ICCJ. Decizia nr. 3838/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3838/2014
Dosar nr. 4492/2/2012
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 4492/2/2012, reclamanta SC T.S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi D.C.E. D.A., a se constata nulitatea actelor administrative individuale - ordinele directorului general al D.A. prin care s-a refuzat emiterea licenţei individuale de import corespunzătoare cererilor x1 din 15 februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4 din 30 ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din 12 decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011, x9 din 10 ianuarie 2012, ordine a căror existenţă rezultă din adresele D.C.E. - D.A. comunicare a refuzului nr. W1, W2, W3, W4, W5 din 14 martie 2012 şi, respectiv W6, W7, W8 din 15 martie 2012 şi, în consecinţă, obligaţi pârâţii la emiterea licenţelor individuale de import solicitate prin cererile de mai sus.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 6869 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi D.C.E. D.A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit prevederilor art. 9 şi art. 23 din O.U.G. nr. 158/1999 mai sus citate, MAE prin A. este autoritatea naţională în domeniul operaţiunilor cu produse militare prevăzute la art. 1 alin. (1) care asigură aplicarea politicii Guvernului în acest domeniu, astfel încât susţinerile societăţii reclamante cum că nu această autoritate ar avea atribuţii în acest domeniu sunt lipsite de temei legal, fiind respinse ca atare.
Examinând într-o manieră detaliată conţinutul actelor a căror nulitate se solicită, Curtea a observat că avizele nefavorabile ale Consiliului interministerial au avut la bază elemente de risc la adresa securităţii publice şi la adresa siguranţei naţionale (Legea nr. 51/1991), rezultate atât din documentele invocate în analiza cererilor menţionate şi necontestate de reclamantă, cât şi din examinarea "specifică" de către autorităţile competente din cadrul Consiliului interministerial, în baza dreptului de apreciere, situaţie în care, în raport de prevederile art. 8, lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999, în mod justificat, autoritatea competentă a refuzat emiterea licenţelor solicitate prin cererile formulate.
În consecinţă, reţinând că actele administrative atacate au fost emise în condiţii de deplină legalitate şi temeinicie, acţiunea a fost respinsă, ca atare.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta SC T.S.I. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, societatea recurentă susţine, în esenţă, că instanţa de fond a optat pentru o motivare ce poate fi caracterizată drept unilaterală, cu totul străină de spiritul de justiţie şi de atribuţiile jurisdicţionale care îi reveneau.
Raportând motivele evidenţiate în adresele de comunicare a refuzului de eliberare a licenţelor la motivele pe care legislaţia aplicabilă le prevede, se poate constata că niciunul dintre ele nu se regăseşte în rândul ipotezelor pe care le reglementează art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice.
Recurenta menţionează, în acest cadru, că art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999 exprimă un principiu aplicabil regimului de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, respectiv cel al apărării "intereselor de securitate naţională şi economice ale României". Acest principiu îşi regăseşte corespondentul normativ sub aspect interdictiv tocmai în dispoziţiile art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice. Altfel spus, norma invocată şi reţinută de către instanţa de fond - art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999 - nu poate constitui, prin prisma conţinutului ei propriu, un motiv de sine stătător de refuz al eliberării licenţelor.
Considerentul instanţei de fond în sensul că produsele pentru care s-a solicitat emiterea licenţelor ar presupune elemente de risc la adresa securităţii publice şi la adresa securităţi naţionale este în contradicţie flagrantă şi cu prevederile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor.
În plus, nici D.A. şi nici Consiliul Interministerial nu au atribuţii în domeniul ordinii şi securităţii publice sau al siguranţei naţionale, după cum rezultă legile speciale, în principal din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.
Recurenta mai precizează, în acest cadru, că potrivit şi art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004, autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor fizice dacă îndeplinesc, printre altele, condiţia de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente. Or, constatarea îndeplinirii acestei condiţii revine Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori inspectoratului judeţean de poliţie în care persoana îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Referitor la împrejurarea că muniţia sau arma obiect al cererilor de licenţă "poate fi importată în România în condiţiile în care destinatarul final (menţionat atât în cererea de licenţă, cât şi în declaraţia destinatarului final) este o instituţie din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională", societatea recurentă menţionează că legislaţia în baza căreia D.A. funcţionează nu distinge între categoriile de persoane care pot fi destinatare ale comercializării unui produs supus, în ceea ce priveşte importul său, controlului D.A.
Poziţia D.A. este cu atât mai surprinzătoare, se susţine în cererea de recurs, cu cât este de notorietate că produsele regăsite în cererile de eliberare a licenţelor de import - arme şi muniţii - fie au mai fost importate în condiţii identice, fie se află deja în deţinerea a numeroase persoane - cetăţeni români (împrejurare pe care a dovedit-o prin înscrisurile depuse), fapt care contrazice, de altfel, şi existenţa elementelor de risc la adresa siguranţei naţionale.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în speţă au fost respectate toate prevederile relevante din cadrul legislativ aplicabil în 2011:
- O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările ulterioare.
- Ordinul nr. 59/2005 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările ulterioare.
- Listele cuprinzând produsele militare supuse regimului de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni, aprobate prin H.G. nr. 1607/2010 şi ulterior, prin H.G. nr. 1044/2011;
- Lista comună a Uniunii Europene cuprinzând produsele militare (ultima publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C86 din 18 martie 2011).
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând nulitatea actelor administrative individuale, ordinele directorului general al D.A., prin care s-a refuzat emiterea licenţei individuale de import corespunzătoare cererilor x1 din 15 februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4 din 30 ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din 12 decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011 şi x9 din 10 ianuarie 2012, precum şi obligarea pârâţilor la emiterea licenţelor individuale de import solicitate prin cererile formulate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În speţă, după cum judicios a observat judecătorul fondului, autorităţile emitente au acţionat în limitele competenţei de soluţionare a cererilor de eliberare a autorizaţiilor, a licenţelor de export şi de import şi a permiselor pentru operaţiuni necomerciale, atribuite prin prevederile O.U.G. nr. 158/1999, care, prin art. 1 - 2, instituie un regim de control al operaţiunilor cu produse militare, al destinaţiei şi al utilizării finale a produselor militare ce fac obiectul respectivelor operaţiuni.
Astfel, refuzul eliberării licenţelor individuale de import a fost în mod întemeiat considerat ca justificat, întrucât armele în discuţie au caracteristici tehnico-tactice militare, respectiv precizie şi efect distructiv la ţintă în cazul distanţelor mari de tragere.
Astfel de arme pot fi utilizate de către practicanţii de tir doar în poligoane speciale şi nu la vânătoare sau sport în câmp deschis, reprezentând un risc major la adresa securităţii publice.
De asemenea, astfel cum au arătat pârâţii, armele obiect al cererilor de licenţă port fi importate numai în condiţiile în carte destinatarul final este o instituţie din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, ceea ce nu a fost cazul, reclamanta fiind destinatarul final în calitatea sa de armurier autorizat şi intenţionând vânzarea către cluburi sportive, gestionari de fonduri de vânătoare, companii de pază, colecţionari.
Cât priveşte existenţa unei neconcordanţe între avizul negativ al Consiliului interministerial şi documentele depuse de pârât, susţinerea reclamantei se dovedeşte lipsită de temei, poziţia manifestată de autorităţile abilitate fiind univocă, în sensul că armele în litigiu prezintă elemente de risc la adresa securităţii publice, ceea ce a constituit motivul refuzului eliberării licenţelor individuale de import.
Pe de altă parte, reţine Înalta Curte, calitatea de armurier autorizat a recurentei-reclamante nu înlătură obligativitatea prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999, în forma aplicabilă în litigiu, potrivit cărora, atunci când solicită eliberarea unei autorizaţii, a unei licenţe de export sau de import ori a unui permis, în nume propriu, persoana care urmează a efectua operaţiunea supusă regimului de control are obligaţia să declare destinaţia produselor militare, precum şi destinatarul sau utilizatorul final al acestuia.
Având în vedere marja de apreciere de care dispune autoritatea competentă în exercitarea atribuţiilor sale şi conţinutul concret al cererii de licenţă, nu se poate reţine o conduită culpabilă, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul că în loc să refuze eliberarea licenţei, ar fi trebuit să facă aplicarea art. 31 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005, care se referă la complinirea unei documentaţii incomplete.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T.S.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 6869 din 3 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3790/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4007/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
