ICCJ. Decizia nr. 4270/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4270/2014
Dosar nr. 263/42/2010
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, reclamantul M.A.N. a chemat în judecată pe pârâta SC S.A. SRL Buzău, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 12.108,28 RON cu titlu de chirie restantă în derularea Contractului nr. A1 din 8 ianuarie 2002 şi a sumei de 84.362,11 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate pe perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006, cu cheltuieli de judecată.
Prin Nota de precizări depusă la dosar, însoţită de actele justificative ataşate la dosar, reclamantul şi-a majorat câtimea pretenţiilor de la suma de 96.470,30 RON la suma de 117.363,10 RON.
Prin Sentinţa nr. 1520 din 4 martie 2009, pronunţată de Judecătoria Buzău, s-a admis acţiunea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 117.363,10 RON cu titlu de chirie şi penalităţi de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, în temeiul art. 282 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit motivelor de apel depuse la dosar conform art. 287 din acelaşi cod.
Prin Decizia nr. 106 din 17 februarie 2010, Tribunalul Buzău a admis recursul declarat de pârâta SC S.A. SRL, a casat Sentinţa nr. 1520 din 4 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 76/200/2009 şi a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 263/42/2010.
Prin Sentinţa nr. 272 din 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de pârâtă şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de M.A.N. - D.L.A.J., în contradictoriu cu pârâta SC S.A. SRL Buzău. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 9.260 RON cheltuieli de judecată către pârâtă din care 500 RON onorariu expert şi 8.760 RON, onorariu avocat.
Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului M.A.N., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond. În rejudecare s-a dispus, potrivit considerentelor deciziei de casare, refacerea raportului de expertiză în raport cu prevederile art. 23 din contract, fără a se face aplicarea Legii nr. 469/2002.
Prin Sentinţa nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.A.N. - D.L.A.J. în contradictoriu cu pârâta SC S.A. SRL, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei 148 RON chirie restantă şi 39.550 RON penalităţi de întârziere.
Instanţa a respins cererea privind acordarea în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată.
Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că pârâta a încheiat cu reclamantul M.A.N. prin U.M. 02... Buzău, Contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002, având ca obiect închirierea imobilului format din construcţii în suprafaţă de 1638 mp situat în Buzău, B-dul G., denumit R.M.B.
Potrivit art. 1 din contract, M.A.N., în calitate de proprietar, se obligă să pună la dispoziţia pârâtei în calitate de chiriaş folosinţa imobilului format din construcţie în suprafaţa de 1638 mp, plata chiriei urmând a fi făcută lunar potrivit art. IV din contract, în cuantum de 769 dolar USA, în RON, la cursul dolarului practicat de BNR.
Instanţa de fond a reţinut că din verificările făcute de expert, cu ocazia rejudecării cauzei, a rezultat că pârâta datorează reclamantului cu titlu de chirie restantă pe perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006 ( aşa cum s-a solicitat prin acţiune ) suma de 148 RON .
Prin art. 23 din contract, părţile au inclus în contract şi o clauza penală, în sensul că au stabilit cuantumul penalităţilor datorate de pârâtă în cazul întârzierii plăţii chiriei şi, care, potrivit anexei la raportul de expertiză, sunt în cuantum de 39.698 RON.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ. instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta sa plătească reclamantului suma de 148 RON chirie restantă şi 39.698 RON penalităţi de întârziere .
La stabilirea cuantumului restant al chiriei instanţa de fond a avut în vedere contractul dintre părţi, aşa cum a fost modificat cu actele adiţionale ulterioare, din care rezultă că chiria a fost stabilită de părţi numai în ceea ce priveşte folosinţa construcţiei nu şi a obiectelor de inventar şi mijloace fixe şi materiale.
Procesul-verbal încheiat între părţi la data de 16 februarie 2004, invocat de reclamant ca fiind actul care a modificat contractul de închiriere, în sensul că pârâta s-a obligat a plăti chirie şi pentru obiectele de inventar şi mijloacele fixe şi materiale, instanţa a apreciat că nu poate fi asimilat unui act adiţional, care să modifice contractul, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă acest lucru.
Pentru aceste motive a constatat instanţa de fond că chiria solicitată cu acest titlu nu este datorată, de aceea acţiunea reclamantului a fost respinsă în parte.
Instanţa a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, în cauză apreciind că nu sunt aplicabile în favoarea acesteia dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva Sentinţei civile nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a declarat recurs M.A.N. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată.
Invocă motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită ca în temeiul prevederilor art. 3041 C. proc. civ. hotărârea să fie analizată sub toate aspectele.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. arată că în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002 fiind încheiat în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi a H.G. nr. 68/2000 privind abilitarea M.A.N. de a închiria imobile şi părţi din acestea disponibile, aflate în administrare şi proprietatea publică a statului.
Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul M.A.N., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, dispunând refacerea raportului de expertiză în raport cu prevederile art. 23 din contract fără a se face aplicarea Legii nr. 469/2002.
Raportul de expertiză nr. R1 din 11 ianuarie 2012 în care expertul nu a respectat dispoziţiile instanţei de casare a stabilit că pârâta datorează numai suma de 148 RON chirie restantă şi 39.550 RON penalităţi de întârziere, compensând chiria pentru spaţiu cu cea datorată pentru obiectele de inventar şi utilaje negociată şi plătită în baza procesului-verbal de negociere din 16 februarie 2004, anexă la actul adiţional nr. A2 din 17 februarie 2004.
Instanţa de fond în mod greşit a constatat că procesul-verbal încheiat între părţi la data de 16 februarie 2004 invocat de reclamant ca fiind actul care a modificat contractul de închiriere, în sensul că pârâta s-a obligat a plăti chirie şi pentru obiectele de inventar mijloace fixe şi materiale nu poate fi asimilat unui ac adiţional care să modifice contractul, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă acest lucru, ca atare chiria solicitată în acest sens este datorată.
Prin neluarea în considerare a acestui proces-verbal de negociere atât instanţa de fond cât şi expertul au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, au schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Susţine în continuare motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi critică hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în mod greşit judecătorul fondului şi-a însuşit concluziile Raportului de expertiză nr. R2 din 15 ianuarie 2013 încălcând astfel, dispoziţiile instanţei de casare care potrivit art. 314 şi 315 C. proc. civ. sunt obligatorii.
În raportul de expertiză sus-menţionat expertul a efectuat o compensare a chiriei pentru spaţiul cu alte plăţi fără să existe o cerere de învestire a instanţei în acest sens.
De altfel, chiar instanţa de casare atrăgea atenţia prin Decizia nr. 6172 din 21 decembrie 2011 că "expertul a efectuat calculul cu nesocotirea prevederilor art. 23 din contract că spre exemplu s-a stins o datorie de 4.621 RON chirie plătită pentru utilaje în perioada 8 martie 2002 - 31 decembrie 2003, astfel că s-a efectuat practic o compensare de către expert a chiriei pentru spaţiul cu alte plăţi fără să existe o cerere de învestire a instanţei în acest sens".
Mai susţine recurentul-reclamant că Raportul de expertiză nr. R2 din 15 ianuarie 2013 este eronat, fapt care a condus atât la excluderea arbitrară de către expertul contabil a unor sume datorate şi aplicate de pârâtă în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 cât şi la o încadrarea greşită a sumelor încasate pe luni şi ani denaturând situaţia financiară reală.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă SC S.A. SRL Buzău solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe, ca temeinică şi legală.
În raport de motivele de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 263/42/2010 Înalta Curte a admis recursul M.A.N. împotriva Sentinţei nr. 272 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu recomandarea de a fi analizată cauza în limitele sesizării.
S-a constatat că s-a efectuat practic o compensare de către expert a chiriei datorate pentru spaţiul, cu alte plăţi fără să existe o cerere de învestire a instanţei în acest sens.
În privinţa penalităţilor de întârziere s-a stabilit că în situaţia contractelor administrative nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 469/2002 şi că se impune respectarea clauzei înscrise în contract la art. 23.
S-a recomandat refacerea expertizei efectuate în primul ciclu procesual iar la calcularea penalităţilor de întârziere să fie avută în vedere clauza de la art. 23 din contract.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Mai rezultă din aceleaşi dispoziţii şi obligativitatea instanţei de fond de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la necesitatea administrării unor probe şi examinarea unor apărări urmând să se dea soluţia numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei.
De altfel, toate aceste îndrumări sunt menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului.
În speţă, judecătorul fondului, în raport de îndrumările instanţei de casare avea obligaţia să stabilească cuantumul pretenţiilor reclamantului în limitele sesizării şi în conformitate cu clauzele contractuale.
Prin sentinţa recurată, prima instanţă, a stabilit cuantumul chiriei restante datorate de pârâtă reclamantului la suma de 148 RON şi 39.698 RON penalităţi de întârziere.
Din considerentele hotărârii rezultă că chiria a fost stabilită pentru folosinţa construcţiei nu şi pentru obiectele de inventar, mijloace fixe şi materiale.
S-a apreciat că procesul-verbal încheiat de părţi la data de 16 februarie 2004, invocat de reclamant nu poate avea valoare juridică a unui act adiţional care să modifice obiectul contractului de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002 şi prin care s-a stabilit că s-a închiriat imobilul format din construcţii în suprafaţă de 1638 mp situat în Buzău B-dul G.
În acest fel judecătorul fondului şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul G.I., refăcut după depunerea obiecţiunilor de către pârâta SC S.A. SRL prin care s-a concluzionat că obiectul închirierii l-a format numai imobilul construcţie fără obiectele de inventar, mijloace fixe şi materiale dar şi că pârâta a achitat pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006 o chirie în cuantum de 12.2361 RON, rezultând o chirie neachitată în sumă de 148 de RON.
Despre penalităţile de întârziere, se precizează în raport că au fost calculate în funcţie de plăţile efectuate de pârâtă în perioada de închiriere.
Înalta Curte reţine că atât înscrisurile cât şi raportul de expertiză reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 172 şi urm. C. proc. civ. şi art. 201 şi urm. din acelaşi cod, fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreunuia dintre ele astfel că judecătorul fondului în raport şi de recomandările instanţei de casare avea obligaţia să facă un examen efectiv a tuturor mijloacelor de probă pentru a se stabili dacă şi în ce măsură fac dovada susţinută de părţi.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul prin Contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002, i-a închiriat pârâtei imobilul situat în Buzău B-dul G. precum şi obiectele de inventar, mijloace fixe şi materiale, închirierea acestor din urmă bunuri rezultând din procesul-verbal încheiat la 16 februarie 2004 cu ocazia negocierii prelungirii contractului de închiriere, Adresa din 18 iunie 2007, în conţinutul căreia pârâta recunoaşte neplata chiriei pentru imobil şi bunuri.
Predarea şi folosinţa de către pârâtă a acestor bunuri rezultă şi din considerentele Hotărârii civile nr. 190 din 26 septembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 527/42/2008 al Tribunalului Buzău unde se face referire la procesul-verbal de predare-primire a spaţiului de închiriat cu obiectele de inventar aferente dar şi la obiectele lipsă pentru care pârâta, în urma rezilierii contractului, a fost obligată la plata de despăgubiri, aceste dispoziţii intrând în puterea lucrului judecat.
În aceste condiţii în raport de prevederile art. 969 C. civ., potrivit cărora "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" şi având în vedere clauzele contractuale se apreciază că se impune acordarea chiriei aferente imobilului construcţie dar şi pentru bunurile de inventar cuantumul acesteia fiind de 8476, 33 RON astfel cum a fost calculată prin Raportul de expertiză nr. R3 din 4 septembrie 2012.
Expertul contabil, după formularea de obiecţiuni de către pârâtă, a diminuat acest cuantum la suma de 148 de RON invocând mai multe plăţi făcute de către pârâtă în contul chiriei, dar nu face trimitere la niciun document în acest sens, motiv pentru care această diminuare nu va fi luată în considerare.
În privinţa penalităţilor de întârziere, acestea se impun a fi calculate conform clauzei înscrise la pct. 23 din contract, în raport de cuantumul chiriei datorate şi perioada de întârziere valoarea acestora ridicându-se la suma 118.356,12 RON sumă calculată potrivit concluziilor raportului de expertiză.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte găseşte întemeiat recursul reclamantului urmând a fi admis în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, şi pe cale de consecinţă se va dispune modificare sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 126.832,44 RON reprezentând chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 şi penalităţi de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.A.N. - D.L.A.J. împotriva Sentinţei nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de M.A.N.
Obligă pârâta SC S.A. SRL la plata sumei de 126.832,44 RON către reclamant reprezentând chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 şi penalităţile de întârziere aferente.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 4269/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4271/2014. Contencios → |
|---|
