ICCJ. Decizia nr. 4036/2014. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4036/2014
Dosar nr. 1466/59/2011
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta A.D.I.T.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.P.D.R.P. Bucureşti, C.R.P.D.R.P.V. Timişoara şi O.J.P.D.R.P. Hunedoara: admiterea acţiunii, anularea notificărilor cu nr. 17024 din 21 iulie 2011, 17232 din 25 iulie 2011, nr. 21432 din 15 septembrie 2011 şi nr. 20252 din 5 septembrie 2011, emise de pârâtul nr. 1, în partea privind „Încetarea Contractului de finanţare” întrucât nu sunt acte administrative conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 544/2004 şi nu se pot substitui unei Decizii emise de Directorul general al A.P.D.R.P., conform art. 10 şi 14 din O.U.G. nr. 13/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.P.D.R.P., prin reorganizarea Agenţiei S.A.P.A.R.D. raportat la art. 19 şi art. 39 lit. d) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al A.P.D.R.P. aprobat prin Ordinul nr. 2202 din 30 august 2010 al M.A.D.R.; constatarea inexistenţei vreunei nereguli în sensul art. 2 lit. a) din Ordonanţa nr. 79/2003 raportat la art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2009 şi art. 11 alin. (3) din Anexa I - Prevederi Generale la Contractul de finanţare menţionat, care să justifice încetarea valabilităţii de plin drept, în mod unilateral, printr-o notificare, a acestui contract de finanţare; constatarea că între părţi a fost valabil încheiat Actul Adiţional nr. 7 la data de 30 mai 2011 conform adresei cu nr. 11917 din 30 mai 2011 emisă de A.P.D.R.P., acordul fiind reînnoit prin adresa cu nr. 21452 din 15 septembrie 2011 raportat la adresa nr. E13683 din 1 iulie 2011 privitoare la stabilirea duratei de 5 ani de realizare a Contractului de finanţare nr. C 322030852200017 din 29 octombrie 2008 amendat în acest sens prin Actul adiţional nr. 5 din 4 februarie 2011; constatarea că prin acest act adiţional s-a prelungit termenul de finalizare a procedurii de achiziţie cu privire la Contractul de consultanţă şi de numire a dirigintelui de şantier, fiind deja încheiat Contractul de execuţie de lucrări înregistrat la subscrisa sub nr. 379, iar la executantul SC T.I.E. SRL Vâşca, jud. Hunedoara sub nr. 135, ambele din data de 7 iulie 2011; constatarea că stabilirea penalităţii de 2 % ca o condiţie prealabilă a valabilităţii acordului de voinţe la încheierea actului adiţional nr. 7 este nelegală şi netemeinică, în absenţa unei „ nereguli”; obligarea pârâtelor la respectarea obligaţiilor contractuale rezultate din Contractul de finanţare şi actele adiţionale nr. 1-7; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată şi a eventualelor daune în cazul în care suntem acţionaţi pentru neexecutarea Contractului de execuţie de lucrări înregistrat sub nr. 379/135 din 7 iulie 2011 de către executantul SC T.I.E.
În motivarea acţiunii a arătat că se impune obligarea paratelor la executarea contractului de finanţare încheiat între părţi, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului interesului public, dat fiind obiectul contractului.
Prin sentinţa civilă nr. 652 din 10 decembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei A.D.I.T.V., cu precizarea din 17 mai 2012 în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P. Bucureşti, ca nefondată şi a respins acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtele C.R.P.D.R.P.V. Timişoara şi O.J.P.D.R.P. Hunedoara ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, analizând acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată la data de 17 mai 2012, în raport cu materialul probator, apărările pârâţilor şi dispoziţiile legale incidente, a constatat următoarele:
Examinând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor 2 şi 3, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ, Curtea a reţinut că aceasta este fondată pentru motivele ce urmează:
Conform art. 11 alin. (3) din Anexa I – Prevederi generale, la contractul de finanţare, în cazul constatării vreunei nereguli cu privire la încheierea sa executarea contractului, autoritatea contractantă poate suspenda sau înceta valabilitatea contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio altă formalitate şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti”.
Cum, autoritatea contractantă se identifică cu pârâta A.P.D.R.P., iar notificările contestate în cauză sunt emise de către acesta, numai calitatea procesuală a acesteia se justifică în calitate de parte în raportul juridic dedus judecăţii, şi de parte contractuală în contractul a cărui încetare se contestă în cauză. De asemenea, conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2006, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.P.D.R.P. „Conducerea Agenţiei este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, care angajează şi reprezintă Agenţia în relaţiile cu persoane fizice şi juridice precum şi în faţa instanţelor judecătoreşti”.
Prin urmare, numai Agenţia are calitate de parte în litigiu, fiind reprezentantă de conducătorul său în raporturile cu persoane fizice sau juridice, conform dispoziţiilor menţionate şi, chiar dacă pârâtele C.R.P.D.R.P.V. Timişoara şi, O.J.P.D.R.P. Hunedoara, în calitate de structuri ale agenţiei fără personalitate juridică, conform art. 4 din O.U.G. nr. 13/2006, au fost implicate la un moment dat în derularea contractului de finanţare, prin îndeplinirea obligaţiilor de verificare care revin directorilor lor, potrivit legii, aşa cum susţine reclamanta, aspectul este irelevant, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, în speţă se pune problema încetării unui contract încheiat de Agenţie cu reclamanta beneficiară, prin actele contestate în cauză, iar celelalte petite subsidiare, reformulate conform cererii precizatoare din data de 17 mai 2012, vizează o pretinsă repunere în situaţia anterioară, prin constatarea valabilităţii contractului de finanţare, aşa cum a fost modificat ulterior, şi obligarea la punerea în executare a aceluiaşi contract.
În consecinţă, excepţia a fost admisă, iar acţiunea reclamantei promovată împotriva celor 2 pârâte a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă în cauză.
Totodată, se pune problema examinării cu prioritate a motivelor privind caracterul informal al celor 4 înscrisuri contestate în cauză intitulate „notificări” de reclamantă, care susţine că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 10 din O.U.G. nr. 13/2006, în sensul că, Agenţia nu poate fi angajată juridic decât prin decizii emise de directorul general emise în exercitarea atribuţiilor sale, astfel că respectivele înscrisuri nu pot constitui acte administrative producătoare de efecte juridice în sensul Legii nr. 554/2004.
Cu privire la aceste înscrisuri, se reţine că prin Nota de aprobare a încetării contractului nr. 17.024 din 21 iulie 2011 s-a constatat că reclamanta nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute în contractul de finanţare, acesta fiind transmisa beneficiarului prin Notificarea nr. 17.232 din 25 iulie 2011, privind încetarea contractului de finanţare. Referitor la celelalte două acte atacate în cauză, se reţine că reclamaţia administrativa a reclamantei împotriva actelor menţionate a fost respinsa prin Notificarea nr. 21.432 din 15 septembrie 2011, iar înscrisul nr. 20252 din 15 septembrie 2011, nu reprezintă o notificare, aşa cum susţine reclamanta ci reprezintă răspunsul pârâtei la invitaţia de conciliere a acesteia, înregistrată la data de 29 august 2011, concretizat într-o adresa premergătoare notificării de soluţionare a contestaţiei administrative, prin care pârâta arată că îşi menţine decizia de încetare a contractului de finanţare.
Contrar argumentelor reclamantei, Legea nr. 554/2004 nu impune o condiţie de formă a actului administrativ, conform definiţiei de la art. 2 alin. (1) lit. c), potrivit căreia acesta reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Aşadar, orice act unilateral sau normativ care emană de o autoritate publică este un act administrativ, cu condiţia să îndeplinească cerinţele impuse de textul menţionat, respectiv, să fie emis în regim de putere publică în vederea organizării executării sau executării în concret a legii şi să fie producător de efecte juridice.
Aceste cerinţe apar a fi îndeplinite cu privire la actele contestate, având în vedere şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Anexa I, anterior citate şi însuşite de reclamantă cu ocazia semnării contractului cadru, potrivit cărora autoritatea contractantă poate înceta valabilitatea contractului printr-o simplă notificare scrisă către beneficiar, fără alte formalităţi premergătoare, aşa încât această notificare este suficientă prin ea însăşi pentru producerea efectelor juridice decurgând din încetarea contractului.
Celelalte acte contestate au fost emise în cadrul procedurii de încetare a valabilităţii contractului conform dispoziţiilor regulamentare interne, procedură care a fost finalizată cu Notificarea nr. 21.432 din 15 septembrie 2011 de soluţionare a contestaţiei administrative a reclamantei împotriva Notificării nr. 17.232 din 25 iulie 2011 privind încetarea contractului de finanţare. Această procedură a fost elaborată inclusiv pentru respectarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în sensul de a da posibilitatea părţii care se consideră vătămată să formuleze plângere prealabilă în sensul art. 7 alin. (1), plângere având semnificaţia concilierii în cazul contratelor administrative, cu respectarea termenelor de formulare a plângerii prevăzută de alin. (6) şi (7) ale aceluiaşi articol.
În plus, chiar dacă celelalte acte contestate ce au precedat emiterii notificării de soluţionare a contestaţiei administrative, nu ar fi acte administrative propriu-zise, producătoare de efecte juridice, ci doar simple operaţiuni administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ, instanţa are posibilitatea să se pronunţe şi asupra legalităţii acestora, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la argumentul că acelaşi acte nu ar îndeplini condiţiile de formă prevăzute de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei, aprobat prin Anexa 2 la Ordinul nr. 2202 din 30 august 2012, instanţa constată că dispoziţiile art. 19 din Regulamentul menţionat nu prevăd textual că „directorul general emite decizii în exercitarea atribuţiilor sale cum susţine reclamanta”, ci doar reproduce dispoziţia din lege în sensul ca acesta „asigura conducerea curenta a Agenţiei şi o reprezintă în relaţiile cu terţii”, şi enumera atribuţiile directorului general în funcţie de natura lor, respectiv, de avizare, de dispoziţie, de coordonare şi control.
Cu privire la forma actelor emise în exercitarea acestor atribuţii, se constata ca acesta nu este limitata de dispoziţiile regulamentare care, se refera la emiterea unei decizii în exercitarea atribuţiilor directorului general în calitatea sa de angajator şi în raporturile de subordonare cu angajaţii săi, cum ar fi la delegarea competentelor, sau numirea în funcţie a directorilor generali adjuncţi, iar la art. 17 alin. (9) prevăd ca acesta aproba şi regulamente, proceduri, norme sau instrucţiuni aplicabile în activitatea specifica după consultarea directorilor adjuncţi şi a conducătorilor compartimentelor de specialitate.
Cât priveşte dispoziţiile art. 39 din acelaşi Regulament, cuprinzând atribuţiile Direcţiei juridice şi contencios, intre care şi aceea prevăzută la lit. d), de a aviza deciziile directorului general, în vederea respectării legislaţiei în vigoare şi a principiilor Programelor S.A.P.A.R.D. şi a P.N.D.R., lipsa unui astfel de aviz ar putea avea consecinţe antrenând răspunderea persoanelor implicate doar pe plan intern, inclusiv în cazul masurilor luate de angajaţi privind respectarea principiilor menţionate în realizarea obiectului de activitate al Agenţiei, şi nicidecum nu poate afecta valabilitatea actelor emise în raport cu terţii, cu atât mai mult, nici legea speciala şi nici legea generala, a contenciosului administrativ, nu impune vreo condiţie formala ad validitatem, cu excepţia prevederilor contractului care constituie legea parţilor, conform cărora încetarea de drept a contractului are loc printr-o notificare scrisă către beneficiar, aşa cum s-a arătat.
Pe fond, Curtea a reţinut că durata de execuţie a contactului de finanţare, conform art. 2 alin. (1) şi (2) din Contactul cadru, este de 24 luni, reprezentând termenul limita pana la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plata şi incasa cheltuielile eligibile aferente, respectiv, de maxim 36 luni, pentru proiectele de investiţii cu lucrări de construcţii montaj si/sau adaptarea la standarde, iar în ceea ce priveşte durata de valabilitate a contractului, conform art. 2 alin. (8) din acelaşi contract, aceasta reprezintă durata de execuţie a contractului la care se adaugă 5 ani de monitorizare de la data ultimei plăti făcute de Autoritatea contractanta.
Referitor la termenul privind procedurile de achiziţii, dispoziţia de baza se regăseşte în art. 3 alin. (6) din aceeaşi anexa, privind Obligaţiile beneficiarului, potrivit cărora, acesta este obligat sa finalizeze, în termen de maxim 12 luni de la data încheierii contractului de finanţare, toate procedurile de achiziţii publice, inclusiv avizarea acestora.
Prin primele 3 acte adiţionale încheiate în cauza, termenul de 12 luni pentru procedurile de achiziţii a fost modificat succesiv la cererea reclamantei, pana la data de 29 septembrie 2010, cu încă 11 luni, iar prin al 3-lea act adiţional încheiat la data de 13 mai 2010, se modifica art. 2 din Contractul cadru în sensul ca durata de investiţie şi de implementare a proiectului este de 33 luni, pana la data de 29 iulie 2011 şi reprezintă termenul limita pana la care beneficiarul poate depune ultima cerere de plata.
Totodată, prin actul adiţional nr. 5 din 09 februarie 2011, s-au modificat prevederile art. 2 alin. (8) din contract, cu privire la durata de valabilitate a acestuia, care este de 5 ani de la data semnării, durata de monitorizare fiind de 2 ani calculata de la data plătii, iar prin ultimul act adiţional nr. 6 din 11 martie 2011, termenul de finalizare şi avizare a procedurilor de achiziţii publice a fost prelungit la 31 luni, cel mai târziu, la data de 29 mai 2011.
Or, potrivit înscrisurilor cauzei, reclamanta a demarat procedura de achiziţii publice la data de 28 ianuarie 2009, la 3 luni după încheierea contractului, pe care a finalizat-o la data de 12 iulie 2011, prin adresa nr. 380 din 12 iulie 2011, depusa la parata C.R.V., având anexate Raportul procedurii de atribuire şi Contractul de lucrări.
Având în vedere ca reclamanta nu s-a încadrat în ultimul termen convenit în acest sens, a solicitat o noua prelungire a termenului cu încă 2 luni, respectiv, de pana la 33 luni, termen care coincide cu durata de investiţie şi de implementare a proiectului, conform modificării de la art. 2 din Contract, operata prin actul adiţional nr. 3 din 13 mai 2012, pana la care investiţia trebuia finalizata şi depusa ultima cerere de plata.
La acesta solicitare, pârâta a emis Notificarea nr. 11917 din 30 mai 2012, prin care a propus prelungirea termenului de achiziţie concomitent cu cel de execuţie, cu încă 12 luni, respectiv, pana la data de 29 octombrie 2012, doar după achitarea penalităţii de 2 %, conform prevederilor contractuale, însă reclamanta a răspuns că nu este de acord în cu aceste condiţii, solicitând ca prelungirea termenului de achiziţie sa opereze fără prelungirea termenului de execuţie, şi amânarea plătii penalităţii de 2 %, pana la 29 octombrie 2011.
Având în vedere poziţia reclamantei care nu a fost de acord cu plata penalităţii în condiţiile solicitate, precum şi faptul ca, intre timp a fost emis, potrivit legii, Raportul de progres al beneficiarului nr. 332 din 28 aprilie 2011, din care a rezultat în mod evident, ca acesta nu a înregistrat niciun progres semnificativ, şi nu a depus nicio cerere de plata, parata a demarat procedurile de încetare a contractului, prin actele contestate.
În raport cu cele expuse, se pune problema dacă la luarea măsurilor dispuse prin actele contestate, pârâta a respectat prevederile contractuale şi legislaţia incidentă în cauză.
Sub aspectul legislaţiei aplicabile, instanţa reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2006, Agenţia şi organismul coordonator îşi desfăşoară activitatea în baza manualelor de proceduri şi a instrucţiunilor de lucru acreditate, aprobate prin ordin al ministrului de resort, manuale care, au fost elaborate şi după finalizarea procedurii interne, au fost aprobate prin Ordinul nr. 643/2008, cu modificările ulterioare. Obiectul proiectului aprobat pentru finanţare se încadrează în Axa 3 a Programului P.N.D.R., privind Calitatea vieţii în mediul rural şi diversificarea economiei rurale, cu obiectivele generale stabilite prin Măsura 322, inclusiv, îmbunătăţirea infrastructurii şi a accesului la serviciile publice de bază ale populaţiei rurale, fiind întocmit şi Ghidul solicitantului aferent acestei măsuri.
Conform contractului de finanţare încheiat între părţi la data de 29 octombrie 2008, cu cele 6 acte adiţionale ulterioare, rezultă că s-a aprobat o durată de execuţie a contractului de 36 luni, compusă din durata de realizare a investiţiei şi de implementare a proiectului de 33 luni, incluzând termenul privind procedura de achiziţii, execuţia efectivă a proiectului şi obţinerea documentelor necesare funcţionării execuţiei, rămânând doar 3 luni, respectiv 90 de zile pentru efectuarea ultimei plăţi. În raport cu situaţia de fapt anterior expusă, în cazul reclamantei s-a aprobat în mod excepţional, în mod succesiv, o durată de 31 de luni pentru termenul de achiziţie, din totalul de 33 luni pentru realizarea investiţiei şi de implementare a proiectului, rămânând doar 2 luni pentru execuţia efectivă a investiţiei şi obţinerea autorizaţiilor aferente,
Or, în condiţiile în care reclamanta a solicitat prelungirea termenului de achiziţie acordat de 31 luni, cu încă 2 luni, pe o perioadă de 33 luni egală cu durata de realizare a investiţiei şi de implementare a proiectului, respectiv, până la data de 29 iulie 2012, când trebuia finalizată investiţia şi depusă ultima cerere de plată, rămânând încă 3 luni pentru efectuarea acestei plăţi, prin Notificarea nr. 11.917/30 mai 2011, pârâta i-a propus reclamantei un termen de achiziţie de 36 de luni, până la 29 octombrie 2011, şi a unui termen de execuţie şi finalizare a proiectului de încă 12 luni, până la data de 29 octombrie 2012 şi, cum în mod evident, s-a pus problema depăşirii termenului total de execuţie de 36 luni stabilit prin contract şi cele 6 acte adiţionale, pârâta i-a comunicat reclamantei că această propunere este condiţionată de plata penalităţii de 2 % prevăzută la art. 12 alin. (4) din contract.
Astfel, se constată că, potrivit art. 2 alin. (5) din Contract, beneficiarii care depăşesc durata de execuţie maximă de 36 luni şi solicita în mod excepţional prelungirea, se supun prevederilor art. 12 alin. (4) din Anexa I, cuprinzând Prevederi generale ale contractului.
Dispoziţiile art. 12 alin. (4) din contract, stipulează că, în caz de nerespectare a duratei de execuţie prevăzută la art. 2 alin. (2) din contractul de finanţare, beneficiarului i se aplică o penalizare valorică în procent de 2 %, aplicată din valoarea eligibilă nerambursabilă prevăzută la art. 3 alin. (2) din contractul de finanţare, respectiv, de 21.725.812 lei, echivalentul a 5.963.714 euro.
Totodată, acestea prevăd că „beneficiarul are obligaţia de a achita penalizarea în procentul prevăzut mai sus în contul Autorităţii Contractante, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanţare”
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile Ghidului aferent Măsurii 322, conform cărora „în condiţiile nerespectării duratei maxime de execuţie a contractului de finanţare, beneficiarului i se va aplica o penalizare de 2 % din valoarea eligibilă nerambursabilă a proiectului, pe care o achită înainte de a i se aproba modificarea duratei de execuţie”.
Aşadar, condiţia imperativă a plăţii penalităţii de 2 % în termenul de 10 zile antemenţionat, cerută reclamantei pentru continuarea derulării contractului de finanţare, respectă dispoziţiile contractuale şi legislaţia secundară în materie, acesta având natura juridică a unei clauze penale, care se impune cu forţă juridică obligatorie, stabilindu-se anticipat, de comun acord şi prin apreciere, cuantumul despăgubirilor datorate în cazul nerespectării obligaţiilor beneficiarului, având avantajul eliminării necesităţii probării existenţei şi întinderii prejudiciului prin nerespectarea acestor obligaţii, precum şi al inutilităţii unui demers judiciar în acest scop, aşa cum în mod just susţine pârâta.
Motivele reclamantei privind inaplicabilitatea acestei clauze, examinate punctual, nu subzistă pentru următoarele argumente:
Primul motiv invocat de aceasta este în sensul că durata de valabilitate a contratului este de 5 ani, expirând la data de 29 octombrie 2013, iar durata de execuţie este inclusă în durata de valabilitate, astfel că prelungirea termenului de achiziţii, inclusă la rândul său şi durata de execuţie, nu conduce la depăşirea datei menţionate şi deci, clauza menţionată nu îi este aplicabilă.
Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât în mod cert, conform dispoziţiilor din contract anterior citate, durata de valabilitate a contractului nu se confundă cu durata de execuţie, dispoziţiile art. 12 alin. (4) prevăzând incidenţa cauzei penale în situaţia nerespectării duratei de execuţie şi nu a duratei de valabilitate, iar beneficiarul având obligaţia de respecta cu stricteţe toate termenele prevăzute în contract, conform art. 1 alin. (1).2, conform căreia beneficiarului i se va acorda finanţarea nerambursabilă, în termenii şi condiţiile stabilite în contract, şi art. 1 alin. (1).1 potrivit cu care, „beneficiarul se obligă să execute Proiectul în conformitate cu descrierea acestuia cuprinsă în Cererea de finanţare, aşa cum a fost aprobată împreună cu toate documentele anexate…”.
Pe de altă parte, reclamanta susţine că, de principiu a fost de acord cu plata penalităţii, însă a solicitat un termen de amânare pentru efectuarea plăţii, în calitatea sa de asociaţie de dezvoltare intercomunitară, dependentă financiar de bugetul local, fiind necesară o rectificare bugetară în acest sens, însă pârâta a dat dovadă de rea-credinţă, refuzându-i această amânare.
Aşa cum s-a arătat însă mai sus, o negociere a părţilor cu privire la termenul de plată, eventual în funcţie de calitatea beneficiarului şi obţinerea fondurilor necesare plăţii penalităţii, este exclusă, acest termen nefiind lăsat la latitudinea părţilor, în raport cu prevederile Ghidului aferent, conform căruia plata se face înainte de aprobarea modificării duratei de execuţie, în condiţiile stipulate în mod expres în contract, şi însuşite de reclamantă, respectiv, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanţare, astfel că, momentul curgerii termenului este condiţionat în prealabil de modificarea contractului de finanţare prin acordul prealabil al beneficiarului, acord notificat autorităţii contractante, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, reclamanta refuzând propunerea de modificare a contractului, lansată de autoritate prin Notificarea din 30 mai 2011.
Prin urmare, nu se poate spune că a intervenit un acord sau un nou act adiţional între părţi prin Notificarea din 30 mai 2011, aşa cum susţine reclamanta, respectivul act neputând produce efecte juridice între părţi, câtă vreme nu a fost acceptat de reclamantă care totodată, tinde la valorificarea acestuia pe calea prezentului demers judiciar, însă prin exonerarea de plata penalităţii impuse, ceea ce este inadmisibil în afara cadrului contractual însuşit de părţi.
Aşadar, nu poate fi vorba despre rea credinţă din partea pârâtei ci, mai degrabă din partea reclamantei, acesta având obligaţia să cunoască, să respecte prevederile contractuale, şi să conştientizeze că este pasibilă de sancţiunile prevăzute, mai ales cu ocazia prelungirilor repetate ale termenului de achiziţie, pe o perioadă de aproximativ un an şi 6 luni, şi având în vedere şi avertizările pârâtei cu privire la consecinţele trenării acestei situaţii, astfel că reclamanta trebuia să prevadă iminenţa plăţii penalităţii aferente, şi să-şi preconstituie din timp fondurile necesare în acest sens.
În fine, reclamanta susţine că toată această situaţie de fapt, nu poate avea drept consecinţă încetarea contractului, în condiţiile în care pârâta nu justifică existenţa unei nereguli cu privire la încheierea sau executarea contractului, în sensul art. 11 alin. (3) din Anexa I la contractul de finanţare, de care pârâta se prevalează, în raport cu dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2003, în vigoare la acel moment, care impune ca neregula să conducă la o cheltuială neeligibilă, având ca efect prejudicierea bugetului general al Comunităţii europene or, reclamanta nu a utilizat în mod necorespunzător şi nici nu a fraudat fondurile comunitare, astfel încât să producă vreun astfel de prejudiciu.
Mai exact, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract, anterior citate, se referă la posibilitatea încetării de drept a contractului de finanţare, printr-o notificare a Autorităţii adresată beneficiarului, în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea contractului, iar cele cuprinse în fraza a 2-a a aceluiaşi alineat „În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanţare nerambursabilă, împreună cu dobânzi şi penalităţi în procentul stabilit conform dispoziţiilor legale în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 17 din prezenta Anexă.”
Totodată, dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, în vigoare la data de 23 august 2008 prevăd ca, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art. 17 alin. (1) din Anexa I, care definesc noţiunea de neregulă ce se transpune într-o cheltuială neeligibilă, având ca efect obţinerea unor avantaje nejustificate şi, în acelaşi timp, prejudicierea bugetului general al Comunităţilor Europene sau a bugetelor administrate de acestea ori în numele lor, şi a bugetului naţional.
În speţă, se verifică aceste dispoziţii legale şi contractuale, în condiţiile în care este evidentă o neregulă cu privire la executarea contractului, prin conduita imputabilă a operatorului economic, neconformă prevederilor contractuale, ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. art. 11 alin. (3) din Anexa I, cu consecinţa încetării de drept a contractului şi restituirea integrală a finanţării, cu accesoriile aferente.
Reclamanta nu poate susţine că, prin atitudinea sa, nu a produs nici un prejudiciu conform dispoziţiilor menţionate, câtă vreme, pe de-o parte, depăşirea termenului de achiziţii prelungit la 31 de luni, presupunea executarea efectivă a investiţiei în doar 2 luni, fapt imposibil, care paraliza continuarea derulării contractului de finanţare în condiţiile asumate, conducând în mod inevitabil la prejudicierea bugetelor gestionate de pârâtă şi, toate că pârâta şi-a manifestat toată disponibilitatea de a preveni acest lucru, propunând prelungirea corespunzătoare a termenului de achiziţii, concomitent cu durata de execuţie, astfel încât să devină posibilă realizarea investiţiei, reclamanta a refuzat propunerea care implica şi plata penalităţii aferente, aşa cum s-a arătat.
Pe de altă parte, este de notorietate că pârâta, ca autoritate naţională responsabilă cu gestionarea fondurilor europene trebuie să protejeze interesele financiare ale Uniunii, conform legislaţiei în materie, prin asumarea responsabilităţii angajării acestora, iar neexecutarea investiţiilor finanţate afectează credibilitatea instituţiilor naţionale în capacitatea de a administra fondurile europene.
În fine, se constată că măsura încetării de drept a contractului, potrivit aceloraşi dispoziţii ale art. art. 11 alin. (3) din Anexa I, apare ca pe deplin justificată, în condiţiile art. 2 alin. (3) fraza a 2-a din aceeaşi Anexă, potrivit cu care, în funcţie de stadiul de progres, transmis semestrial de beneficiar şi în raport cu respectarea termenelor prevăzute în Contractul de Finanţare, Autoritatea Contractantă îşi rezervă dreptul de a rezilia contractul în condiţiile art. 11 alin. (3), având în vedere şi ultimul Raportul de progres al beneficiarului nr. 332 din 28 aprilie 2011, din care a rezultat cu evidenţă ca acesta nu a înregistrat niciun progres semnificativ, şi nu a depus nicio cerere de plata, astfel încât să se poată trece la următoarea etapă contractuală, aşa cum s-a arătat.
Cât priveşte nota de control depusă pentru termenul din 12 noiembrie 2012, prin care reclamanta încearcă să acrediteze ideea existenţei unor abuzuri comise pe parcursul procedurii de achiziţie, fapt ce a dus la prelungirea termenului aferent şi, implicit la lipsa culpei sale în nerespectarea prevederilor contractuale, instanţa nu o poate valorifica sub aspect probator în prezenta cauză, întrucât prin acesta se consemnează doar sesizarea reprezentantului reclamantei, organul de control menţionând că aceste aspecte sunt de competenţa organelor de cercetare penală şi că sesizarea va fi transmisă D.N.A., pentru efectuarea cercetărilor corespunzătoare. De altfel, răspunderea penală a persoanelor răspunzătoare de buna desfăşurare a procedurilor de achiziţie publică nu poate avea consecinţe asupra încetării contractului de finanţare, în raport cu obligaţiile asumate de reclamantă prin respectivul contract, şi numai în situaţia în care această răspundere se va stabili în mod irevocabil, reclamanta poate în discuţie existenţa unui prejudiciu creat acesteia decurgând din neexecutarea prevederilor contractuale.
Concluzionând, acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., apare ca fiind nefondată şi va fi respinsă în întregime, întrucât prin petitele din cererea introductivă, reclamanta tinde la executarea contractului de finanţare prin constatarea unor situaţii de fapt, aceste petite fiind reformulate cu ocazia precizării din 17 mai 2012, în sensul impunerii unor obligaţii corespunzătoare pârâtei, în afara cadrului contractual şi a legislaţiei incidente, în sensul dorit de reclamantă şi în vederea eludării sancţiunilor contractuale de care este pasibilă.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta A.D.I.T.V. a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată de către prima instanţă a fost dată printr-o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, fiind lipsită de temei legal, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanta este o asociaţie de dezvoltare intercomunitară, respectiv o structură de cooperare şi colaborare cu personalitate juridică, de drept privat şi statut de utilitate publică recunoscut prin efectul legii, înfiinţată de unităţile administrativ teritoriale P. din Tomeşti şi Vaţa. jud. Hunedoara, conform Legii Administraţiei Publice Locale nr. 215 din 2001.
În acest sens M.A.I. îi revine sarcina în calitate de autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate pentru domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice, de a coordona procesul de reformă din acest domeniu de activitate şi de a asigura cadrul legislativ şi instituţional necesar. Astfel a fost elaborat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor un „Ghid privind constituirea, înregistrarea, organizarea şi managementul asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară” cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice.
În cap. 6 privind finanţarea activităţilor asociaţiilor de utilităţi publice - venituri şi cheltuieli pct. 6.2 se prevede că veniturile asociaţiei se constituie printre altele din: lit. d) fonduri comunitare nerambursabile, atrase pe bază de proiect, lit. f) transferuri de la Bugetul de stat şi lit. i) alte venituri prevăzute de lege.
Referitor la modalitatea de derulare a finanţării şi transferul fondurilor la bugetele consiliilor judeţene în bugetul A.D.I.F. şi la Nota M.D.L.P.L. prin care se reglementează sumele alocate din bugetul local şi bugetul consiliului judeţean pentru constituirea acestor asociaţii în vederea realizării proiectelor propuse, evidenţiate în clasificarea economică corespunzătoare.
Cadrul legal menţionat a fost omis a fi analizat de prima instanţă întrucât pentru plata penalităţii de 2 %, pârâta 1 nu a emis nicio factură pentru a putea fi onorată şi a se verifica în ce măsură din bugetul constituit la nivelul asociaţiei se pot efectua această plată. Fiind vorba de o relaţie contractuală, efectuarea plăţii se putea face numai prin emiterea unei facturi de plată, care se face interbancar, cu respectarea disciplinei financiare. În măsura în care s-ar fi emis această factură se justifica şi posibilitatea întregirii bugetului subscrisei prin modalităţile stabilite la Cap. 6 din Ghidul menţionat care reglementează veniturile asociaţiei.
Instanţa de contencios nu a ţinut seama că pârâta 1 a fost de acord cu prelungirea termenului de achiziţie şi prelungirea termenului de execuţie condiţionat de plata penalităţii valorice în procent de 2 % din valoarea eligibilă nerambursabilă prevăzută la art. 3 alin. (2) din Contractul de finanţare. Acordul privind prelungirea implicită a termenului de realizare a investiţiei şi implementarea proiectului, ne-a fost notificată în toate adresele stipulându-se acceptarea ultimului act adiţional la contractul de finanţare condiţionat de plata penalizării de 2 %.
Este cert că s-au făcut demersuri pentru a obţine suma de 434.516 lei ce constituie penalizarea de 2 % implicit de la C.J. Hunedoara, fără a putea prezenta emiterea Facturii ce cuprinde această sumă de către pârâta 1 pentru a justifica punerea în întârziere.
Instanţa nu a ţinut cont de buna credinţă a recurentei în achitarea acestei penalităţi raportat la cadrul legal de funcţionare şi organizare a asociaţiei şi de modalitatea în care se constituie Veniturile acesteia cât şi faptul că, fiind o persoană juridică de utilitate publică trebuie să respecte şi o disciplină financiară impusă de Legea finanţelor publice.
În concluzie, neplata penalităţii de 2 % nu poate fi interpretată ca un pact comisoriu de gradul 4 întrucât pârâta I nu a emis factura privind plata acestei penalităţi, act obligatoriu pentru transferarea plăţii din bugetul reclamantei.
În situaţia în care ar fi fost emisă această factură, ar fi avut temei legal pentru obţinerea fondurilor necesare în vederea achitării sumei.
În considerentele hotărârii instanţa a procedat la analiza derulării contractului de finanţare invocând stadiul de progres transmis semestrial de beneficiar şi în raport cu respectarea termenelor prevăzute în contractul de finanţare, trăgând concluzia existenţei unei nereguli cu privire la executarea contractului, prin conduita imputabilă, neconformă prevederilor contractuale ce justifica aplicarea dispoziţiilor art. 1-1 alin. (3) din Anexa 1 cu consecinţa încetării de drept a contractului şi restituirea integrala a finanţării cu accesoriile aferente. Instanţa a mai reţinut că, s-a produs un prejudiciu, fără să îl indice ci, numai prin faptul că s-a depăşit termenul de achiziţii prelungit la 31 de luni cu consecinţa prejudicierii bugetelor gestionate de pârâtă şi că pârâta şi-a manifestat disponibilitatea de a preveni acest lucru, propunând prelungirea corespunzătoare a termenului de achiziţie, concomitent cu durata de execuţie, în scopul posibilităţii realizării investiţiei şi că s-a refuzat propunerea care implică şi plata penalităţii aferente. S-a conchis că încetarea de drept a contractului apare pe deplin justificată.
Concluziile instanţei nu sunt justificate întrucât pentru a putea analiza modalitatea şi stadiul de derulare a contractului de finanţare trebuia emisă de pârâtă o Decizie a Directorului General al A.P.D.R.P. conform art. 10 şi 14 din O.U.G. nr. 13 din 2006 raportat la art. 19 şi art. 39 lit. d) din Regulamentul de Organizare şi funcţionare al A.P.D.R.P. aprobat prin Ordinul nr. 2202 din 30 august 2010 al M.A.D.R.
În cererea precizatoare înregistrată pentru termenul din 17 mai 2012, s-a solicitat instanţei să anuleze cele 4 notificări emise de pârâta 1 în partea privind „încetarea contractului de finanţare”, aceste adrese neputându-se substitui unei Decizii a Directorului General al A.P.D.R.P.
Cu toate acestea şi prin ignorarea dispoziţiilor legale referitoare la noţiunea de act administrativ ce poale fi contestat, instanţa a dat eficienţă acelor notificări ca fiind acte administrative valabile care justifică încetarea de drept a contractului de finanţare.
Cu referire la împrejurările care au condus la prelungirea termenului de achiziţii, s-a învederat faptul că acesta nu sunt imputabile întrucât a fost parcursă procedura legală cu contestaţiile corespunzătoare şi în final, după cum s-a arătat, contractul de execuţie lucrări a fost încheiat încă din 07 iulie 2011 cu executantul SC T.I.E. SRL.
Sesizarea adresată D.N.A. a relevat suspiciunile legate de verificarea existenţei unor presiuni privitoare la schimbarea executantului lucrării, pe alte motive vizând eventuale interese de grup şi cu prejudicierea prin tergiversarea termenelor, care, ulterior, să fie imputate.
Recursul este întemeiat întrucât nu se justifică încetarea de drept a contractului de finanţare ca fiind interpretat prin intervenţia pactului comisoriu de grad 4 datorat neachitării penalităţii, instanţa fiind lipsită de rol activ.
Instanţa de fond nu a cercetat împrejurările legale raportate la cadrul legal aplicabil recurentei, în sensul că trebuia emisă factura pentru plata penalităţii, iar în caz de refuz de plată cu depăşirea termenului, putea interveni această încetare de drept.
Instanţa era competentă să verifice aceste împrejurări întrucât potrivit art. 16 din Contractul de finanţare nr. C 322030852200017 din 29 octombrie 2008 acest contract este guvernat de legea română iar în caz de diferende legate de încheierea şi executarea lui se va încerca soluţionarea pe cale amiabilă şi în final părţile se vor putea adresa instanţelor de contencios administrativ competente potrivit legii.
Cum Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 02 decembrie 2004 defineşte actul administrativ care poale fi atacat în instanţă, recurenta susţine că instanţa a ignorat dispoziţiile legale şi în lipsa emiterii acelei Decizii a Directorului General a dat eficienţă notificărilor pârâtei, care nu se pot constitui într-un act administrativ.
Cu referire la respingerea acţiunii în contradictoriu cu pârâtele 2 şi 3, recurenta a susţinut că acestea au calitate procesuală pasivă fiind organe fără personalitate juridică în subordinea pârâtei I, însă această lipsă este irelevantă sub aspectul calităţii procesuale pasive devreme ce în cadrul legal cu privire la funcţionarea pârâtei, reţinut şi de către prima instanţă rezultă că dispoziţiile Ghidului aferent prevăd sarcini precise de verificare a îndeplinirii obligaţiilor contractuale şi în sarcina pârâţilor 2 şi 3.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Nici statutul reclamantei, asociaţie de dezvoltare intercomunitară, cu statut de utilitate publică, şi nici modul de funcţionare al acesteia, sau de patronajul unei autorităţi publice centrale, cum este M.A.P., nu au vreo relevanţă juridică în speţă, în raport de obiectul acţiunii, din prezenta cauză, respectiv încetarea contractului de finanţare încheiat între A.P.D.R.P. şi reclamanta A.D.I.T.V. Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este modul în care au fost respectate prevederile contractului de finanţare nr. 32203082200012, cu cele 5 anexe care fac parte integrantă din contract, încheiat la 29 octombrie 2008 de A.D.I.T.V. cu A.P.D.R.P., pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, potrivit cererii de finanţare pentru proiectul „Alimentare cu apă a localităţilor Obârşa, Dobroţ, Leauţ, Ţiuleşti, Tomeşti, Şteia şi Livada, comuna Tomeşti; canalizare şi staţie de epurare a satelor Dobroţ, Leauţ, Livada, Obârşa, Şteia, Ţiuleşti, Tomeşti; alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor Brotuna şi Târnava de Criş, comuna Vaţa de Jos, judeţul Hunedoara”.
Critica recurentei dezvoltată la pct. 1 din memoriul de recurs nu poate fi primită. Aceasta susţine că prima instanţă ar fi omis a analiza cadrul legal întrucât pentru plata penalităţii de 2 % nu ar fi fost emisă o factură în acest sens şi nu a verificat în ce măsură bugetul constituit la nivelul asociaţiei se poate efectua această plată, şi nu a ţinut seama că A.P.D.R.P. a fost de acord atât cu prelungirea termenului de achiziţie, cât şi cu prelungirea termenului de execuţie a contractului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că au fost făcute demersuri pentru a se obţine suma de 434.516 lei ce reprezintă penalitatea de 2 %. Conform recurentei, neplata penalităţii amintite nu poate fi interpretată ca un pact comisoriu de gradul 4 întrucât pârâta A.P.D.R.P. nu a emis factură privind plata acestei penalităţi, pentru a avea un temei legal pentru obţinerea fondurilor necesare achitării sumei.
Înalta Curte constată că prima instanţă, contrar susţinerilor recurentei, a făcut o atentă examinare a regulilor juridice incidente în speţă, raţionamentul pe care s-a fundamentat sentinţa fiind clar explicitat de judecătorul fondului şi fundamentat pe dispoziţiile cuprinse în contract, pe prevederile O.U.G. nr. 13/2006, precum şi ale O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, aşa cum era în vigoare la data de 23 august 2008, momentul încheierii contractului de finanţare în discuţie. Astfel, printre altele instanţa de fond a observat că reclamanta nu a finalizat procedura de achiziţie în 31 de luni de prelungire, aşa cum s-a aprobat prin Actul Adiţional nr. 6 din 11 martie 2011, iar prelungirea solicitată acoperea o perioadă care coincidea cu durata de realizare a investiţiei. O aprobare în acest sens nu putea fi acordată, aşa cum a arătat şi pârâta A.P.D.R.P., decât în condiţiile prescrise de art. 12 alin. (4) din contract, în conformitate cu care beneficiarul este obligat să achite o penalizare valorică în procent de 2 %, aplicată din valoarea eligibilă nerambursabilă, în termen de maxim 10 zile lucrătoare, calculate de la data primirii notificării de acceptare a modificării contractului de finanţare, regulă ce se regăseşte şi în Ghidul aferent Măsurii 322. Contrar poziţiei exprimate de către reclamanta recurentă, Înalta Curte observă că aceasta este o regulă exorbitantă, specifică contractelor administrative, care are un caracter imperativ şi inderogabil, aşadar nenegociabilă între părţile contractante în ceea ce priveşte executarea acesteia, şi care este obligatoriu a fi achitată înainte de aprobarea modificării duratei de execuţie a contractului.
În raport de cele ce preced, rezultă cu evidenţă că este lipsit de orice relevanţă juridică faptul că reclamanta ar fi făcut demersuri pe lângă Consiliul Judeţean Hunedoara pentru a obţine suma de 434.516 lei ce constituie penalizarea de 2 %. Temeiul legal al eventualelor demersuri ale reclamantei îl reprezintă regulile mai sus enunţate, fiind lipsit de importanţă că s-a emis sau nu o factură, aşa cum susţine aceasta, de fapt, trebuind să se conformeze notificării primite.
Înalta Curte constată că este nefondată şi critica dezvoltată la pct. 2 din memoriul de recurs. Sub acest aspect, este de observat că prima instanţă bine a reţinut că A.P.R.D.P. a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract, care se referă la posibilitatea încetării de drept a contractului de finanţare, printr-o notificare a autorităţii contractante, adresată beneficiarului, în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea contractului, cu consecinţa restituirii integrale a sumelor primite ca finanţare nerambursabilă. Contrar celor susţinute de recurentă, prima instanţă a reţinut conduita imputabilă în executarea contractului a reclamantei şi a explicat în ce constă neregula reţinută, astfel cum este definită în art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, aşa cum era în vigoare la data încheierii contractului. Astfel, instanţa a arătat că este evidentă neregula cu privire la executarea contractului, ce rezultă din conduita imputabilă a recurentei, neconformă prevederilor contractuale, ce face imposibilă executarea contractului respectiv a realizării investiţiei, şi care, în plus refuză plata penalităţii, astfel cum a fost fixată printr-o normă inderogabilă a contractului de finanţare. În aceste condiţii, corect prima instanţă a reţinut că imposibilitatea continuării derulării contractului de finanţare este imputabilă exclusiv reclamantei, ceea ce în mod inevitabil conduce la prejudicierea bugetelor gestionate de către pârâta A.P.D.R.P., concluzie cu care instanţa de recurs este în deplină consonanţă.
De asemenea, este corect raţionamentul judecătorului fondului, în sensul că regula descrisă la art. 12 alin. (4) din contract, dublată de dispoziţiile Ghidului aferent Măsurii 322 este o veritabilă clauză penală care stabileşte anticipat, cu acordul ambelor părţi contractante, nivelul cuantumului despăgubirilor datorate în cazul nerespectării obligaţiilor asumate de către beneficiar.
În ceea ce priveşte opinia recurentei că încetarea contractului nu se putea produce legal decât în baza unei decizii administrative emise de directorul general al A.P.D.R.P., potrivit art. 10 şi 14 din O.U.G. nr. 13/2006, iar că notificările emise de aceeaşi autoritate pârâtă nu sunt acte administrative, astfel că ar fi trebuit anulate de către judecătorul cauzei, Înalta observă că întreaga argumentaţie este inutilă în raport de prevederile art. 11 alin. (3) din Anexa I la contract. Conform acestei prevederi autoritatea contractantă este învestită cu puterea juridică de a înceta valabilitatea contractului printr-o notificare, fără a fi necesare alte formalităţi, astfel încât măsura autorităţii contractante este legală şi produce efectele juridice la care se referă art. 11 alin. (3) din Anexa I.
În fine, nici critica recurentei în privinţa calităţii procesuale pasive a pârâtelor 2 şi 3 din acţiunea introductivă, nu este fondată. Este de principiu în contenciosul administrativ, observă Înalta Curte, că în litigiile guvernate de Legea nr. 554/2004 calitatea de pârât o are întotdeauna autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat sau autoritatea publică ce refuză în mod nejustificat soluţionarea unei cereri ori nu o soluţionează în termenul legal. În speţă, fiind vorba de executarea unui contract administrativ, în calitate de pârât nu poate sta în proces decât autoritatea contractantă. Cum contractul de finanţare în discuţie este încheiat cu reclamanta de către A.P.D.R.P., doar aceasta din urmă posedă calitate procesuală pasivă în cauză. Din acest punct de vedere este complet lipsit de orice relevanţă că pârâtele 2 şi 3 sunt organe fără personalitate juridică în subordinea pârâtei, precum şi că ar fi avut anumite sarcini privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
În raport de cele de mai sus Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A.D.I.T.V. este nefondat şi urmează a fi respins, ca atare, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.D.I.T.V. împotriva Sentinţei civile nr. 652 din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4007/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4039/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
