ICCJ. Decizia nr. 3858/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3858/2014
Dosar nr. 403/35/2012
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 437/CA/2012/P.I. din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru al României, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 239 din 21 mai 2012 emisă de Primul Ministru al României având ca obiect eliberarea din funcţie a reclamantului. Ca o consecinţă a anulării acestui act administrativ, Curtea a dispus renumirea reclamantului în funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A. şi a admis cererea reclamantului privind acordarea, pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a deciziei anulate şi data renumirii, a diferenţei de indemnizaţie cuvenită între indemnizaţia pentru funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A. şi indemnizaţia încasată pentru funcţia de director executiv al D.S.V.S.A. Satu Mare. A fost respins ca lipsit de obiect ultimul capăt de cerere al acţiunii, privind nelegalitatea operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii deciziei atacate. Cererea de intervenţie accesorie formulată de A.N.S.V.S.A. a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reținut în esență, următoarele aspecte:
Prin acţiunea, reclamantul C.C. a solicitat, în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în M. Of. nr. 1154 din data de 7 decembrie 2004 anularea deciziei Primului-Ministru al României, domnul Victor Ponta, nr. 239 din data de 21 mai 2012 publicată în M. Of. nr. 345 din 21 mai 2012 privind eliberarea din funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al A.N.S.V.S.A.; renumirea în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al A.N.S.V.S.A. şi acordarea indemnizaţiei cuvenite, calculate de la emiterea deciziei contestate şi până la renumirea sa pe funcţia avută. În temeiul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ publicată în M. Of. nr. 1154 din data de 7 decembrie 2004, a solicitat şi suspendarea executării deciziei menţionate până la soluţionarea definitivă a cauzei. S-a constatat că întrucât obiectul cauzei este reprezentat de Decizia nr. 239 din 21 mai 2012 emisă de Primul - Ministru al României, în baza art. 15 lit. a) şi art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României, iar nu de Guvern, rezultă că acest din urmă pârât nu are calitate procesuală pasivă în prezenta speţă.
De asemenea, s-a reţinut că art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009, care arată că „ A.N.S.V.S.A. (…) se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, autoritate de reglementare şi control în domeniul sanitar-veterinar şi pentru siguranţa alimentelor, în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru”, nu poate fi interpretat în sensul propus de pârât, respectiv că actul de eliberare din funcţia de demnitate publică nu are semnificaţia unei sancţiuni, ci a unei măsuri juridice, care reflectă raportul dintre legalitate şi oportunitate.
S-a apreciat că atât art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004, cât mai ales art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004, reprezintă o limitare adusă de legiuitor atât prerogativei primului-ministru de a elibera din funcţie pe conducătorii A.N.S.V.S.A. (preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi), cât şi prerogativei primului-ministru de a numi în aceste funcţii în sensul că durata mandatului este prestabilită de legiuitor la 5 ani şi prin urmare primul ministru nu poate fixa o altă durată. În acest context s-au considerat ca nefondate susţinerile pârâtului şi intervenientei în sensul că perioada de 5 ani ar reprezenta doar o durată maximă a unui astfel de mandat.
Prin urmare, s-a constatat că reclamantul C.C. a fost numit în funcţia de vicepreşedinte a A.N.S.V.S.A. prin Decizia Primului-Ministru nr. 538 din 19 mai 2009 şi avea, prin efectul legii (art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004), un mandat de 5 ani, acest mandat fiind întrerupt înainte de termen prin Decizia Primului-Ministru nr. 239 din 21 mai 2012, întrerupere care, în lipsa invocării de către pârât a unor motive temeinice, nu poate fi considerată justificată doar prin prisma „raportului dintre legalitate şi oportunitate”.
De asemenea s-a constatat neîntemeiată apărarea făcută de pârât şi intervenient cu privire la calitatea de demnitar public, dedusă din Anexa I la Legea nr. 284/2010, respectiv cap. IV, lit. b) „Funcţii de demnitate publică numite”, pct. 8 „Subsecretar de stat”, care cuprinde mai multe instituţii publice, începând cu Guvernul României şi terminând cu C.N.S.A.S., între care nu se regăseşte însă şi A.N.S.V.S.A., pct. 8 „Subsecretar de stat” referindu-se la salarizarea subsecretarului de stat din cadrul Guvernului, nu şi la vicepreşedintele A.N.S.V.S.A. cu rang de subsecretar de stat.
S-a reţinut că nici art. 1 din O.G. nr. 32/1998 nu este aplicabil reclamantului, deoarece teza finală a acestui text de lege vorbeşte despre „ conducătorul organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu rang de secretar de stat”, însă vicepreşedintele A.N.S.V.S.A., chiar dacă deţine o funcţie de conducere, are rang de subsecretar de stat, conform art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004, iar nu de secretar de stat.
S-a apreciat că vicepreşedinţii A.N.S.V.S.A. sunt funcţionari publici de conducere, potrivit art. 13, alin. (1), lit. b) din Legea nr. 188/1999 şi Anexei I, cap. I, lit. b), pct. 4 la această lege, şi, în consecinţă, mandatul lor legal de 5 ani poate înceta înainte de termen doar în condiţiile eliberării din funcţie sau a destituirii dispuse pentru cazurile prevăzute de art. 99, respectiv 101 din Legea nr. 188/1999 de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică (respectiv primul ministru). Cum însă în speţă, decizia atacată nu reprezintă aplicarea acestor texte legale, neinvocându-se existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 99 sau art. 101, ci doar susţinându-se că s-a luat o măsură juridică de către Primul-Ministru al României, „reflectând raportul dintre legalitate şi oportunitate, astfel cum este acesta apreciat de către echipa guvernamentală”, s-a reţinut că decizia atacată este lipsită de temei legal.
Curtea de apel a reţinut că în condiţiile în care acţiunea în anulare este întemeiată, cererea de intervenţie în interesul pârâtului urma să fie respinsă.
În fine, s-a constat că ultimul capăt de cerere, privind nelegalitatea operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii deciziei atacate, este lipsit de obiect şi va fi respins ca atare deoarece din adresa Secretariatului General al Guvernului din 26 noiembrie 2012 rezultă că actul administrativ contestat nu a avut operaţiuni pregătitoare.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs A.N.S.V.S.A. (A.N.S.V.S.A.) şi Primul Ministru al României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Cererea de recurs formulată de Primul- ministru al României a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a pus accent pe următoarele aspecte:
- Prima instanţă a apreciat greşit că A.N.S.V.S.A. este o autoritate autonomă, a cărei coordonare de către primul ministru se face prin unica formă a numirii, odată la 5 ani, a conducătorilor acestei instituţii; în realitate, din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.S.V.S.A. rezultă clar că acest organ de specialitate al administraţiei publice centrale se află în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru, prevederi în virtutea cărora sunt pe deplin aplicabile în speţă dispoziţiile art. 15 lit. a) din Legea nr. 90/2001, astfel că invocarea acestor prevederi ca temei de drept al deciziei atacate nu constituie un viciu de formă şi o depăşire a atribuţiilor primului-ministru, aşa cum se reţine nejustificat în considerentele sentinţei;
- De asemenea, în mod eronat, a fost înlăturată apărarea pârâtului şi intervenientului privind calitatea de demnitar public a reclamantului dedusă din Anexa I la Legea nr. 284/2010 cap. IV lit. b) pct. 8, includerea de către prima instanţă a vicepreşedintelui A.N.S.V.S.A. în categoria funcţionarilor publici de conducere fiind rezultatul greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 şi al invocării unor dispoziţii legale abrogate, respectiv Anexa I la Legea nr. 188/1999 cap. I, lit. b) pct. 4 (conform art. unic al Legii nr. 264/2010).
Reiterează că funcţia de subsecretar de stat nu este o funcţie publică de conducere şi nu poate fi deci subsumată regulilor instituite de art. 99 sau art. 101 din Legea nr. 188/1999, numirea şi revocarea demnitarilor fiind supusă Legii nr. 90/2001. De altfel, numirea în funcţie a preşedintelui A.N.S.V.S.A. nu s-a făcut în urma unui concurs, ci prin Decizie a Primului-ministru, pentru a asigura organizarea şi funcţionarea Guvernului.
- Instanţa de fond a omis să observe în analiza sa că prin decizia contestată reclamantul nu a fost numit în funcţie pentru o anumită perioadă de timp, actul de desemnare demonstrând acest fapt.
- Un alt motiv pentru recurarea sentinţei este şi acela că într-o speţă similară Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 827 din 5 noiembrie 2012 (Dosar nr. 1269/33/2012) a respins cererea reclamantului C.N.L. de anulare a Deciziei Primului Ministru prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de vicepreşedinte - subsecretar de stat al A.N.S.V.S.A.; în motivarea soluţiei instanţa subliniază că „numirea şi revocarea demnitarilor este supusă Legii nr. 90/2001” şi nu Legii nr. 188/1999 cum neîntemeiat reţine Curtea de Apel Oradea prin sentinţa recurată.
Concluzia recurentului este aceea că se impune modificarea sentinţei şi respingerea cererii în anulare, a cererii de reîncadrare pe funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A. şi a cererii de acordare a indemnizaţiei pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Deciziei Primului-Ministru nr. 239/2012 şi data re numirii în funcţie.
Criticile recurentei A.N.S.V.S.A. au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au vizat aceleaşi aspecte asupra cărora s-a oprit şi recurentul-pârât, cu sublinierea faptului pe care l-a ignorat instanţa de fond, anume că prin decizia contestată, reclamantul nu a fost numit în funcţie pentru o anumită perioadă de timp, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Apel Cluj care a stabilit că „numirea şi revocarea demnitarilor este supusă Legii nr. 90/2001” (Dosar nr. 1269/33/2012), apreciind astfel că sentinţa recurată urmează a fi modificată în sensul respingerii în integralitate a acţiunii formulate de intimatul-reclamant C.C.
Prin întâmpinare, intimatul a răspuns punctual criticilor expuse de recurenţi, solicitând respingerea ambelor recursuri şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată care vor fi ocazionate de purtarea prezentului proces. S-a arătat că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 65 alin. (1) şi 66 din O.G. nr. 42/2004, legiuitorul dispunând cu titlu imperativ ca persoana numită în funcţie să execute un mandat de 5 ani, mandat care în ceea ce-l priveşte pe intimat expiră la data de 19 mai 2014. Susţine că, deşi sunt abrogate prevederile Anexei 1 cap. I lit. b) la Legea nr. 188/1999, instanţa a indicat şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 care îi sunt aplicabile, trimiterea recurentului la Anexa nr. 1 la Legea nr. 248/2010 cap. IV lit. b) pct. 8 fiind greşită pentru că legea în discuţie nu are nicio legătură cu obiectul pricinii deduse judecăţii.
Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, a normelor legale incidente şi a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că se impune reformarea sentinţei atacate însă în limitele şi pentru motivele ce vor fi punctate în continuare.
Reclamantul C.C. a fost numit în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, la A.N.S.V.S.A. prin Decizia Primului Ministru nr. 538 din 19 mai 2009, iar prin Decizia nr. 239 din 21 mai 2012 a fost eliberat din această funcţie, aceasta din urmă făcând obiectul acţiunii în anulare şi al cererii de suspendare în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În privinţa acestei din urmă cereri, prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2015 instanţa a luat act de renunţarea la judecată deoarece prin sentinţa civilă nr. 256 din 6 septembrie 2012 a fost admisă cererea de suspendare a executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Cererea de intervenţie, formulată de A.N.S.V.S.A. în interesul pârâtului primul ministru al României a fost admisă în principiu, în temeiul art. 52 C. proc. civ., prin încheierea din 17 octombrie 2012.
Din preambulul deciziei a cărei anulare s-a solicitat rezultă că temeiurile de drept avute în vedere de emitent au fost: dispoziţiile art. 15 lit. a) şi art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, modificată şi completată, art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.S.V.S.A. şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Statutul A.N.S.V.S.A. este arătat în considerentele sentinţei aflată în control judiciar prin citarea art. 1(1) din H.G. nr. 1415/2009, aşadar motivarea contradictorie, sub acest aspect, sugerată de recurentul-pârât este clarificată de textul legal menţionat, fiind evident că această Autoritate se află „în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru”.
În dezlegarea acţiunii în anulare a deciziei nr. 239/21 mai 2009, în mod just prima instanţă a reţinut ca fiind relevante dispoziţiile art. 65 alin. (1) art. 651 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 42/2004 (în forma în vigoare la data emiterii deciziei) în conformitate cu care A.N.S.V.S.A. acţionează pe bază de autonomie funcţională şi decizională” şi „este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat şi de 2 vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru pe o perioadă de 5 ani”. S-a considerat că cele două prevederi reprezintă o limitare adusă de legiuitor atât prerogativei primului-ministru de numire în funcţie a conducătorilor A.N.S.V.S.A., în sensul că durata mandatului este prestabilită la 5 ani şi prin urmare primul ministru nu poate fixa o altă durată, cât şi prerogativei primului-ministru de a elibera din funcţie pe preşedintele şi vicepreşedintele A.N.S.V.S.A., înainte de termen, în lipsa invocării unor motive temeinice, neputând fi considerată justificată întreruperea mandatului de 5 ani numai prin prisma „raportului dintre legalitate şi oportunitate, astfel cum este acesta apreciat de către echipa guvernamentală”, aşa cum se apără prin întâmpinare pârâtul emitent.
Omisiunea precizării perioadei de 5 ani în Decizia de numire nr. 538 din 19 mai 2009 (fila 10 dosar fond) este nerelevantă, din moment ce legea stabileşte, printr-o normă imperativă şi nu supletivă, perioada numirii în una din funcţiile de conducere în discuţie. De altfel, acest lucru este întărit prin art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 1415/2009 care reia întocmai conţinutul art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004.
În opinia Înaltei Curţi chiar dacă legiuitorul nu defineşte în nici un act normativ noţiunea de demnitate publică, funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A., cu rang de subsecretar de stat, este o funcţie de demnitate publică; în sprijinul acestei concluzii vin dispoziţiile O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală, mai exact art. 1 potrivit căruia „în sensul prezentei ordonanţe, prin demnitar din administraţia publică centrală, denumit în continuare demnitar, se înţelege primul-ministru, ministrul de stat, ministrul-delegat pe lângă primul-ministru, secretarul de stat-membru al Guvernului, secretarul de stat, subsecretarul de stat şi asimilaţii acestora, precum şi prefectul şi subprefectul, ca reprezentanţi ai Guvernului” precum şi Anexa nr. 1 la această ordonanţă în care la poz.6 se regăseşte la categoria demnitar „conducătorul de organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului”, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă. De asemenea, aceeaşi concluzie se desprinde şi din Anexa nr. 1 la Legea nr. 248/2010 cap. IV („Funcţii de demnitate publică”) lit. d) „Funcţii asimilate cu funcţii de demnitate publică - Indemnizaţii pentru personalul din instituţii publice în subordinea Guvernului”, pct. 2 - adjunctul conducătorului instituţiei (vicepreşedinte, director general adjunct).
În acest fel se justifică şi incidenţa art. 15 lit. a) şi art. 19 din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora primul- ministru numeşte şi eliberează din funcţie „conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, conform art. 3 alin. (1), în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin primul-ministru emiţând decizii „în condiţiile legii”.
Dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici nu sunt aplicabile în cauză, dispoziţiile art. 13 alin. (1) fiind exhaustive în privinţa categoriei „funcţionarilor publici de conducere”.
Soluţia de anulare a deciziei de eliberare din funcţie a vicepreşedintelui A.N.S.V.S.A., C.C., este corectă şi legală.
Aşa cum sesizează şi intimatul, prin întâmpinare, scopul edictării normei de la art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 42/2004 a fost acela de a conferi o stabilitate în exercitarea funcţiilor de conducere (preşedinte şi 2 vicepreşedinţi) prin evitarea unei suprapuneri/legături între acestea şi schimbările guvernamentale. Se asigură în acest mod şi autonomia funcţională şi decizională a Autorităţii (art. 65 din O.G. nr. 42/2004) şi, nu în ultimul rând respectarea principiului independenţei în activitatea acesteia consacrat prin art. 71 din O.G. nr. 42/2004.
Aşa cum a observat şi judecătorul fondului, fără a se contesta în acest fel marja de apreciere de care dispune primul-ministru, nu este motivată măsura eliberării din funcţie, iar în absenţa oricărei motivări în fapt sau în drept exista riscul ca măsura luată să fie disproporţionată în raport de scopurile vizate. Rolul instanţei de contencios administrativ, aşa cum este acesta conturat de Legea nr. 554/2004, este acela de a nu permite arbitrariul în administraţia publică, de a veghea la respectarea legalităţii îndeosebi când prin actele administrative se modifică sau se suprimă drepturi subiective ori situaţii juridice individuale.
Nu poate fi acceptată teza recurentului-pârât potrivit căreia măsura dispusă reflectă raportul dintre legalitate şi oportunitate, astfel cum este acesta apreciat de către echipa guvernamentală; lipsa motivării în fapt sau în drept a eliberării din funcţie este confirmată chiar de adresa din 26 noiembrie 2012 prin care Secretariatul General al Guvernului precizează că la mapa actului administrativ contestat, singurul document identificat este Decizia nr. 239/2012 în original (fila 85 dosar fond). De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care s-a respins cererea reclamantului privind anularea operaţiunilor pregătitoare care au stat la baza emiterii deciziei de eliberare din funcţie.
Se observă că la data de 19 mai 2014 s-a împlinit termenul de 5 ani prevăzut de art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 428/2004, astfel că va fi admis recursul declarat de Primul-ministru şi va fi modificată sentinţa în sensul înlăturării obligaţiei stabilite în sarcina acestuia de a renumi pe intimatul-reclamant în funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A., iar obligaţia plăţii diferenţei dintre indemnizaţia cuvenită pentru această funcţie şi drepturile salariale încasate pentru funcţia de director executiv al D.S.V.S.A. Satu-Mare se va circumscrie aceleiaşi perioade, respectiv până la 19 mai 2014.
Recursul A.N.S.V.S.A. va fi respins, reţinându-se că în mod corect a fost respinsă cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului emitent al actului contestat, deoarece scopul acestei cereri era acela de a susţine solicitarea pârâtului de respingere a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul C.C.
Se constată că deşi prin întâmpinare s-au solicitat cheltuieli de judecată nu s-au depus la dosar documente justificative în acest sens, astfel că nu se va putea da curs cererii intimatului întemeiată pe dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 3041 C. proc. civ., precum şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N.S.V.S.A. împotriva sentinţei nr. 437/CA/2012/P.I. din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Admite recursul declarat de Primul Ministru al României împotriva sentinţei nr. 437/CA/2012/P.I. din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligaţia Primului Ministru de renumire a reclamantului în funcţia de vicepreşedinte a A.N.S.V.S.A.
Obligă pârâtul Primul Ministru al României la plata diferenţei între indemnizaţia cuvenită reclamantului pentru funcţia de vicepreşedinte al A.N.S.V.S.A. şi drepturile salariale de care a beneficiat acesta în calitate de director executiv al D.S.V.S.A. Satu Mare pentru perioada 21 mai 2012-19 mai 2014.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3856/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3864/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
