ICCJ. Decizia nr. 4239/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4239/2014
Dosar nr. 78386/3/2011
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 210/2003, pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 19629 din 18 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de către pârâtul Ministerul Transporturilor şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă O.G. nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii, iar raporturile juridice deduse judecăţii nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ - O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată şi plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ.
În raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este evident că reclamanta trebuia să se adreseze instanţei de contencios administrativ, în calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.
Tribunalul a arătat că în cauză nu este aplicabilă prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. întrucât raporturile juridice dintre părţi nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile şi obligaţiile părţilor s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, fiind evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerţ.
Sursa de finanţare a pretenţiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 8 C. com. ce exclud statul şi organele sale din sfera raporturilor comerciale.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1476 din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Transporturilor, ca neîntemeiată.
A fost însă admisă excepţia tardivităţii, invocată prin aceeaşi întâmpinare, şi ca atare acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a fost respinsă ca tardivă.
A fost respinsă cererea pârâtului de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a arătat, mai întâi, că, prin raportare la obiectul dedus judecăţii, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, făcând referire la corespondenţa purtată între reclamantă şi pârât cu privire la sumele ce fac obiectul litigiului.
A constatat că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată a dobânzii legale, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (2) (actele administrative asimilate - refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), procedura prealabilă nu este obligatorie.
În continuare, Curtea a constatat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, calificată ca reprezentând excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, este întemeiată, reclamanta depunând cererea de chemare în judecată atât cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1), cât şi a celui de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
3. Cererea şi motivele de recurs înfăţişate recurenta-reclamantă
Împotriva Sentinţei civile nr. 1476 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând ca temei legal al demersului său procesual, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că litigiul supus judecăţii nu este unul de natură contencioasă, ci de natură comercială, vizând pretenţii comerciale izvorâte dintr-un contract de transport pe care societatea reclamantă îl prestează pentru o categorie de persoane, respectiv beneficiarilor O.G. nr. 112/1999, a căror contravaloare a prestaţiei se suportă de către intimatul Ministerul Transporturilor.
A mai arătat recurenta că dobânzile ce fac obiectul pretenţiilor din prezentul litigiu au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com., coroborate cu art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind incidente prevederile Legii nr. 554/2004, republicată astfel cum a apreciat instanţa de fond.
Printr-un alt motiv de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, nesocotind, la soluţionarea prezentei cauze, prevederile art. 1 din H.G. nr. 584/1998, privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători", potrivit cu care reclamanta este o societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat, şi are ca obiect principal transportul feroviar de călători precum şi prevederile art. 3 pct. 13 şi ale art. 4 din C. com.
În fine, s-a mai indicat că raportul dedus judecăţii este de natură comercială, ceea ce rezultă şi din contractele de transport pe care reclamanta le-a încheiat cu beneficiarii Legii nr. 210/2003, în baza cărora CFR Călători a prestat serviciul de transport pe calea ferată, fără a exista un contract de transport încheiat între reclamantă şi intimatul-pârât Ministerul Transporturilor.
Recurenta-reclamantă a ataşat cererii de recurs numeroase exemple de practică judiciară în sensul celor susţinute în cererea de recurs, prin care, acţiuni de chemare în judecată, cu obiect similar, îndreptate împotriva Ministerului Transporturilor, au fost soluţionate de secţia comercială a Tribunalului Bucureşti, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate au rămas irevocabile la secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă, faţă de prevederile legale aplicabile şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat recursul de faţă, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a solicitat prin cererea de chemare în judecată din data de 30 decembrie 2011, cu care, iniţial a investit instanţa civilă, de drept comun, obligarea intimatului-pârât Ministerul Transporturilor la plata sumei de 5.605.068,44 lei, reprezentând dobânda legală, calculată conform art. 43 C. com. coroborat cu art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aferentă facturilor emise în perioada 15 ianuarie 2009 - 20 iunie 2009, achitate cu întârziere şi reprezentând plata serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă, în baza Legii nr. 210/2003 de aprobare a O.G. nr. 112/1999, privind Călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române.
Instanţa de fond, apreciind că în cauză este vorba despre un act administrativ asimilat, respectiv refuzul de soluţionare a cererii de plată a dobânzii legale şi făcând aplicarea prevederilor art. 7 alin. (5) şi ale art. 11 alin (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, republicată a respins acţiunea reclamantei-recurente, ca tardiv formulată, stabilind că termenele prevăzute în Legea contenciosului administrativ curg de la data refuzului de plată comunicat de pârâtul-intimat, prin procesul-verbal de conciliere directă nr. 1/3/g din 11 februarie 2010.
În acord cu susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă şi contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată cu modificări, cererea de faţă neavând natura juridică a unei acţiuni în contencios administrativ, în sensul reglementării cuprinse în actul normativ sus-arătat.
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă solicitarea de obligare a pârâtului-intimat la plata de dobânzi legale, calculate ca urmare a achitării cu întârziere, de către acelaşi pârât-intimat, a contravalorii serviciilor prestate de recurenta-reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003, în perioada ianuarie 2009 - iunie 2009.
Serviciile prestate de recurenta-reclamantă sunt reglementate şi derivă din lege, respectiv din Legea nr. 210/2003, pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, aceleaşi reglementări reprezentând şi temeiul suportării costurilor de către intimatul-pârât.
În aceste raporturi, pârâtul-intimat nu emite niciun act administrativ şi nu acţionează în regim de putere publică ci doar în executarea unei obligaţii stabilite în sarcina sa prin lege, Înalta Curte apreciind astfel că litigiul generat de plăţile solicitate nu se circumscrie contenciosului administrativ.
Cererea reclamantei-recurente urmează a fi calificată drept o cerere de despăgubiri, urmare a pretinsei executări cu întârziere de către intimatul-pârât a obligaţiilor legale, suma pretinsă reprezentând dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000, coroborat cu prevederile art. 43 C. com., astfel cum arată chiar reclamanta în acţiunea sa.
În fine, după cum a statuat deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia contencios administrativ şi fiscal, în cauze similare, prezintă relevanţă în calificarea juridică a cererii reclamantei -recurente şi împrejurarea că reclamanta nu a solicitat anterior acţiunii de faţă, în despăgubiri, anularea unui act administrativ şi nici constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de plată a dobânzii legale sau constatarea nesoluţionării în termenul legal a cererii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
În acelaşi sens sunt şi exemplele de jurisprudenţă prezentate instanţei de recurs şi ataşate la dosar de către recurenta-reclamantă, emanând de la instanţele civile de drept comun, învestite cu cereri având acelaşi obiect şi ale căror hotărâri au rămas irevocabile.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat în cauză o greşită aplicare a legii, a schimbat fără temei fundamentul juridic al pretenţiei formulate şi a acordat o altă calificare juridică procedurii concilierii directe derulate între părţi, necontestat, în temeiul art. 7201 C. proc. civ., coroborat cu art. 109 alin. (2) C. proc. civ. (procesul-verbal de conciliere aflat la dosar fond), ceea ce atrage aplicabilitatea art. 312 alin. (3) şi alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de temeiurile de drept arătate, constatându-se nelegalitatea hotărârii primei instanţe se va admite recursul de faţă şi se va casa sentinţa recurată, dispunându-se totodată, în raport de calificarea juridică acordată cererii reclamantei-recurente, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1476 din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată. Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4234/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4243/2014. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
