ICCJ. Decizia nr. 4456/2014. Contencios. Alte cereri. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA nr. 4456/2014
Dosar nr. 3831/1/2013
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5586 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 4660 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 4660 din 31 octombrie 2012 a fost respins ca nefondat recursul declarat de A.D. împotriva Sentinţei nr. 6121 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Procedând la verificarea deciziei atacate cu revizuire şi a celei invocate ca fiind contradictorie, Înalta Curte a constatat că sunt hotărâri diferite, pronunţate în cauze diferite, fiind cereri de revizuire a unor hotărâri diferite, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Înalta Curte a reţinut că prin reglementarea prevăzută în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispozitive nu se pot concilia.
Textul nu este aplicabil dacă prin două hotărâri s-au soluţionat cauze diferite, cum este cazul de faţă, Înalta Curte constatând că nu există hotărâri potrivnice invocate de revizuent.
Împotriva Deciziei nr. 5586 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, A.D. a formulat cerere de revizuire.
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire se arată că prima condiţie este îndeplinită, întrucât, atât Sentinţele civile nr. 6034 din 24 octombrie 2012 şi nr. 6114 din 30 octombrie 2012 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012 şi nr. 7107/2/2012, cât şi Decizia nr. 5505 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, sunt "(...) hotărâri definitive, pronunţate de către instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare (...)".
A doua condiţie este ca "(...) hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice (...)". Astfel, în timp ce, prin Sentinţele civile nr. 6034 din 24 octombrie 2012 şi nr. 6114 din 30 octombrie 2012 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012 şi nr. 7107/2/2012, "(...) S-a respins excepţia inadmisibilităţii. S-a respins cererea de revizuire ca nefondată. Definitivă. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2012 (...)"; "(...) S-au respins excepţiile de inadmisibilitate şi lipsei calităţii procesuale pasive. Respinge cererile de revizuire principală şi conexă, ca nefondate. Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2012 (...)" prin Decizia nr. 5505 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, în mod contradictoriu, "(...) S-a respins cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 4660 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013 (...)".
Or, din "examinarea temeinică", a celor 3 (trei) hotărâri, se poate constata faptul că, prin Decizia nr. 5586 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, se încalcă autoritatea de lucru judecat, ce rezultă, în mod vădit neîndoielnic, din Sentinţele civile nr. 6034 din 24 octombrie 2012 şi nr. 6114 din 30 octombrie 2012 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarele nr. 2594/2/2012 şi nr. 7107/2/2012. După cum se poate constata, şi această condiţie este îndeplinită.
A treia condiţie, prevede "(...) existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză (...)" întrucât, atât în Dosarele nr. 2594/2/2012 şi nr. 7107/2/2012 înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cât şi în Dosarul nr. 7654/1/2012 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dedusă judecăţii, ca de altfel, în toate acţiunile în justiţie, s-a situat, în mod constant, aceeaşi Fişa Postului, aferentă poz. 31 din Anexa 20 Direcţia Comercială din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, întocmită şi înaintată pentru gestionare Direcţiei Resurse Umane la data de 8 ianuarie 1999, modificată nelegal la data de 3 februarie 1999, Înscris Nou, descoperit în şedinţa publică de la data de 1 martie 2012, anexat Precizărilor nr. 51/798 din data de 29 februarie 2012 formulate de către Secretarul general al Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 22456/302/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, astfel că se consideră ca fiind îndeplinită şi condiţia triplei identităţi "(...) de obiect, cauză şi părţi, având aceeaşi calitate (...)", conform art. 1201 C. civ.
Cea de-a patra condiţie este aceea de a se solicita "anularea celei din urmă hotărâri" în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora, "(...) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi pct. 7 alin. (1) de la comunicarea hotărârilor definitive (...)". Întrucât Decizia nr. 5586 a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 5 iunie 2013, în Dosarul nr. 7654/1/2012, iar cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 322 teza I pct. 7 a fost expediată cu scrisoarea recomandată, "cu confirmare de primire", la data de 5 iulie 2013, revizuentul consideră ca fiind îndeplinită şi această condiţie "prevăzută imperativ "de lege.
Revizuentul mai invocă incidenţa dispoziţiilor dreptului comunitar şi ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, reglementări ce se regăsesc în textul art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene oferă o protecţie echivalentă drepturilor consacrate în Convenţie, doar că respectarea lor este asigurată, pe lângă standardele generale stabilite de Convenţia de la Roma şi de principii ale Dreptului Comunitar, de care judecătorul naţional trebuie să ţină seama.
Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării "(...) demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor (...)". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi (...)".
În doctrină, în mod judicios au fost relevate dificultăţile ce rezidă în caracterul dual al protecţiei drepturilor omului în spaţiul european, această dualitate putând fi uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcţii diferite, adică măsurile naţionale trebuie să corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât şi celui convenţional. Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale drepturilor fundamentale (...)".
Dispoziţiile dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispoziţiile art. 2 şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că textul în discuţie face trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă au aceeaşi valoare juridică cu cele ale Tratatelor.
Astfel, faţă de noua orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecţie a drepturilor fundamentale, se consideră că judecătorul naţional "(...) nu va putea aprecia că un text cuprins în Cartă, care asigură protecţia unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficienţă principiului priorităţii.
Reglementarea, atât a drepturilor salariale, cât şi a pensiei de serviciu, pentru anumite categorii profesionale şi, deci, şi pentru "funcţionarii publici parlamentari", îşi găseşte temeiul legal în legislaţia europeană, şi anume în Directiva Consiliului Comunităţilor Europene 86/378/CEE din data de 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/97/CE a Consiliului Uniunii Europene din data de 20 decembrie 1996. Astfel, după cum se poate constata, acest act european "(...) creează cadrul legal la nivelul Uniunii Europene, pentru ca statele membre în considerarea locului şi a rolului unui anumit sector profesional, să stabilească pentru acesta un regim profesional de securitate socială cu respectarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei (...)".
Examinând cauza, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin Decizia civilă nr. 5586 din 5 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 7654/1/2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de revizuentul A.D. privind anularea Deciziei civile irevocabile nr. 4460, pronunţată la data de 31 octombrie 2012 în Dosarul nr. 2979/2/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, considerând ca fiind pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 973 din 10 aprilie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 27/2/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin Decizia nr. 4460 din 31 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2979/2/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 6121 din 24 octombrie 2011 prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A.D. în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o altă cerere de revizuire şi anume împotriva Sentinţei civile nr. 4153 din 26 octombrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4342/2/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa civilă nr. 6034 din 24 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2594/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. împotriva Sentinţei civile nr. 1077 din 14 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 12814/2/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin Sentinţa civilă nr. 1077 din 14 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 12814/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului A.D. cu privire la suspendarea şi anularea a două ordine ale secretarului general al Camerei Deputaţilor emise în anul 2003 şi anul 2006, inadmisibilitate motivată prin prisma lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7 al Legii nr. 554/2004, precum şi a faptului că unul din ordinele atacate era datat anterior intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ.
În Dosarul nr. 7107/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa de fond, prin Sentinţa nr. 6114 din 30 octombrie 2012, a respins excepţiile de inadmisibilitate şi lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C.N.P.P. şi a respins ca nefondate cererile de revizuire principală şi conexă formulate de revizuentul A.D. în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în contradictoriu cu C.N.P.P. şi Camera Deputaţilor - Secretariatul General, împotriva Sentinţei civile nr. 3245 din 16 mai 2012 pronunţate în Dosarul nr. 10849/2/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de aceleaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs.
Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunţat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- să existe hotărâri definitive contradictorii;
- hotărârile potrivnice să fie pronunţate în aceeaşi pricină;
- hotărârile să fie date în dosare diferite;
- în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei;
- să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri.
Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunţate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale, iar cealaltă este pronunţată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.
Condiţiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiţii duce la respingerea cererii de revizuire.
Aşa cum am arătat, această condiţie presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Or, această condiţie nu este îndeplinită deoarece, în cauză, nu există hotărâri potrivnice.
În ceea ce priveşte motivele de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
Or, în cauză, nici această condiţie nu este îndeplinită.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (Hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală, dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speţei.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine următoarele:
Încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 parag. (2) al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. (2) şi (3) din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:
"(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii".
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, Hotărârea din 25 iulie 2002).
Înalta Curte constată că, în argumentarea insecurităţii juridice produse ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face nicio referire concretă.
Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile revizuentului sunt nefondate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A.D. împotriva Deciziei nr. 5586 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4437/2014. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 4457/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
