ICCJ. Decizia nr. 3813/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3813/2014
Dosar nr. 489/1/2014
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 04 februarie 2014 şi completată la data de 11 martie 2014, O.M. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 384 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A invocat în susţinerea cererii dispoziţiile art. 317-321 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 517 alin. (4) noul C. proc. civ.
A susţinut incidenţa în cauză a motivului prevăzut de dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de recurs atacată cu contestaţie în anulare.
Prin decizia nr. 384 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de O.M. împotriva sentinţei civile nr. 2621 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că recurentul - reclamant a solicitat instanţei de contencios administrativ, anularea în parte a dispoziţiei directorului C.N.S.I.S. nr. 11/599 din 31 mai 2011, respectiv alineatul penultim: „Personalul nominalizat în anexa 3, beneficiază începând cu data de 26 ianuarie 2011 de drepturile salariale stabilite potrivit dispoziţiei directorului C.N.S.I.S. nr. S/II/675/2010”.
Coeficientul de ierarhizare 5,75, de care a beneficiat recurentul - reclamant începând cu data de 26 iulie 2010 - 25 ianuarie 2011, a fost stabilit prin dispoziţia directorului C.N.S.I.S. nr. II/675/2010, conform art. 3 din nota la anexa nr. IV/1A din Legea nr. 330/2009, pentru o perioadă de 6 luni, iar după expirarea perioadei de 6 luni a beneficiat de un coeficient de 5,40, având în vedere ca H.G. nr. 416/2007, când C.N.S.I.S. se afla în Aparatul Central, a fost modificată prin H.G. nr. 732/2010, C.N.S.I.S. fiind preluată ca structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.
Instanţa de recurs a reţinut că majorarea salarială de 15% la salariu de bază, prevăzută de Legea nr. 285/2010 a fost aplicată recurentului la indemnizaţia de încadrare, astfel cum a fost prevăzută în dispoziţia directorului C.N.S.I.S. nr. S/II/675/2010 după expirarea celor şase luni, respectiv 26 ianuarie 2011.
Prin dispoziţia directorului C.N.S.I.S. nr. II/599 din 31 mai 2011, contestată în prezenta cauză, a fost preluat coeficientul stabilit începând cu data de 26 ianuarie 2011 prin dispoziţia directorului C.N.S.I.S. nr. S/II/675/2010, aspect reţinut corect de prima instanţă, reorganizarea Ministerului Afacerilor Interne ducând implicit şi la modificarea structurii organizatorice a efectivelor Ministerului Afacerilor Interne.
A apreciat instanţa de recurs că recurentul a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 285/2010 privind majorarea salarială de 15% la salariul de bază, dar această majorare a fost aplicată la coeficientul de ierarhizare de 5,40 stabilit de dispoziţia directorului S.I.S. nr. S/II/675/2010, (aceasta fiind dată ca urmare a preluării C.N.S.I.S. ca structură în subordinea Ministerului Afacerilor Interne).
Prin intrarea în vigoare la 26 iulie 2010, a H.G. nr. 732/2010 pentru modificarea H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne – C.N.S.I.S. a trecut din Unitate a Aparatului Central al Ministerului Administraţiei şi Internelor în unitate subordonată Ministerului Afacerilor Interne, fapt ce a dus la modificarea condiţiilor de salarizare avute de persoanele C.N.S.I.S., context în care începând cu data de 26 iulie 2010 şi recurentul a fost repus în funcţia de şef serviciu I cu un coeficient de 5,40 (grad profesional de comisar şef).
A constatat instanţa că începând cu data de 26 ianuarie 2011, drepturile salariale cuvenite recurentului au fost stabilite în raport de funcţia deţinută în cadrul unei unităţi aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, la care a fost aplicat sporul de 15% prevăzut de art. 1 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, coeficientul păstrat pentru perioada 26 iulie 2010 - 25 ianuarie 2011 având caracter temporar.
A apreciat instanţa de control judiciar faptul că menţinerea coeficientului de 5,70 şi după data de 25 ianuarie 2011, ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 pct. 5 din Legea nr. 285/2010 care interzic creşteri salariale, altfel decât cele prevăzute de lege.
Decizia Înaltei Curţi în contestaţia în anulare formulată.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.
Noţiunea de „greşeală materială” folosită de legiuitor în art. 318 teza I-a C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.
„Greşelile materiale” sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Or, susţinând că instanţa de recurs a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 517 alin. (4) noul C. proc. civ., a încălcat principiul disponibilităţii acţiunii civile, a apreciat greşit asupra cererii de probe, că hotărârea are motive contradictorii sau străine de natura pricinii, contestatorul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.
Or, aceste aspecte, exced noţiunii de „greşeală materială” în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Înalta Curte procedând la verificarea îndeplinirii condiţiei referitoare la omisiunea din greşeală de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau casare, respectiv la cele susţinute de contestator în sensul că instanţa s-a pronunţat minus petita, cu privire la „comunicarea modului de calcul detaliat al cuantumului venitului brut, precum şi temeiurile de drept aferente fiecărei operaţiuni de calcul”, a constatat că nu sunt fondate criticile formulate, având în vedere următoarele argumente.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 318 teza a doua C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, căci aceste argumente trebuie să fie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.
Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a răspuns motivelor formulate, iar conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu are obligaţia de analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare, putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte, iar, în cauza dedusă judecăţii, se constată că instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 517 alin. (4) noul C. proc. civ., nu sunt aplicabile cauzei de faţă, văzând principiul neretroactivităţii legii civile consfinţit de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi prevăzut expres de dispoziţiile art. 3 din Titlul II, Capitolul I din Legea nr. 76/2012.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt motive de anulare a deciziei atacate Înalta Curte va respinge contestaţia formulată ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de O.M. împotriva deciziei nr. 384 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3810/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3814/2014. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
