţa civilă nr. 1063 din 20 martie 2013 este netemeinică şi legală, deoarece a fost pronunţată fără a lua în calcul concluziile scrise pe care le-a depus la dosar, în integralitatea lor.
Astfel, subliniază recurenta că nu s-au luat în calcul viciile de procedură săvârşite de pârât, pe care le-a precizat instanţei de fond la singurul termen pentru judecată, respectiv 13 martie 2013 şi reluate în amănunt în concluziile scrise, dar fără nicio trimitere la acestea în cuprinsul hotărârii.
Precizează recurenta că sentinţa pronunţată este netemeinică şi nelegală deoarece instanţa a menţionat că se respinge ca neîntemeiată acţiunea precizată, formulată de reclamanta T.S., deşi reclamanta nu a renunţat la cererea principală, formulând pe cea precizatoare în completarea primeia, doar pentru a aduce la cunoştinţa instanţei că pârâtul a emis între timp o hotărâre netemeinică şi ilegală.
Arată recurenta că instanţa a ignorat prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât hotărârea pronunţată nu vizează cererea principală şi completată cu cererea precizatoare, ci doar cererea precizatoare, încălcându-şi astfel obligaţiile prevăzute în art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
În prezenta cauză, reclamanta, cadru didactic, a adresat pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării o sesizare, la data de 27 ianuarie 2012, prin care a reclamat o serie de fapte pe care le considera a fi cu caracter discriminatoriu, acestea constând, în esenţă, în pretinsa discriminare la care a fost supusă prin refuzul conducerii colegiului de a o titulariza pe post, prin hotărârea pronunţată de acesta în procedura administrativ-jurisdicţională şi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti cărora li s-a adresat în această problemă, solicitând acordarea statutului de titular, repunerea în drepturi, restituirea tuturor restanţelor salariale, obligarea unor instituţii publice, precum şi a Tribunalului Vâlcea şi Curţii de Apel Piteşti, la plata de daune morale.
Prin hotărârea nr. 404 din data de 22 octombrie 2012, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus clasarea dosarului, reţinând, în esenţă, că faptele reclamate nu se circumscriu noţiunii de discriminare, astfel cum este definită de textul legal şi de jurisprudenţa CEDO, că aspectele referitoare la interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul legal şi exclusiv al instanţelor de judecată. De asemenea, Colegiul Director a invocat excepţia tardivităţii faţă de faptele semnalate de petentă care au o vechime mai mare de 1 an de la data introducerii petiţiei.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că excepţia tardivităţii sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiţiei se referă numai la faptele săvârşite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiţiei şi nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, astfel că hotărârea atacată este legală în ceea ce priveşte soluţia tardivităţii.
Referitor la soluţia necompetenţei materiale pronunţate de pârât în privinţa faptelor pretins discriminatoare săvârşite în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut Curtea de apel că aceasta este legală şi temeinică, având în vedere că faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiţiei nu se circumscriu noţiunii de discriminare.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”
Din analiza textului legal citat, precum şi faţă de jurisprudenţa CEDO în materia discriminării, rezultă că diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferenţiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.
S-a reţinut, de asemenea, în mod corect în considerentele hotărârii recurate că în cazul discriminării diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se considera discriminată, iar tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Astfel, în speţă este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinţei pronunţate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei contestaţiei formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr. 404 din 22 octombrie 2012.
Astfel, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurentă cu privire la faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de concluziile scrise depuse de aceasta la dosar şi nu a analizat cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată iniţial, ci doar cererea precizatoare.
Din analiza sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a avut în vedere criticile formulate de reclamantă prin acţiunea iniţială şi prin cererea precizatoare, răspunzând tuturor acestor critici, atât sub aspectul respectării condiţiilor de formă, cât şi a celor de fond.
Nici criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Hotărârea nr. 404 din 22 octombrie 2012, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare, naţionale şi comunitare, în materie de discriminare, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicată şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din dispoziţiile menţionate mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acţiune a unei alte persoane, acţiune constând într-o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă şi, astfel cum a constatat prima instanţă, din probele administrate în cauză nu a rezultat că recurenta-reclamantă a fost supusă unei discriminări în sensul dispoziţiilor legale susmenţionate, neputându-se reţine o astfel de acţiune din partea pârâtului.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora din mijloacele de probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimatului-pârât, având în vedere şi următoarele considerente:
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, ”discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Este adevărat că principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării este garantat şi prin exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
De aceea, O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
În aceste condiţii se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele şi actele de discriminare, precum şi criteriile de discriminare.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, prin decizia nr. 820/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate şi raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare a recurentei-reclamante în raport cu cele menţionate de aceasta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiţia juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.
În consecinţă, nu se poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.
În privinţa aspectelor invocate de recurenta-reclamantă cu privire la faptul că, urmare contestării deciziei de sancţionare, ar fi fost supusă şi victimizării, este de observat că în mod corect prin hotărârea contestată s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare şi interpretare a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin ea însăşi, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei acţiuni în justiţie a cărei soluţionare revine în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti potrivit art. 124 din Constituţia României, criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind nefondate.
Astfel cum este reglementată de dispoziţiile legale mai sus menţionate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale: existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal şi al nediscriminării.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de către recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, „hărţuirea” este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.
Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării contestate.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că nu se susţine afirmaţia reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărţuirea la care a fost supusă ca urmare a faptului că a acţionat în judecată conducerea Colegiului, de vreme ce atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acţiunile formulate de reclamantă la Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti şi nu a fost o consecinţă a demersului judiciar, nefiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum s-a reţinut prin sentinţa criticată, atitudinea instituţiei pârâte faţă de reclamantă nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare sau de hărţuire.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta T.S. împotriva sentinţei civile nr. 1063 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3772/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3690/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
