ICCJ. Decizia nr. 3859/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3859/2014
Dosar nr. 7345/2/2010*
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 6783 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei, iar capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, următoarele aspecte:
Prin cererea înregistrată la data de 23 august 20110, sub nr. 7345/2/2010 reclamanta S.N.T.F.C. CFR SA, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat următoarele:
1. anularea pct. 1 din Decizia nr. 72 din 25 februarie 2010 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind soluţionarea contestaţiei formulate de S.N.T.F.C. S.A.,
2. anularea Deciziei de impunere nr. 129 din 19 iunie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti privind plata sumei de 4.339.410 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată colectată pentru prestaţiile de servicii efectuate în mod gratuit de către S.N.T.F.C. SA pentru membri de familie ai salariaţilor, respectiv acordarea permiselor gratuite de călătorie de către reclamantă membrilor de familie ai salariaţilor pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007 şi 3.469.402 reprezentând majorări de întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei;
3. restituirea prejudiciului în valoare de 7.808.812 lei.
S-a reţinut că în urma controlului fiscal efectuat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi concretizat în raportul de inspecţie fiscală din 19 iunie 2009 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere din 19 iunie 2009 (contestată în cauză), având ca obiect verificarea taxei pe valoarea adăugată, s-a constatat ca operaţiunea de acordare de permise de călătorie membrilor de familie ai salariaţilor S.N.T.F.C. SA este o prestare de servicii cu plată, fiind aplicabile prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din C. fisc., acestea fiind efectuate de S.N.T.F.C. SA în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică a societăţii.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat restituirea sumei de 7.808.812 lei, s-a constatat că aceasta este fondată, având în vedere că procedura de restituire instituită de prevederile art. 117 C. proc. fisc. este una specială ce exclude posibilitatea formulării în mod direct a unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite restituirea sumelor menţionate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca fiind datorate cu titlu de taxe ori impozite la bugetul de stat.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că pentru perioada corespunzătoarea intervalului în care s-a desfăşurat controlul finalizat cu decizia de impunere contestată, respectiv 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007, dispoziţiile legale ce au fundamentat constatările autorităţii fiscale au suferit mai multe modificări, astfel că analizarea legalităţii constatărilor şi măsurilor dispuse de autoritatea fiscală, finalizate cu emiterea deciziei de impunere contestate nu se poate face decât prin raportare la prevederile legale în forma în care acestea erau în vigoare în intervalul de timp supus controlului.
Totodată, observând că reclamanta invocă în argumentarea tezei sale potrivit cu care nu era obligată să colecteze TVA pentru categoria de servicii constând în acordarea de permise de călătorie gratuite angajaţilor săi şi membrilor de familie ai acestora, prevederea legală a art. 129 alin. (5) lit. a) (chiar într-o formă diferită) care face trimitere la utilizarea bunurilor rezultate din activitatea economică a persoanei impozabile, ca parte a unei prestări de servicii efectuată în mod gratuit, (...) pentru alte destinaţii prevăzute de lege, în condiţiile stabilite prin norme, s-a constatat că în acelaşi interval de referinţă, Normele de aplicare a C. fisc. (aprobate prin HG nr. 44/2004) aveau altă formă.
De asemenea, corespunzător modificării prevederilor C. fisc., începând cu 1 ianuarie 2007, normele de aplicare au suferit la rândul lor "modificări, prin urmare raportat la prevederile legale invocate de reclamantă şi susţinerilor acesteia, potrivit cu care acordarea de permise gratuite se încadra în categoria de excepţii de la prestările de servicii cu plată pe care textul de lege (art. 129 alin. (4), iar ulterior art. 129 alin. (5) lit. a) C. fisc.) o defineşte ca "alte destinaţii prevăzute de lege", s-a constatat că aprecierea naturii serviciului prestat de reclamantă nu conduce la concluzia susţinută de reclamantă.
Astfel, din exemplele menţionate în cuprinsul normelor de aplicare a dispoziţiilor C. fisc., respectiv, masă caldă pentru mineri, echipamentul de protecţie, materiale igienico-sanitare acordate obligatoriu angajaţilor în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, Curtea deduce că serviciile prestate de plătitorul de TVA care pot fi considerate ca încadrându-se în categoria de prestări de servicii fără plată trebuie să fie în legătură cu activitatea economică a acestuia şi să aibă ca scop îmbunătăţirea acesteia.
Or, în cauză, acordarea de permise de călătorie gratuite angajaţilor reclamantei şi membrilor de familie ai acesteia nu se încadrează, în mod evident, în opinia Curţii, în categoria activităţilor încadrate de lege în categoria prestărilor de serviciu efectuate fără plată, câtă vreme nu se poate reţine că ar fi în folosul activităţii reclamantei acordarea permiselor de călătorie gratuite menţionate.
În fine, s-a reţinut că este fără nici o relevanţă referirea pe care reclamanta o face la dispoziţiile art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, precum şi susţinerea acesteia că prevederile menţionate trebuie raportate la prevederile art. 129 alin. (5) lit. a) C. fisc., câtă vreme noţiunea de gratuit din cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este în mod evident diferită de noţiunea cu plată ori fără plată folosită de legiuitor în cuprinsul prevederilor din C. fisc. la care s-a făcut referire anterior, fiecare dintre aceste două noţiuni raportându-se la destinatari diferiţi ai normelor legale, beneficiarii permiselor în primul caz, respectiv prestatorul de servicii, înregistrat ca plătitor de TVA în cel de-al doilea caz.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs S.N.T.F.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că sentinţa recurată, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei, invocată de intimata-pârâtă, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima instanţă, s-a relevat, îşi fundamentează această soluţie prin raportare la prevederile art. 117 lit. f) C. proc. fisc., apreciind faptul că aceste dispoziţii legale instituie o procedură de restituire specială, excluzând posibilitatea formulării în mod direct a cererii de chemare în judecată prin care să se solicite restituirea sumelor menţionate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca fiind datorate cu titlu de taxe şi impozite la bugetul de stat.
Însă, a arătat recurenta, reclamanta are posibilitatea legală, în temeiul dispoziţiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, de a cere restituirea pagubei în faţa instanţei de contencios administrativ în subsidiar faţă de solicitarea de anulare a actelor administrative vătămătoare.
Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea reclamantei este temeinică şi legală, aceasta putând opta între a cere restituirea prejudiciului în faţa instanţei de contencios administrativ odată cu solicitarea de anulare a actelor administrative, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, sau de a cere repararea pagubei pe cale separată, conform prevederilor C. proc. fisc. şi ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1899/2004, după soluţionarea cauzei privitoare la anularea actelor administrative vătămătoare în faţa instanţei de contencios administrativ.
De asemenea, au fost considerate ca neîntemeiate şi reţinerile instanţei de fond în sensul că în cazul în care instanţa ar dispune direct restituirea sumei organele fiscale sunt ţinute de executarea hotărârii prin care se dispune restituirea, nemaiexistând în acest fel posibilitatea compensării sumelor, astfel încât procedura reglementată de art. 117 C. proc. fisc. şi OMFP nr. 1899/2004 ar fi lipsită de finalitate, întrucât:
În ceea ce priveşte instituţia compensării, aceasta este reglementată de prevederile art. 116 C. proc. fisc. şi de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, iar faţă de aceste prevederi legale, nu există niciun impediment legal de a formula, în mod direct, în cadrul cererii de chemare în judecată prin care se solicită anularea actelor administrative, şi capătul de cerere privind restituirea sumelor de recuperat, astfel că este admisibilă cererea reclamantei de restituire a sumelor de recuperat ca şi capăt distinct al în cadrul cererii de chemare în judecată prin care se solicită anularea actelor administrative fiscale.
Mai mult decât atât, a apreciat recurenta că admisibilitatea unui astfel de capăt de cerere, menţionat mai sus, rezultă în mod evident, mai ales în condiţiile în care nu ar exista necesitatea compensării.
În concluzie, sub acest aspect, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei primei instanţe în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei, formulată de intimata pârâtă, şi, în condiţiile în care vor fi admise capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei, admiterea şi a capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei.
A mai considerat recurenta că sentinţa atacată, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capetelor de cerere privind anularea pct. 1 din Decizia nr. 72 din data de 25 februarie 2010 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor privind soluţionarea contestaţiei formulate de S.N.T.F.C. SA şi anularea Deciziei de impunere nr. 129 din data de 19 iunie 2009 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a marilor Contribuabili Bucureşti privind plata sumei de 4.339.410 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată colectată pentru prestaţiile de servicii efectuate în mod gratuit de către S.N.T.F.C. SA pentru membrii de familie ai salariaţilor, respectiv acordarea permiselor gratuite de călătorie de către reclamantă membrilor de familie ai salariaţilor pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007 şi 3.469.402 lei reprezentând majorări de întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima instanţă, s-a arătat, îşi fundamentează soluţia apreciind că acordarea de permise de călătorie nu se încadrează în categoria prestărilor de servicii fără plată, întrucât prestarea acestor servicii nu se poate reţine că ar fi în folosul activităţii reclamantei. De asemenea, prima instanţă a observat că este fără nicio relevanţă atât trimiterea recurentei la dispoziţiile art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 112/1999, precum şi susţinerea acesteia că prevederile menţionate trebuie raportate la art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc., câtă vreme noţiunea de gratuit din cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este diferită de noţiunea cu plată ori fără plată folosită de legiuitor în cuprinsul prevederilor din Codul fiscal, fiecare dintre aceste noţiuni raportându-se la destinatari diferiţi ai normelor legale, beneficiarii permiselor în primul caz, respectiv prestatorul de serviciu, înregistrat ca plătitor de TVA în cel de-al doilea caz.
Recurenta a precizat că acordarea permiselor de călătorie gratuită nu reprezintă un act de voinţă al S.N.T.F.C. SA de a gratifica persoanele fizice enumerate mai sus, ci o obligaţie care decurge din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes de personal pe căile ferate române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta fiind un mandatar al statului care aduce la îndeplinire o obligaţie prevăzută de lege.
Prin urmare, a considerat reclamanta recurentă că în acest caz nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (5) lit. b) din C. fisc., ci este prezentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc. potrivit căreia "nu se consideră prestare de serviciu efectuată cu plată utilizarea bunurilor şi prestările de servicii prevăzute la alin. (4) lit. b), efectuate în limitele şi potrivit destinaţiilor prevăzute de lege ...". În susţinerea aplicării acestei situaţii de excepţie au fost invocate şi reglementările din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările ulterioare, potrivit cărora "pentru operaţiile prevăzute la art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc. se aplică după caz prevederile pct. 6 alin. (11) şi (12)", iar conform pct. 6 alin. (11) lit. c) destinaţiile prevăzute de lege cu privire la acordarea de bunuri sunt date cu titlu de exemplu, nefiind limitative şi nici condiţionate de faptul ca prestările de servicii puse gratuit la dispoziţia altor persoane trebuie sau să fie în folosul desfăşurării activităţii economice.
S-a considerat că prima instanţă în mod greşit a reţinut faptul că serviciile prestate nu s-ar încadra în categoria exceptată prevăzută de art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc., cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale în forma existentă pentru perioada contestată nu stabileau limitativ nici destinaţiile prevăzute de lege şi nici nu condiţionau faptul că prestările de servicii puse gratuit la dispoziţia altor persoane trebuie sau nu să fie în folosul desfăşurării activităţii economice.
Exemplele indicate de către prima instanţă din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal nu au relevanţă în speţă, în litigiu existând o situaţie distinctă, motivat de faptul că acordarea permiselor de călătorie gratuită nu reprezintă un act de voinţă a S.N.T.F.C. SA Bucureşti de a gratifica persoanele fizice enumerate mai sus, ci o obligaţie care decurge din O.G. nr. 112/1999, acesta fiind un mandatar al statului care aduce la îndeplinire o obligaţie prevăzută de lege.
Aşa fiind, recurenta a apreciat că permisele de călătorie acordate membrilor de familie ai salariaţilor CFR, care reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit, se eliberează de CFR în limitele prevăzute de O.G. nr. 112/1999, act normativ care nu reglementează ca societatea reclamantă să solicite membrilor de familie ai salariaţilor TVA-ul aferent acestor bonuri de valoare, întrucât legiuitorul a acordat acest drept ca fiind gratuit fără ca acesta să suporte contravaloarea acestei facilităţi, cu atât mai mult cu cât exista posibilitatea ca membrii de familie să nu le utilizeze. Deci, plata TVA de către reclamantă pentru permisele membrilor de familie ai salariaţilor nu are temei legal, conform excepţiilor prezentate în art. 129 alin. (5) şi ar avea ca efect suportarea acestei taxe pe costurile societăţii şi implicit majorarea subvenţiei de la bugetul de stat necesar acoperii acestei cheltuieli.
Mai mult, reclamanta recurentă a învederat că pentru lămurirea aspectelor legislative referitoare la situaţia în analiză s-a adresat Direcţiei Generale Legislaţie, Impozite Indirecte din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care prin răspunsul formulat a comunicat, cu adresa din 1 februarie 2007, că reclamanta are drept de deducere cât şi de colectare, efectul TVA fiind zero.
De asemenea, recurenta a subliniat că raportat la prevederile pct. 7 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal a aplicat aceste dispoziţii, în condiţiile în care pct. 6 alin. (11) lit. c) teza finală prevede că "plafonul până la care nu sunt considerate livrări de bunuri este cel prevăzut prin actele normative care instituie acordarea acestor bunuri". per a contrario, s-a arătat, această facilitate va putea fi considerată o prestare de servicii numai după îndeplinirea condiţiei prevăzute de lege, respectiv eliberarea, acordarea acestor facilităţi în alte condiţii, în cuantum mai mare decât cele prevăzut sau pentru alţi beneficiari ori alte destinaţii. Totodată prin introducerea sintagmei "cum sunt, de exemplu", în formularea prevederilor pct. 6 alin. (11) lit. c) din H.G. nr. 44/2004 legiuitorul subliniază în mod clar că destinaţiile prezentate au caracter exemplificativ.
Pe de altă parte reclamanta a precizat faptul că permisele de călătorie reprezintă un drept legal pe care membrii de familie ai salariaţilor şi-l pot exercita total, parţial sau deloc, drept pentru care permisele de călătorie nu reprezintă o prestare de servicii certă efectuată la momentul acordării acestora. Prin urmare, rămâne la latitudinea beneficiarului dacă va dispune sau nu de dreptul său, şi ca atare prestarea de servicii este una incertă iar reţinerea anticipată a TVA-ului este abuzivă.
În concluzie, a apreciat reclamanta că acordarea permiselor de călătorie gratuită pe căile ferate române nu poate fi asimilată prestării de servicii cu plată, fiind o prestare de servicii efectuată în limitele şi potrivit destinaţiilor prevăzute de lege, încadrându-se astfel în prevederile art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc. şi pct. 7 alin. (6) coroborate cu pct. 6 alin. (11) lit. c) din H.G. nr. 44/2004.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei s-a arătat că se impune respingerea acestuia, motivat de faptul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi prevederile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1899/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, s-a precizat, a reţinut corect că procedura de restituire este una specială ce exclude posibilitatea formulării în mod direct a unei cereri de chemare în judecată având ca obiect restituirea sumelor menţionate în actele administrative fiscale, şi că cererea de chemare în judecată nu poate viza decât solicitarea de anulare a actului administrativ şi pe cale de consecinţă de constatare că suma solicitată a fi restituită este nedatorată.
Referitor la motivul de recurs vizând soluţia de respingere a capetelor de cerere privind anularea pct. 1 din Decizia nr. 72/2010 şi anularea Deciziei de impunere nr. 129/2009, s-a învederat că se impune respingerea acestuia ca neîntemeiat, datorită faptului că în litigiu sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (forma în vigoare pentru perioada supusă controlului) conform cărora sunt considerate prestări de servicii cu plată prestările de servicii efectuate în mod gratuit în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată de persoana impozabilă.
Prin urmare, serviciile prestate de plătitorul de TVA ce urmează să fie încadrate în categoria de prestări de servicii fără plată trebuie să fie în legătură cu activitatea economică a acestuia precum şi să aibă ca scop îmbunătăţirea acesteia.
Dispoziţiile O.G. nr. 112/1999, s-a relevat, se referă la acordarea permiselor de călătorie gratuite personalului CFR şi membrilor familiilor acestora şi nu la scutirea S.N.T.F.C. SA de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă costului serviciilor oferite cu titlu gratuit.
Or, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, noţiunea de "gratuit" din cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este diferită de noţiunea "cu plată ori fără plată" din cuprinsul C. fisc., fiecare dintre aceste două noţiuni raportându-se la destinatari diferiţi ai normelor legale, astfel că nu are relevanţă referirea pe care o face societatea recurentă la dispoziţiile art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române.
Recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6783 din data de 28 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal este fondat şi va fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând cu prioritate motivul de recurs privitor la greşita admitere, de către judecătorul fondului, a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere din acţiune prin care s-a solicitat restituirea sumei de 7.808.812 lei, Înalta Curte reţine că acesta este fondat.
Astfel, instanţa de recurs constată că, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiilor potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
Procedura contenciosului administrativ este reglementată prin Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (1) din acest act normativ stabilind, cu caracter de principiu, că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Legea nr. 554/2004, prin art. 8, denumit marginal "Obiectul acţiunii judiciare", prevede expres că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, daune morale (alin. (1)), iar prin art. 18, denumit marginal "Soluţiile pe care le poate da instanţa", stipulează că instanţa de contencios administrativ, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, aceasta fiind obligată totodată să hotărască şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru (alin. (1) şi (3)).
De asemenea, se prevede, prin art. 19 din Legea nr. 554/2004, denumit marginal "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie - de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din lege - pentru cererea de despăgubire (care se va adresa instanţei de contencios administrativ competente) curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Or, este incontestabil, în litigiu, că reclamanta S.N.T.F.C. SA, a solicitat, prin acţiunea în contencios administrativ formulată, nu numai anularea pct. 1 din Decizia nr. 72 din 25 februarie 2010 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi anularea Deciziei de impunere nr. 129 din 19 iunie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti privind plata sumei de 4.339.410 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată colectată pentru prestaţiile de servicii efectuate în mod gratuit de către reclamantă pentru membrii de familie ai salariaţilor, respectiv acordarea permiselor gratuite de călătorie membrilor de familie ai salariaţilor pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007, şi a sumei de 3.469.402 lei reprezentând majorări de întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei, ci şi obligarea pârâtei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la restituirea prejudiciului în valoare de 7.808.812 lei, astfel că prima instanţă avea obligaţia de a se pronunţa, pe fond şi nu prin respingerea ca inadmisibil, potrivit art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi asupra capătului de cerere, expres formulat, de restituire a sumelor achitate către bugetul statului efect al emiterii actelor administrativ fiscale contestate, şi pretins nedatorate.
Prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, nu exclud de la aplicare dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, lege prezentând un caracter organic, ci dimpotrivă îi recunosc prioritatea, devreme ce textul menţionat prevede că se restituie, la cererea debitorului, sumele "stabilite" prin "hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii", deci sumele care fac obiectul unei dispoziţii exprese în acest sens.
În mod evident, art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează situaţia care constituie regula în contenciosul administrativ, aceea în care cererea de daune se formulează, ca cerere accesorie, odată cu acţiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat, urmând soarta cererii principale, pe când art. 19 din acelaşi act normativ se referă la o situaţie distinctă, în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi formulează această cerere pe cale separată, în termen de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod neîntemeiat că cererea de chemare în judecată, în speţă, nu putea viza decât solicitarea de anulare a actului administrativ fiscal şi de constatare a faptului că suma menţionată în cuprinsul acestuia nu era datorată, şi că dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, exclud posibilitatea introducerii, la instanţa de contencios administrativ, fie odată cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal fie pe cale separată în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a unei cereri exprese de restituire a sumelor menţionate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca fiind datorate cu titlu de taxe ori impozite la bugetul de stat, şi a respins în astfel în mod eronat ca inadmisibil capătul de cerere din acţiunea recurentei reclamante de obligare a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la restituirea sumei de 7.808.812 lei.
În consecinţă, cum în mod greşit nu s-a procedat la cercetarea fondului în ceea ce priveşte toate capetele de cerere din acţiunea reclamantei, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea recursului declarat de S.N.T.F.C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6783 din data de 28 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de S.N.T.F.C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6783 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3857/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3867/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
