ICCJ. Decizia nr. 4140/2014. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4140/2014
Dosar nr. 116/59/2012*
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC I.D.C. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, a solicitat anularea Deciziei nr. 173 din 30 septembrie 2011 prin care pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a respins plângerea sa promovată în procedura prealabilă sesizării instanţei, anularea deciziei emise de acelaşi pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat autorizaţia sa de antrepozit fiscal, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului fiscal, înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010, precum şi suspendarea executării aceleiaşi decizii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că măsura de revocare este nelegală, în condiţiile în care societatea este posesoarea autorizaţiei de antrepozit fiscal de producţie alcool etilic din 16 iunie 2006, care îi permite ca în regim suspensiv de la plata accizelor să primească, să producă, să transforme, să deţină şi să expedieze, după caz, produsele accizabile S3 - alcool etilic materie primă şi S4 - alcool etilic denaturat, autorizaţia permiţându-i atât să producă alcool etilic materie primă cu utilajele din dotare, cât şi să proceseze şi să modifice sub orice formă, inclusiv prin îmbuteliere şi ambalare alcoolul etilic.
A mai susţinut că definiţiile date prin art. 2063 C. fisc. noţiunilor de antrepozitar autorizat şi antrepozit fiscal, respectiv noţiunii de activitate de producţie, prin pct. 72 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 nu îngrădesc în niciun mod sfera operaţiunilor ce pot fi desfăşurate de antrepozitarul autorizat, rezultând astfel că acesta poate derula orice operaţiuni asupra produselor accizabile, inclusiv de achiziţionare a alcoolului etilic în regim suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat în alt stat membru UE, fără a fi necesară o autorizare suplimentară.
În mod eronat, organul fiscal a apreciat că autorizaţia deţinută nu permitea reclamantei să efectueze achiziţii intracomunitare de alcool etilic, încălcând astfel drepturile societăţii în desfăşurarea activităţii economice cu privire la care a fost autorizată, fiind astfel nejustificată revocarea autorizaţiei deţinute anterior.
Referitor la faptul că decizia de revocare se întemeiază pe constatarea că societatea a înregistrat datorii la buget, reclamanta a precizat că această stare de fapt a fost creată din culpa Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, care nu a dat curs solicitărilor sale de desemnare a unui reprezentant care să asiste la achiziţia de alcool etilic, de aprobare a operaţiunilor de denaturare ori de emitere a unei noi autorizaţii de utilizator final.
A învederat că această atitudine a pârâtei a condus societatea în situaţia de a nu-şi achita obligaţiile faţă de bugetul de stat, de a-şi declara insolvenţa, procedura fiind deschisă prin încheierea din 16 martie 2011, dată în Dosar nr. 1373/108/2011 al Tribunalului Arad.
De asemenea, a precizat că i s-a pretins majorarea nivelului garanţiei impuse de lege pentru durata autorizaţiei, la 112.500 euro, aceasta fiind în imposibilitate să asigure consemnarea garanţiei, datorită faptului că a fost blocată activitatea sa economică, iar prognoza cu privire la evoluţia economică a societăţii, pe baza căreia s-a declarat capacitatea la autorizare, care a condus la cuantumul menţionat, înscris în documentaţia întocmită pentru reautorizare, nu mai corespunde realităţii, datorită împrejurărilor deja menţionate.
În final, reclamanta a făcut referire la faptul că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate nu a soluţionat până la data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile sale anterioare, concluzionând că tergiversarea soluţionării acestora a condus la situaţia de fapt ce a justificat revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Reclamanta a mai dezvoltat argumente în susţinerea cererii de suspendare a executării deciziei menţionate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, cerere întemeiată pe disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, susţinând că măsura de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost legal dispusă în temeiul art. 20628 alin. (2) lit. c) C. fisc., datorită faptului că reclamanta nu a respectat disp. art. 20654 C. fisc., referitoare la depunerea garanţiei aferente autorizaţiei de antrepozit fiscal, în valoare actualizată şi a înregistrat datorii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile după scadenţă.
De asemenea, reclamanta a solicitat administrarea în cauză a unei expertize judiciare în specialitate fiscalitate, depunând la dosar obiectivele acesteia, cererea în probaţiune fiind respinsă prin încheierea de şedinţă din 13 martie 2013, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii.
Cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a fost soluţionată prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2012, fiind respinsă pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei hotărâri.
Prin Sentinţa nr. 176 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea promovată de reclamanta SC I.D.C. SRL împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, reclamanta a solicitat anularea deciziei de revocare a autorizaţiei sale de antrepozit fiscal, precum şi a deciziei de soluţionare a plângerii prealabile, susţinând că sunt nelegale, cu motivarea că acesta poate derula orice operaţiuni asupra produselor accizabile, inclusiv de achiziţionare a alcoolului etilic în regim suspensiv, de la un antrepozitar autorizat situat în alt stat membru UE, fără a fi necesară o autorizare suplimentară.
De asemenea, reclamanta a susţinut că organul fiscal a apreciat eronat că autorizaţia deţinută nu permitea reclamantei să efectueze achiziţii intracomunitare de alcool etilic, încălcând astfel drepturile societăţii în desfăşurarea activităţii economice cu privire la care a fost autorizată, fiind astfel nejustificată revocarea autorizaţiei deţinute din anul 2006.
Or, a reţinut prima instanţă că aceste aspecte nu au fost invocate în decizia atacată ori în referatul ce a stat la baza emiterii acesteia, pentru a se justifica revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, rezultând că este lipsit de relevanţă în speţă, pentru a se aprecia asupra legalităţii măsurii de revocare a autorizaţiei ce face obiect al acţiunii.
Dimpotrivă, instanţa de fond a constatat că organul emitent al Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 a făcut referire în motivarea actului la drepturile conferite reclamantei de autorizaţia existentă din anul 2006 doar pentru a motiva măsura de respingere a cererii acesteia de completare a autorizaţiei cu materiile prime accizabile alcool etilic rafinat 96%, alcool etilic rafinat denaturat 96% şi alcool tehnic.
Însă, cu privire la această cerere, organul fiscal a apreciat prin decizie că a rămas fără obiect, de vreme ce viza completarea autorizaţiei din 2006, cu privire la care se impunea revocarea (lipsirea acesteia de efecte juridice), ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de consemnare a garanţiei actualizate.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la faptul că decizia de revocare se întemeiază pe constatarea că aceasta a înregistrat datorii la buget, Curtea a constatat că din adresa emisă de D.G.F.P. Arad cu nr. 15146/ad din 28 aprilie 2011, pe baza căreia s-a formulat propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, în perioada 2008 - 2010, rezultă că reclamanta nu a respectat prevederile legale privind efectuarea plăţilor la bugetul general consolidat, obligaţiile de plată fiind îndeplinite cu întârziere, reieşind, aşadar, că începând cu anul 2008 reclamanta s-a aflat în situaţia vizată de pct. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care excludeau posibilitatea de reducere a nivelului garanţiei, respectiv, în situaţia reglementată de art. 20628 alin. (2) lit. f) C. fisc., care justificau revocarea autorizaţiei.
Or, după cum rezultă din actele ataşate cererii de chemare în judecată de către reclamantă, aceasta a solicitat abia începând din luna mai 2011 solicitări adresate organului vamal (D.J.A.O.V. Arad) de desemnare a unui reprezentant care să asiste la achiziţia de alcool etilic, de aprobare a operaţiunilor de denaturare ori de emitere a unei noi autorizaţii de utilizator final etc. Prin urmare, lipsa unui răspuns la aceste solicitări nu putea influenţa nerespectarea de către aceasta a termenelor de plată a creanţelor fiscale la bugetul general consolidat în anii anteriori, 2008 - 2010 şi nici deschiderea procedurii insolvenţei împotriva sa, la o dată anterioară, prin încheierea Tribunalului Arad din 16 martie 2011.
Instanţa de fond a conchis că nu poate fi stabilită o culpă a organului vamal în nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor fiscale la bugetul general consolidat, culpa revenindu-i acesteia în întregime, astfel încât din acest punct de vedere nu s-ar putea constata nelegală măsura de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Cât priveşte majorarea nivelului garanţiei impuse de lege pentru durata autorizaţiei, la 112.500 euro, precum şi imposibilitatea societăţii să asigure consemnarea garanţiei, datorată faptului că a fost blocată activitatea sa economică, judecătorul fondului a apreciat că înscrisurile depuse la dosar nu confirmă susţinerile reclamantei referitoare la o contribuţie a autorităţilor vamale în degradarea situaţiei economice a societăţii.
Prin urmare, a apreciat că nu revine pârâţilor în cauză vreo culpă pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de constituire a garanţiei actualizate, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat deja, nivelul acestei garanţii a fost stabilit pe baza propunerii proprii a acesteia, întemeiate pe propriile evaluări cu privire la capacitatea de producţie în perioada următoare formulării cererii de reautorizare, valorificate ca atare de către organul vamal.
Cât priveşte pretenţia de majorare a nivelului garanţiei, instanţa de fond a constatat că aceasta nu a fost formulată de către organul vamal, propunerea de stabilire a nivelului garanţiei la suma de 112.500 euro fiind întocmită de către reclamantă în cadrul documentaţiei anexate cererii de reautorizare, fiind, aşadar, impusă de lege, după modificarea dispoziţiilor din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin O.U.G. nr. 54/2010.
În ceea ce priveşte faptul că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate nu a soluţionat până la data emiterii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, cererile anterioare ale societăţii, concluzionând că tergiversarea soluţionării acestora a condus la situaţia de fapt ce a justificat revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, instanţa de fond a reţinut că, din înscrisurile analizate a rezultat că pentru soluţionarea cererii reclamantei de reautorizare a antrepozitului fiscal, formulată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010, autoritatea vamală a efectuat diferite verificări, necesare pentru soluţionarea cererii de reautorizare, care au implicat solicitarea unor informaţii de la autorităţile fiscale, cercetări la faţa locului, pentru a se verifica susţinerile privind capacitatea de producţie declarată de societate.
Nu se poate însă considera că durata acestor demersuri ar fi avut vreo influenţă asupra situaţiei economice a societăţii, care a prezentat relevanţă pentru luarea deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, în condiţiile în care măsura s-a întemeiat pe constatările referitoare la existenţa unor obligaţii fiscale restante în perioada anterioară luării deciziei şi la omisiunea de constituire a garanţiei.
În această privinţă, prima instanţă a avut în vedere faptul că Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011 prin care s-a stabilit nivelul garanţiei la 112.500 euro, pe baza propunerii reclamantei, comunicată acesteia la 05 aprilie 2011, nu a fost contestată, rezultând astfel că aceasta şi-a însuşit obligaţia de constituire a garanţiei.
În ce priveşte cererea de reducere a nivelului garanţiei, formulată de reclamantă în cursul lunii martie 2011, instanţa a reţinut faptul că obligaţiile restante la bugetul general consolidat înregistrate de societate în anii 2008 - 2010 excludeau posibilitatea admiterii acesteia, raportat la dispoziţiile pct. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Nici în ce priveşte temeiul din art. 20628 alin. (2) lit. f) C. fisc., invocat pentru revocarea autorizaţiei, judecătorul fondului nu a putut constata că soluţionarea mai rapidă a vreunei solicitări din partea reclamantei ar fi condus la o altă soluţie asupra cererii de reautorizare, întrucât această normă permite revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal în cazul în care antrepozitarul înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul fiscal consolidat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin administrator judiciar Casa de insolvenţă R. S.P.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei de respingere a acţiunii dispusă prin sentinţa atacată.
Se arată că prima instanţă a reţinut legalitatea Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 fără a analiza în raport de dispoziţiile art. 18(2) din Legea nr. 554/2004 legalitatea actelor şi operaţiunilor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, respectiva Decizie nr. 125 din 30 iunie 2011 prin care s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal din data de 16 iunie 2006.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta formulează critici de nelegalitate având ca obiect legalitatea cuantumului garanţiei solicitate prin Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011, recurenta apreciind că ar fi îndeplinit condiţiile legale pentru diminuarea garanţiei cu 50%.
Recurenta arată că în mod greşit prima instanţă a respins ca neutilă cauza proba cu expertiza contabilă având ca obiect verificarea obligaţiilor bugetare reţinute în sarcina recurentei.
Pentru acest motiv de recurs, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv verificarea datoriilor fiscale existente reţinute prin decizii de impunere fiscală.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta invocă greşita aplicare a legii de către instanţa de fond care prin soluţia de respingere dispusă nu a ţinut cont că recurenta îndeplinea condiţiile privind reactualizarea antrepozitului fiscal din 31 august 2010 prevăzut de controlul art. IV alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2010.
În ceea ce priveşte cererea de reducere a cuantumului garanţiei, recurenta arată că în mod greşit instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile privind reducerea deoarece înregistra datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile.
Recurenta constată calitatea sa de debitoare pentru respectivele creanţe fiscale apreciind că în mod greşit prima instanţă a apreciat ca legal emisă decizia de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011 deoarece în cauză nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20628 alin. (2) lit. c) şi f) din Codul fiscal.
În raport de acest motiv se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi anulării deciziei de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011.
La dosar intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar în termenul de amânare a pronunţării recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise.
Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în cauză neexistând motive de casare sau de modificare a sentinţei atacate.
În fapt Curtea reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata, recurenta SC I.D.C. SRL, solicita instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea Deciziei nr. 173 din 30 septembrie 2011 prin care Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate a respins plângerea sa promovată în procedura prealabilă sesizării instanţei,
- anularea Deciziei emise de acelaşi pârât sub nr. 125 din 30 iunie 2011, prin care s-a revocat autorizaţia sa de antrepozit fiscal şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de produse Supuse Accizelor Armonizate să aprobe cererea sa de reautorizare a antrepozitului fiscal, înregistrată sub nr. 713 din 31 august 2010 şi suspendarea executării aceleiaşi decizii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În fapt, în contextul modificărilor legislative, concretizate în speţă prin conţinutul dispoziţiilor art. IV alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, potrivit cărora toate societăţile beneficiare a autorizaţiei de antrepozit fiscal trebuiau să se reautorizeze, la data de 01 august 2010 SC I.D.C. SRL - Filiala Arad, antrepozitar autorizat din raza de competenţă a D.J.A.O.V. Arad a depus cerere privind reautorizarea antrepozitului fiscal din 31 august 2010. La cererea astfel formulată, recurenta-reclamantă a anexat informaţiile privind antrepozitul fiscal, declaraţia privind capacitatea tehnologică de producţie, declaraţia privind volumul de producţie ce s-ar putea realiza, declaraţia privind programul de lucru, modul de calcul al garanţiei (propunere), toate declaraţiile fiind formulate pe propria răspundere a societăţii.
Ulterior depunerii cererii de reautorizare, în baza autorizaţiei valabile, prin adresa din 20 ianuarie 2011 SC I.D.C. SRL Filiala Arad, a solicitat recalcularea garanţiei bancare (actualizare anuală a garanţiei, cu obligaţia de a fi depusă până la 15 ianuarie 2011) în conformitate cu prevederile art. 20654 din Legea nr. 571/2003 şi pct. 108 din H.G. nr 44/2004. În urma verificării celor declarate prin documentele însoţitoare şi luând în considerare verificările la fata locului consemnate prin Procesul-Verbal de Control nr. 2084 din 15 martie 2011, s-a luat hotărârea finală, consemnată prin Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011, parte integranta a autorizaţiei, prin care s-a stabilit valoarea reactualizata a garanţiei în suma de 112.500 euro pe care antrepozitarul avea obligaţia să o constituie în 30 de zile din momentul comunicării 11 aprilie 2011 (data poştei).
Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. instanţa de fond apreciind corect asupra legalităţii Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011 prin care s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal, aceasta fiind emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. c) şi f) din Codul fiscal deoarece recurenta înregistra datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile şi nu a constituit garanţia în conformitate cu prevederile art. 20654 din Codul fiscal.
În cauză, Curtea apreciază că nu există motiv de casare cu trimitere pentru efectuarea expertizei contabile, probă respinsă în mod corect de prima instanţă ca neutilă cauzei. Aceasta deoarece nu se poate reţine că debitul reprezentând datorii fiscale restante mai vechi de 60 de zile este contestat în condiţiile în care acest debit a fost stabilit, anterior prezentului litigiu prin decizii de impunere emise de organele fiscale, decizii care nu au fost contestate de recurenta-reclamantă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat în cauză decizia de revocare a antrepozitului din 30 iunie 2011 fiind legal emisă în baza art. 20628 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal potrivit cărora autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în situaţia în care antrepozitul autorizat înregistrează obligaţii fiscale la bugetul consolidat, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.
În speţă, cuantumul garanţiei pe care antrepozitarul trebuia să-l constituie în cazul reautorizării a fost calculat în conformitate cu art. 20654 din Legea nr 571/2003 şi pct. 108 din H.G. nr. 44/2004 aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 54/2010, în cazul reautorizării. Mai mult decât atât, suma reţinută de autorităţi coincide cu suma înscrisa în propunerea depusă şi cu declaraţia pe proprie răspundere a administratorului privind capacitatea maxima de producţie în conformitate cu prevederile pct. 86 alin (9) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal cu modificările şi completările ulterioare, care conţine date referitoare la capacitatea maximă de producţie la nivelul unui an, program de funcţionare.
Relevant în speţă, aspect reţinut şi de instanţa de fond, la fila 7 ultimul paragraf din considerente, este faptul că recurenta-reclamantă nu a înţeles niciodată să conteste Decizia nr. 14/BA din 01 aprilie 2011, prin autorităţile competente au stabilit valoarea reactualizată a garanţiei în suma de 112.500 euro.
Deşi nu a contestat Decizia nr. 14/BA din 1 aprilie 2011 prin care s-a stabilit valoarea reactualizată a garanţiei, recurenta apreciază că îndeplinirea condiţiilor legale pentru diminuarea garanţiei cu 50%. În mod corect s-a apreciat de prima instanţă că nu poate beneficia recurenta de micşorarea garanţiei deoarece înregistra obligaţii fiscale restante stabilite prin acte fiscale care nu au fost contestate de către recurentă.
Decizia administrativă prin care s-a reţinut faptul că recurenta nu se califică pentru clemenţa fiscală pretinsă a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art. 108 alin. (29) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora în cazul antrepozitarului autorizat ori al destinatarului înregistrat, Comisia sau, după caz, Comisia teritorială aprobă reducerea garanţiei, la cerere, cu 50%, în situaţia în care în ulmii 2 ani consecutivi de activitate pentru care a fost autorizat nu a înregistrat obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru care s-a dispus executarea garanţiei şi a fost începută procedura de executare silită.
Concret, în ceea ce o priveşte pe recurentă, organele administrativ fiscale au reţinut-o în debit cu obligaţii fiscale pe care aceasta, în lipsa oricărei plângeri ori a unei eventuale cenzuri judecătoreşti, le consideră nelegale, apreciindu-se ca nejustificând calitatea de debitoare pentru respectivele creanţe fiscale.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312(1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.D.C. SRL Filiala Arad prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă R. S.P.R.L. împotriva Sentinţei nr. 176 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4112/2014. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4054/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
