ICCJ. Decizia nr. 3873/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3873/2014
Dosar nr. 8433/2/2011
Şedinţa publică de la 17 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 28 septembrie 2011, reclamanta SC M. SA a solicitat în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României anularea în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul nr. III, în sensul anulării măsurii dispuse la pct. II pct. 1 din decizie şi anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011.
În temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC M. SA, a solicitat introducerea în cauză a SC S.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul din prezenta acţiune pentru a asigura opozabilitatea hotărârii.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.
SC S.S.I. SRL, formulat, în temeiul art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenţie în interesul reclamantei.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentința nr. 1751 din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi SC S.S.I. SRL, precum și cererea de intervenţie formulată de SC S.S.I. SRL, în interesul reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, următoarele:
În fapt, în perioada 23 mai 2011-8 iulie 2011 o echipă de auditori publici externi a efectuat un control al situaţiei evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al statului la SC M. SA, perioada supusă verificării fiind 2009-2010.
A fost verificat în cadrul controlului efectuat contractul de prestări servicii din 27 decembrie 2007 încheiat între reclamantă şi SC S.S.I. SRL pentru „ asigurarea serviciilor de pază, ordine şi control, legitimaţii de călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului”.
Organele Curţii de Conturi au constatat că în perioada 1 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009, reclamanta a efectuat plăţi suplimentare către intervenientă în sumă totală de 1.881.612,15 lei, aplicând eronat un tarif prestaţie/oră de 9 lei în loc de 7,35 lei cum era prevăzut în actul adiţional din 2 decembrie 2008.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta a decontat suplimentar şi T.V.A. în sumă de 357.506,29 lei.
În contractul de prestări servicii, la art. 8 alin. (1) este prevăzut tariful plătibil prestatorului de către beneficiar de 6 lei/oră, la care se adaugă T.V.A., iar în alin. (2) părţile au prevăzut posibilitatea ajustării prin negociere a tarifului, numai în cazul apariţiei unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat preţul contractului.
Potrivit art. 49 din Contract, modificarea acestuia s-a făcut prin mai multe adiţionale, atât sub aspectul structurii costurilor de pază cât şi în ce priveşte tariful prestaţiei.
La data de 1 ianuarie 2009, la art. 4 din actul adiţional din 2 decembrie 2008 a fost modificată valoarea tarifului, fiind stabilită la 7,35 lei/oră, iar prin actul adiţional nr. 8 încheiat la 30 octombrie 2009, valoarea tarifului a fost stabilită la 9 lei/oră.
Din analiza contractului de prestări servicii, rezultă că la art. 6 s-a prevăzut „că în baza Notei de negociere din 2009 s-a stabilit aplicarea unui tarif unitar de 9 lei/ oră fără T.V.A. pentru prestarea serviciilor de pază şi protecţie începând cu 1 ianuarie 2009”.
În perioada supusă controlului, ianuarie - octombrie 2009, reclamanta a plătit servicii de pază la tariful de 9 lei/oră în loc de 7,35 lei/oră, aşa cum este prevăzut prin Actul adiţional din 2 decembrie 2008.
Această împrejurare rezultă şi din factura emisă de intervenientă la 5 februarie 2009, în valoare de 568.583,19 lei în care s-a înscris preţul unitar la valoarea de 9 lei.
Curtea a reținut că actul adiţional nr. 8 a fost încheiat la 30 septembrie 2010, fiind prevăzut acest tarif, iar factura în care era înscris preţul de 9 lei/oră a fost emisă de intervenientă la 5 februarie 2009.
Factura a fost acceptată la plată în baza contractului încheiat în 2007 şi a Notei de negociere din 2009.
Curtea a apreciat că nu poate fi luată în considerare nota de negociere invocată în avizul „bun de plată” înscris pe factură, deoarece modificarea contractului de prestări servicii se putea face exclusiv prin act adiţional.
Pe de altă parte, potrivit Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002 pentru aprobarea normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, care stipulează că „ordonatorii de credite nu pot încheia nici un angajament legal cu terţe persoane fără viza de control financiar preventiv propriu decât în condiţiile autorizate de lege”.În cauză, actele adiţionale au viza de control financiar preventiv, însă notele de negociere nu au această viză, fiind încălcate astfel dispozițiile legale anterior menționate.
În conformitate cu Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventive emise în baza Ordinul M.F.P. nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu modificările şi completările ulterioare angajamentele legale din care rezultă direct sau indirect obligaţii de plată, documentul supus controlului financiar preventiv este contractul - comanda de achiziţii publice.
În speţă, modificarea preţului contractului a intervenit la 30 octombrie 2009 data încheierii actului adiţional, or includerea notei de negociere în cadrul art. 6 din actul adiţional din 30 octombrie 2009, după aproape 10 luni de la întocmirea acesteia, în mod evident nu poate constitui temei legal pentru acceptarea şi decontarea diferenţei de tarif retroactiv în perioada ianuarie - octombrie 2009, motivat de faptul că nota de negociere nu produce efecte juridice, ci numai actul adiţional prin care părţile îşi exprimă acordul expres în vederea modificării sale, aşa cum prevăd dispozițiile art. 49 din contract.
Prin urmare, în aprecierea instanței, nota de negociere nu poate da naştere unor drepturi sau obligaţii asupra părţilor contractante, iar pe de altă parte, actul adiţional produce efecte la data încheierii sale, acesta fiind documentul care face parte integrantă din contractul de prestări servicii încheiat între părţi.
În altă ordine de idei, la încheierea Contractului de prestări servicii din 27 decembrie 2007 şi a actului adiţional din 2 decembrie 2008 reclamanta a fost reprezentată legal de directorul general ca şi în cazul actului adiţional din 30 septembrie 2010.
La negocierea tarifului din 6 ianuarie 2009 prin care s-a încheiat Nota de negociere din 2009, din partea SC M. SA au participat alte persoane decât directorul general care este reprezentantul legal, documentul fiind semnat de alte persoane decât cele nominalizate ca reprezentanţi la negociere.
De asemenea, documentul a fost semnat de alte persoane decât cele nominalizate ca reprezentanţi la negociere.
Concluzionând, instanța a reținut că modificarea contractului de prestări servicii se poate face exclusiv prin act adiţional, potrivit dispozițiilor art. 49 din contract, în același sens fiind și Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002 şi nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu modificările şi completările ulterioare, așa încât au fost înlăturate apărările reclamantei şi ale intervenientei referitoare la interpretarea clauzelor unei convenţii, potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ. şi art. 969 C. civ.
Pe cale de consecinţă, instanța a respins ca nefondată şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC S.S.I. SRL în interesul reclamantei.
Prin sentinţa nr. 6267 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 1751 din 12 martie 2012, formulată de petentele SC M. SA şi SC S.S.I. SRL.
Instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., deoarece societatea petentă SC S.S.I. SRL a fost parte în dosar, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, iar hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu atât cu Curtea de Conturi cât şi cu SC S.S.I. SRL, în calitate de pârâte, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
3. Calea de atac exercitată de reclamanta SC M. SA şi intervenienta S.C. S.S.I. SRL.
Împotriva sentinţelor civile nr. 1751 din 12 martie 2012 şi nr. 6267 din 5 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanta SC M. SA, susţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi intervenienta SC S.I. SRL care invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta arată că instanţa a acordat ce nu s-a cerut, în sensul motivării sentinţei civile, cu referire la persoanele semnatare ale Notei de negocieri din 2009 (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Mai arată recurenta că prin Decizia nr. 261 din 12 octombrie 2007 reprezentantul legal al societăţii şi-a delegat contribuţiile de negociere a pretenţiilor contractelor către o comisie formată din minimum 3 şi maxim 9 membri specialişti, astfel că la procedura de negocieri pot participa şi alte persoane decât reprezentantul legal al societăţii.
Or, instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ solicitând înscrisuri prin care să dovedească faptul că nota de negociere a fost corect întocmită şi semnată de reprezentanţii legali ai părţilor contractante, ci a reiterat susţinerile eronate ale pârâtei din întâmpinarea depusă.
Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv Ordinul M.F.P. nr. 522 din 16 aprilie 2009, contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea serviciilor de pază, ordine şi control legitimaţii călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Recurenta arată că a aplicat viza C.F.P. pe facturile fiscale emise, astfel că a împlinit prevederile legale stipulate la art. 3.1. din Norma metodologică din 16 aprilie 2003 referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv la Ordinul nr. 522 din 16 aprilie 2003, articol cu trimitere la prevederile art. 23 din Legea nr. 500/2002.
De asemenea, sentinţa recurată a fost dacă cu aplicarea greşită a legii, în speţă a cadrului legislativ în vigoare în materie comercială (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Arată recurenta că nota de negociere reprezintă o formă scrisă necesară şi suficientă pentru realizarea acordului de voinţă al părţilor contractante, ea valorând contract. Nu există stipulat în doctrină sau în literatura de specialitate faptul că actele adiţionale produc efecte de la data încheierii sale.
Din momentul încheierii notei de negociere, care reprezintă contract, susţine reclamanta că era obligată la respectarea acesteia, în caz contrar existând riscul de a fi acţionată în judecată şi de a suporta cheltuieli suplimentare peste cele prevăzute în nota de negociere. Faţă de acest aspect, includerea notei de negociere în actul adiţional nr. 8 la contract, după aproximativ 10 luni de la emiterea notei nu reprezintă un aspect generator de prejudicii pentru societatea reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, intervenienta SC S.S. SRL arată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Sub aspectul incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la Nota de negociere din 2009, în legătură cu care instanţa de fond a reţinut greşit că nu poate constitui temei legal pentru modificarea sau completarea contractului, recurenta-intervenientă consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 942, 969, 970, 977-985 C. civ. (în vigoare la momentul semnării şi executării contractului) care prevăd că înţelegerea părţilor produce efecte de la momentul realizării acordului de voinţă, acord care nici măcar nu trebuie să îmbrace forma scrisă.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus menţionate, prin raportare la cauza dedusă judecăţii, este evident că în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, astfel că atât reclamanta cât şi intervenienta, din momentul semnării Notei de negociere din 2009 erau obligate să respecte prevederile înţelegerii.
De altfel, în actele de control întocmite de Curtea de Conturi nu s-a formulat nicio critică cu privire la fundamentarea şi/ sau legalitatea notei de negociere, întrucât este cert că aceasta s-a semnat în acord deplin cu dispoziţiile contractului, ci numai cu privire la denumirea actului examinat, care în opinia Curţii de Conturi, pentru a produce efecte juridice trebuia intitulat „act adiţional”, ceea ce constituie un formalism excesiv şi contravine dispoziţiilor legale anterior menţionate.
Mai arată recurenta-intervenientă că instanţa de fond nu a dezlegat una dintre problemele de drept esenţiale în prezenta cauză, aceea a inexistenţei unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, precum şi aceea a contradicției existente între constatările Curţii de Conturi.
Intimata-pârâtă a menţionat în Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 şi în Încheierea din 14 septembrie 2011 că „în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009 SC M. SA a efectuat plăţi suplimentare generatoare de prejudicii către SC S.S.I. SRL şi constatarea potrivit căreia „cauzele generatoare de prejudicii rezidă în aplicarea eronată a prevederilor contractului de prestare servicii din 27 decembrie 2007”, dar a reţinut în mod legal în acelaşi înscris, în concordanţă cu prevederile contractului că: „Contractul prevede la art. 8 alin. (2) posibilitatea ajustării, prin negociere, a tarifului, numai în cazul apariţiei unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat preţul contractului”.
Totodată, recurenta-intervenientă a invocat excepţia de nelegalitate a pct. II.1, Decizia nr. 3 din 12 din 5 august 2011 şi a Încheierii din 14 septembrie 2011, ambele emise de Curtea de Conturi a României, solicitând suspendarea cauzei şi sesizarea instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Prin încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2014, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, având în vedere că aceasta vizează exact actele administrative a căror legalitate este examinată pe calea principală, nefiind astfel îndeplinite ipotezele de la art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte sentinţa nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea cererii de completare a dispozitivului sentinţei nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, recurentele invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Se solicită admiterea recursurilor şi pe cale de consecinţă, modificarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond, admiterea cererii completatoare formulată de SC M. SA, completarea sentinţei nr. 1751 din 12 martie 2012 cu privire la cererea de introducere în cauză a SC S.S.I. SRL, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti SC M. SA a solicitat, prin prisma criticilor invocate prin cele două recursuri, precum şi sub toate aspectele, conform, art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Urmare a controlului efectuat de o echipă de auditori publici externi la SC M. SA cu privire la evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului în perioada 2009-2010, a fost emisă Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 de către Curtea de Conturi - Departamentul III.
Decizia a fost menţinută prin respingerea contestaţiei formulată de reclamantă prin Încheierea din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.
Prin cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă la data de 28 septembrie 2011 s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 3 (ce vizează contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea serviciilor de pază, ordine şi control legitimaţii de călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului) şi în consecinţă, anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.
Intimata-pârâtă a reţinut prin actele contestate în prezenta cauză că în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009, SC M. SA a efectuat plăţi suplimentare generatoare de prejudicii către SC S.S. SRL, în sumă totală de 1.881.612,15 lei (minus T.V.A.) ca urmare a aplicării eronate a unui tarif/prestaţie/ oră de 9.00 lei, în loc de 7.53 lei, aşa cum s-a prevăzut în Actul adiţional din 2 decembrie 2008. Aferent plăţilor suplimentare, societatea a decontat suplimentar şi T.V.A. în sumă de 357.506,29 lei.
S-a stabilit în consecinţă, în sarcina SC M. SA, măsura stabilirii întinderii prejudiciului rezultat din aplicarea eronată a prevederilor contractuale referitoare la modificarea tarifului prestaţiilor şi recuperarea acestuia în conformitate cu dispoziţiile legale.
Curtea de apel a considerat acţiunea nefondată, achiesând la măsura dispusă în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia nr. 3/12/2011 cu privire la contractul de prestări servicii din 2007.
Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din contract este posibilă ajustarea tarifelor prin negocieri „numai în cazul apariţiei unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat preţul contractului (ex: salariul minim pe economie).
La art. 49 din contract se prevede că „Modificarea sau completarea prezentului contract se va face numai cu acordul ambelor părţi, încheindu-se în acest sens un act adiţional”.
Or, majorarea tarifului de la 7,35 lei/oră (stabilit conf. Actului adiţional din 2 decembrie 2008) la 9.00 lei/oră (conf. Notei de negocieri din 2009) are la bază apariţia unei modificări legislative (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 8 alin. (2) din contract, respectiv din 10 septembrie 2008) privind stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.
Modificarea preţului contractului, conform Notei de negociere din 2009 a fost consecinţa modificării salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, începând cu 1 ianuarie 2009 şi s-a încadrat în prevederile art. 8 alin. (2) din contractul părţilor.
Faptul că înţelegerea părţilor a îmbrăcat forma unei note de negocieri, ulterior fiind confirmată prin încheierea Actului adiţional din 30 octombrie 2009, nu poate constitui o abatere de la legalitate, aşa cum a apreciat autoritatea pârâtă.
În realitate, aşa-zisa majorare nelegală a costurilor contractului de prestări servicii din 2007 reprezintă o aliniere a tarifelor în raport de dispoziţiile H.G. nr. 1051/2008 care majora salariul minim brut pe ţară, dispoziţii obligatorii atât pentru recurenta-intervenientă cât şi pentru recurenta-reclamantă.
De altfel, Curtea de Conturi nu contesta legalitatea majorării tarifelor în raport de majorarea nivelului salariului minim brut pe ţară, ci doar forma pe care a îmbrăcat-o înţelegerea părţilor, respectiv nota de negociere şi nu act adiţional.
În ceea ce priveşte neregula constatată de autoritatea pârâtă, în sensul că nota de negociere a fost semnată de persoane ce nu reprezentau SC M. SA, persoane diferite de cele ce au semnat actul adiţional, neregularitate însuşită şi de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine că aceasta este eronată.
Astfel, nota de negociere din 2009 a fost semnată din partea SC M. SA de ing. S.G.C., pentru directorul general, iar Actul adiţional din 30 octombrie 2009 este semnat la rubrica directorul general de dl. U.G.
Înalta Curte reţine că potrivit documentelor anexate recursului, dl. S.G.C., director exploatare, a preluat atribuţiile funcţiei de director general, începând cu 29 decembrie 2008, conform Hotărârea A.G.A. a acţionarilor nr. 41/1/2008, calitate în care a participat la încheierea notei de negociere.
Actul adiţional din 30 octombrie 2009 a fost semnat de dl. U.G. numit în funcţia de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC M. SA, începând cu data de 6 februarie 2009, prin Hotărârea A.G.A. nr. 41/6 din 6 februarie 2009.
În raport de temeiul legal al majorării operate (dispoziţiile H.G. nr. 1051/2008), Înalta Curte constată că neregula depistată de autoritatea publică pârâtă nu impune o măsură de recuperare a unor sume de bani, pentru că în realitate bugetul statului nu a suferit un prejudiciu prin alinierea tarifelor la nivelul salariului minim brut pe ţară, aşa cum a fost majorat prin H.G. nr. 1051/2008.Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate şi modificând sentinţa recurată, va admite acţiunea formulată de SC M. SA, cu consecinţa anulării în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011, precum şi a Încheierii nr. 3/81 din 14 septembrie 2011, admiţând cererea de intervenţie accesorie formulată de SC S.S.I. SRL.
În ceea ce priveşte sentinţa nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., deoarece societatea petentă SC S. SRL a fost parte în dosar, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, sentinţa fiind pronunţată în contradictoriu cu acesta.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate împotriva acestei sentinţe, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de SC M. SA. şi SC S.S.I. SRL împotriva sentinţei nr. 1751 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de SC M. SA şi anulează în parte Decizia nr. 3/12 din 05 august 2011, precum şi Încheierea nr. 3/81 din 14 septembrie 2011.
Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de SC S.S.I. SRL.
Respinge recursurile declarate de SC M. SA şi SC S.S.I. SRL împotriva sentinţei nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă intimata-pârâta Curtea de Conturi să plătească recurentei-reclamante SC M. SA suma de 6,45 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3866/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3877/2014. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
