ICCJ. Decizia nr. 3780/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3780/2014
Dosar nr. 3199/2/2012
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea deciziei de sancţionare din 29 martie 2012 şi exonerarea de la plata amenzii în valoarea de 50.000 lei.
A mai solicitat suspendarea măsurilor dispuse prin decizia din 29 martie 2012 până la soluţionarea pe fond a cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia din 29 martie 2012, emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, s-a dispus sancţionarea sa cu amendă în cuantum de 50.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) şi art. 82 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 504/2002.
Prin aceeaşi decizie reclamanta a fost obligată să transmită menţiunea privind amenda aplicată în reţelele de comunicaţii electronice, în mod continuu, timp de 7 zile, pe canalul alocat fiecărui program care a constituit obiect al sancţiunii.
În sarcina reclamantei s-a reţinut că în perioada 19 - 23 martie 2012 nu a transmis în sistem digital unele programe ale Societăţii Române de Televiziune în 23 de localităţi din cele 27 verificate, în localitatea Piteşti nu a retransmis programul TVR Craiova nici analogic nici digital, nu a retransmis programele M. TV şi A.O., obligatorii la retransmitere conform regulii must carry, în mai multe localităţi nu transmite nici analogic şi nici digital programe regionale, nu a retransmis E. TV, decât în Târgu Mureş şi Sfântu Gheorghe şi nu a solicitat acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe puse la dispoziţia publicului, deşi nu mai are acordul de retransmisie al radiodifuzorului M.R.T. Zrt. pentru a retransmite programul R.K.
S-a mai reţinut, prin aceeaşi decizie că unele posturi nu asigură o calitate bună a transmisiei, contrar art. 14 alin. (2) din Decizia CNA nr. 72/2012.
Reclamanta a arătat că în cuprinsul deciziei nu sunt menţionate programele care nu sunt retransmise, făcându-se doar o menţiune generală cu privire la acestea şi că atâta vreme cât programele SR TV sunt transmise în sistem analogic este satisfăcută cerinţa art. 82 din Legea audiovizualului.
Cu privire la postul teritorial T. Craiova, reclamanta a arătat că la data controlului a existat o defecţiune tehnică, fapt ce a fost adus la cunoştinţa pârâtului.
A mai arătat reclamanta că pârâtul nu precizează care sunt localităţile în care nu se retransmit programele M. TV şi A.O., astfel că nu s-a dovedit încălcarea principiului must carry, reglementat de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
Referitor la retransmiterea unor programe ale S. exclusiv în format digital, reclamanta arată că art. 82 din Legea audiovizualului nu distinge între cele două modalităţi de retransmisie, analogic sau digital.
A mai susţinut că nu există prevăzut de către Consiliu nicăieri o lista cu posturile locale pentru fiecare localitate în parte, implicit nici pentru localitatea Focşani, Oradea sau Timişoara. Astfel, câtă vreme Consiliul nu a stabilit în mod oficial care posturi sunt considerate posturi locale în aceste localităţi, nu poate rezulta în sarcina sa o încălcare a legii.
Referitor la lipsa acordului de retransmisie pentru canalul R.K., reclamanta a arătat că, întrucât nu a primit nicio notificare de încetare a contractului din partea radiodifuzorului M.R.T.Zrt., contract în baza căruia are dreptul de a retransmite programul R.K. până în anul 2014, nu avea obligaţia să solicite Consiliului acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe.
În ce priveşte calitatea slabă a semnalului, reclamanta a susţinut că aceasta calitate a semnalului nu depinde în totalitate de modul său de retransmisie, întrucât retransmisia realizată depinde, la rândul ei, de calitatea semnalului primit de la fiecare furnizor de programe TV, de numărul total de programe retransmise, în care intră şi programe retransmise în format HD, de numărul foarte mare de programe incluse în pachetul must carry, care duce la o încărcare foarte mare a grilei de programe etc.
În final, reclamanta a mai arătat că amenda trebuie stabilită în raport cu fapta contravenţională săvârşită, iar nu prin raportare la alte fapte din trecut, deoarece s-ar ajunge la situaţia în care contravenientul este sancţionat nelegal pentru aceeaşi faptă.
În ce priveşte cererea de suspendare, reclamanta a arătat că în cauză sunt întrunite ambele condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
2. Soluţia instanţei de fond asupra cererilor reclamantei
Cererea reclamantei privind suspendarea măsurilor dispuse prin decizia din 29 martie 2012 a fost analizată cu prioritate de către instanţă, fiind respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 19 iunie 2012.
În cursul judecăţii, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 din Legea nr. 504/2002, solicitând totodată sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 octombrie 2012, Curtea a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
3. Hotărârea supusă recursului în prezenta cauză
Prin Sentinţa civilă nr. 7181 din 18 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.R. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că susţinerile reclamantei, conform cărora pârâtul nu precizează programele care nu sunt retransmise şi nici localităţile în care s-au constatat deficienţe sunt contrazise de menţiunile cuprinse în decizia contestată.
A arătat că nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantei referitoare la existenţa unei defecţiuni tehnice care a împiedicat-o temporar să retransmită programul T. Craiova, în lipsa unei dovezi concludente în acest sens.
În continuare, instanţa de fond a constatat că, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că structura ofertei de programe retransmise de reclamantă cuprinde un număr maxim de 112 posturi, din care 105 posturi tv. Aşa fiind, oricare ar fi localitatea de referinţă, reclamanta era obligată să retransmită posturile M. TV şi A.O., care se situează pe locurile 19 şi respectiv 23 din lista must carry.
Cu privire la cele două modalităţi tehnice de retransmisie, Curtea a reţinut că art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 prevede obligaţia preluării posturilor fără condiţionări tehnice. Or, retransmiterea unor programe exclusiv în una din cele două modalităţi, analog sau digital, constituie indubitabil o condiţionare de ordin tehnic, câtă vreme utilizatorul sistemului digital este obligat să opteze pentru sistemul analogic în scopul vizionării anumitor programe, şi, prin urmare, abaterea a fost corect reţinută în sarcina reclamantei.
Sub aspectul posturilor locale, prima instanţă a reţinut că lista acestora este publicată pe pagina de internet a instituţiei pârâte, astfel că nu sunt fundamentate susţinerile reclamantei conform cărora nu există o evidenţă a acestui gen de posturi.
În ce priveşte modificarea structurii ofertei, Curtea a reţinut că, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, radiodifuzorul M.R.T. Zrt. nu a acordat reclamantei dreptul de retransmisie a programului R.K. şi că pârâtul a notificat reclamantei lipsa acordului pentru retransmiterea programului sus-menţionat, situaţie în care activitatea reclamantei de a retransmite programul respectiv constituie o modificare a ofertei de programe, iar afirmaţia reclamantei, potrivit căreia retransmisia programului R.K. se face pe baze contractuale, nu a fost dovedită.
Prima instanţă a mai arătat că reclamanta nu a probat în ce mod calitatea deficitară a semnalului pentru unele programe este influenţată de unele dificultăţi de ordin tehnic generate de supraîncărcarea reţelei, calitatea semnalului preluat de la furnizor şi alţi factori similari.
În fine, Curtea a constatat că pârâtul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, ţinând seama de numărul şi gravitatea faptelor contravenţionale reţinute.
4. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate
Împotriva Sentinţei civile nr. 7181 din 18 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC R.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, astfel cum au fost sintetizate şi precizate, la data de 10 octombrie 2014 (dosar recurs), recurenta-reclamantă solicitând, în principal, anularea în integralitate a deciziei CNA din 29 martie 2012, iar în subsidiar anularea parţială a deciziei, cu consecinţa reducerii în mod corespunzător a cuantumului amenzii aplicate, a susţinut, în esenţă, următoarele:
(i) inexistenţa unei obligaţii legale a distribuitorilor de a retransmite posturile must carry, atât în sistem analogic, cât şi în sistem digital, reţinerile curţii de apel fiind eronate sub aspectul pretinsei fapte contravenţionale stabilită în sarcina recurentei, în condiţiile în care art. 82 din Legea audiovizualului nu prevede obligativitatea retransmiterii în ambele tipuri de tehnologii;
(ii) cu referire la obligativitatea retransmiterii unor posturi locale şi regionale, în mod nelegal prima instanţă a considerat că reclamanta se face vinovată şi de fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată prin decizia atacată, vizând neincluderea în grila de programe R.R. a unora din programele locale şi regionale a căror retransmitere este obligatorie potrivit art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, întrucât în mod greşit s-a raportat la lista posturilor existentă la momentul pronunţării hotărârii şi a nesocotit faptul că reclamanta nu putea proba un fapt negativ, sarcina probei aparţinând de altfel CNA;
(iii) greşita interpretare a prevederilor art. 82 din Legea Audiovizualului în sensul reţinerii obligaţiei R.R. de a retransmite posturile must carry M. TV şi A.O. în toate reţelele sale, câtă vreme instanţa de fond s-a raportat la numărul maxim general de posturi TV din reţelele R.R. şi a ignorat dovada făcută în sensul că posturile în discuţie nu se încadrează în limita legală aplicabilă unor localităţi;
(iv) greşita interpretare a art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului în ceea ce priveşte retransmiterea programului R.K., reclamanta având şi în martie 2012 ca şi în prezent dreptul de a retransmite acest program, contractul iniţial fiind în vigoare până la finele anului 2014.
Recurenta-reclamantă a ataşat motivelor de recurs o serie de decizii anterior pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi de secţia civilă, cu privire la care a apreciat că au incidenţă în cauză, în sensul confirmării criticilor înfăţişate prin recursul de faţă.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de actele şi lucrările dosarului şi raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., reţinând şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 21 mai 2013 depusă în faza soluţionării recursului, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de faţă, pentru considerentele în continuare expuse.
Instanţa de fond a menţinut Decizia nr. 161 din 29 martie 2012, emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) prin care recurenta-reclamantă a fost amendată cu suma de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) şi art. 82 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 504/2002.
Cu referire la un prim motiv de recurs dezvoltat şi argumentat de recurentă, vizând obligaţia distribuitorilor de a retransmite posturile must carry atât în sistem analogic cât şi în sistem digital, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante.
În acord cu cele învederate de prima instanţă şi Înalta Curte constată că retransmiterea unora dintre programele must carry, într-o singură variantă tehnologică de retransmisie contravine prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care prevede obligaţia preluării posturilor "fără condiţionări tehnice".
Interpretarea dată acestei din urmă sintagme, de către recurentă, în sensul că legea audiovizualului nu impune obligativitatea retransmiterii în ambele tipuri de tehnologii, atât în sistem analogic cât şi în sistem digital, norma fiind susceptibilă de o interpretare restrictivă, nu corespunde, evident, voinţei legiuitorului şi nici sensului normei, edictată pentru atingerea obiectivelor de interes public enumerate în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 504/2002, furnizorii de servicii media audiovizuale având obligaţia de a asigura informarea obiectivă a publicului.
O atare analiză, în coordonatele conferite de principiul proporţionalităţii, privitoare la necesitatea reglementării obligaţiei must carry, pentru îndeplinirea interesului general de informare corectă şi obiectivă a cetăţenilor, se regăseşte de altfel şi în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 266 din 21 mai 2013, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002, invocată în prezenta cauză de recurenta-reclamantă.
În raport de considerentele acestei decizii, Înalta Curte reţine totodată că nu prezintă relevanţă exemplele de jurisprudenţă la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, mai cu seamă că în cuprinsul acestora nu se regăseşte o interpretare propriu-zisă a sintagmei contestate.
Nefondate sunt şi criticile vizând obligativitatea retransmiterii unor posturi locale şi regionale în condiţiile în care, aspectele reţinute de prima instanţă, cu referire la lista posturilor locale s-a fundamentat pe probatoriul administrat şi înscrisurile aflate la dosar. La aceste probe a făcut trimitere instanţa de fond, fără a indica datele calendaristice de afişare a listelor posturilor locale pe pagina de internet a instituţiei pârâte, mai cu seamă că în mod rezonabil, este de presupus că mijloacele de informare ale reclamantei-recurente nu se limitează la o atare sursă.
Nici raţionamentul instanţei de fond cu referire la structura ofertei de programe retransmise de reclamantă nu se impune a fi înlăturat câtă vreme analiza s-a realizat în lipsa distincţiei dintre sistemele digital şi respectiv analog, la care a făcut trimitere recurenta şi ca atare nu a fost cu nimic încălcată, faţă de datele cuprinse în înscrisurile de la dosar "limita de 25% din numărul total de servicii de programe distribuite, oricare ar fi localitatea de referinţă".
În fine, nici cu privire la retransmiterea programului R.K. nu se poate reţine, de către Înalta Curte, nelegalitatea constatărilor cuprinse în actul administrativ atacat, confirmate şi prin hotărârea atacată, argumentaţia judecătorului fondului neputând fi infirmată prin soluţiile jurisprudenţiale anterioare la care a făcut trimitere recurenta.
Astfel, prin Decizia nr. 7824 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal (Dosar nr. 4911/2/2012) problema de fapt dar şi de drept dezlegată a vizat îndeplinirea cerinţelor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, vizând modificarea ofertei de serviciu de programe retransmise, fără avizul CNA.
În speţa de faţă nu s-a pus problema inexistenţei acordului CNA, chiar în ipoteza încetării relaţiilor contractuale între recurenta-reclamantă şi R.K., câtă vreme premisa factuală este diferită. Pârâtul-intimat Consiliul Naţional al Audiovizualului a notificat reclamantei, cel puţin în manieră implicită, lipsa acordului pentru retransmiterea programului menţionat, situaţie în care se impunea a fi modificată oferta de servicii de programe retransmise de către recurentă. Înalta Curte apreciază că notificarea depusă la dosar (dosar fond) adresată societăţii recurente este în sensul necesităţii de reactualizare a structurilor ofertelor de servicii, pentru motivele expres arătate în cuprinsul notificării.
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 1056 din 4 martie 2014, prin care, de altfel, s-a reţinut puterea de lucru judecat, prin raportare însă la Decizia nr. 7824 din 12 decembrie 2013, instanţa fiind deopotrivă investită cu examinarea legalităţii sancţiunii aplicate în temeiul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi nu a existenţei, ca atare, a lipsei acordului CNA pentru retransmiterea programului în discuţie.
Prin urmare, apreciind faţă de toate argumentele de mai sus, în sensul temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.R. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 7181 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3771/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3784/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
