ICCJ. Decizia nr. 4482/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4482/2014
Dosar nr. 3147/2/2013
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 29 aprilie 2013, sub nr. 3147/2/2013, reclamantul S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
(i) anularea Hotărârii nr. 103 din 6 martie 2013 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării;
(ii) obligarea pârâtului să soluţioneze pe fond plângerea înregistrată sub nr. 5706 din 19 noiembrie 2012 (Dosarul nr. 504/2012);
(iii) obligarea pârâului la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2163 din 27 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civilă nr. 2163 din 27 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.S., susţinând nelegalitatea acesteia, pentru următoarele motive:
3.1. Hotărârea încalcă prevederile art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării”.
Preluând aspecte precizate în întâmpinarea depusă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prima instanţă a considerat că reclamantul nu a produs probe în sensul că s-ar fi săvârşit o faptă de discriminare asupra acestuia şi care a fost aceasta.
Or, câtă vreme adversarul din procesul aflat în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul civil nr. 4744/110/2007*, a justificat că statul român a dobândit drepturi asupra fabricii tatălui reclamantului S.S., evreu, ca urmare a „operei de românizare, ci chiar mai mult, că dreptul său de proprietate ce are ca temei asemenea dobândire ar trebui eficientizat juridic, iar reclamantul nu are niciun temei să i se apere dreptul de proprietate pierdut de tatăl său prin „românizare”, asemenea chestiuni au un profund caracter jignitor şi discriminator, fiind îndeplinite toate cerinţele unei fapte de discriminare, în sensul art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată.
De asemenea, în mod injust prima instanţă i-a imputat reclamantului în motivarea sentinţei nr. 2163 din 27 iunie 2013 faptul că nu a solicitat instanţei care dezbătea procesul în care s-au folosit înscrisurile emise cu adresa din 12 noiembrie 2012 să nu ţină seama de acestea, întrucât sunt nelegale. Dimpotrivă, reclamantul a cerut acest lucru în scris, însă nicăieri în cuprinsul deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut referire la situaţia înscrisurilor în discuţie.
3.2. Prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 397 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, depăşind limitele investirii.
Astfel, prima instanţă şi-a argumentat soluţia şi în raport de aspecte ce ţin de fondul sesizării adresate Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, depăşind astfel limitele investirii determinată doar prin cererea de chemare în judecată, respectiv doar sub aspectul competenţei sau necompetenţei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a soluţiona o plângere prin care reclamantul a cerut să se constate caracterul rasist şi nazist al înscrisurilor depuse de SC S. SA la 13 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 4744/110/2007*, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să fie interzis uzul acestor înscrisuri în faţa oricăror persoane, inclusiv în faţa instanţelor de judecată.
Chiar dacă această critică vizează un considerent al sentinţei recurate, acel considerent tratează un aspect ce ţine de fondul plângerii, iar soluţia din sentinţă susţinută pe acel considerent poate împiedica reanalizarea ulterioară a existenţei unei fapte şi a caracterului său discriminatoriu, pe temeiul invocării puterii de lucru judecat.
3.3. Prima instanţă a încălcat prevederile art. 16, art. 17, art. 18 şi art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
În raport de art. 16 din acest act normativ, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării şi garantul respectării şi aplicării principiului nediscriminării, iar în raport de art. 17, activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate fi îngrădită sau influenţată de către alte instituţii sau autorităţi publice.
Din interpretarea sistematică a celor două texte legale rezultă cu evidenţă faptul că nici măcar autoritatea judecătorească nu poate îngrădi sau influenţa activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Verificarea caracterului rasist al unor acte juridice utilizate ca mijloace de probă este o operaţiune de verificare a caracterului legal al respectivelor înscrisuri. Cu alte cuvinte, competenţa de verificare a caracterului discriminatoriu al unor acte juridice utilizate cu scop probator, implicit şi al caracterului legal al acestor acte este în competenţa exclusivă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, autoritate care aplică legea în domeniul discriminării, în raport de art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi care are atribuţia de a investiga fapte de discriminare, precum fapta de utilizare a unor date cu caracter rasist, chiar şi în scop probator, faptă ce a făcut obiectul sesizării din 19 noiembrie 2012.
3.4. Prima instanţă a încălcat prevederile art. 64 raportate la art. 28 şi urm. din Ordinul preşedintelui CNCD nr. 144/2008.
Aceste texte de lege obligau Colegiul director să precizeze instituţia sau organul competent să soluţioneze sesizarea formulată de reclamant.
Poziţia exprimată de prima instanţă, în sensul că indicarea instituţiei sau a altui organ competent s-ar face numai în situaţia în care excepţia de vădită necompetenţă ar fi ridicată de reclamant, nu şi de membrii Colegiului director, nu este susţinută de niciun text legal, fiind o interpretare care adaugă la lege.
3.5. Prima instanţă a încălcat prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, ratificată de România prin Decretul nr. 345/1970.
În condiţiile în care înscrisurile în legătură cu care a fost formulată plângerea la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării vorbesc despre românii creştini şi despre evrei, despre Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului, despre autorizarea de către Comisia de camuflaj instituită prin Legea nr. 196/1942 a vânzării de către evreul J.Z. (tatăl reclamantului), a acţiunilor sale către românii creştini în cadrul „operei de românizare”, iar la dosarul cauzei au fost depuse legile rasiale în temeiul cărora s-au săvârşit operaţiunile constatate prin înscrisurile respective, precum şi Legea nr. 641/1994, care declară că toate legile în baza cărora s-au întocmit acele înscrisuri sunt legi rasiale, este de neînţeles ce probe ar mai fi fost necesare pentru Curtea de Apel Bucureşti ca să considere rasiale acele înscrisuri.
Folosirea acestor înscrisuri pentru justificarea dreptului de proprietate al statului român asupra acestor afaceri comerciale evreieşti constituie o justificare a consecinţelor Holocaustului, faptă ce constituie infracţiune, în raport de art. 6 şi art. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 31/2002.
Dacă autoritatea competentă în statul român să combată actele de discriminare rasială se declară vădit necompetentă să facă acest lucru, iar instanţa judecătorească apreciază şi ea că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a declarat în mod corect necompetent, atunci aceste autorităţi încalcă art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, pentru că autorităţile statului român refuză să analizeze pe fond o plângere privitoare la chestiuni ce ţin de discriminare rasială evidentă, invocând chestiuni formale.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul a solicitat, în raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 2163 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi, rejudecând în fond plângerea, să se dispună anularea Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013 şi obligarea emitentului să analizeze sesizarea din 19 noiembrie 2012, pe fondul acesteia.
II. Aprecierile Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Reclamantul S.S. a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, coroborat cu art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Hotărârea CNCD nr. 103 din 06 martie 2013, prin care s-a admis excepţia de vădită necompetenţă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi s-a dispus clasarea Dosarului nr. 504/2012, având ca obiect petiţia înregistrată din 19 noiembrie 2012, formulată de petentul S.S.
Înalta Curte aminteşte că obiectul sesizării Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a vizat, pe de o parte, cercetarea conţinutului înscrisurilor eliberate de Arhivele Naţionale Istorice Centrale cu adresa din 12 noiembrie 2012 şi folosite de reprezentanţii SC S. SA în dosarul civil nr. 4744/110/2007* înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul existenţei/inexistenţei caracterului rasial şi discriminatoriu al acestora, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acestea au un asemenea caracter, interzicerea utilizării înscrisurilor în procesul menţionat, cât şi în orice alte împrejurări.
Prin hotărârea pronunţată, în mod legal prima instanţă a menţinut Hotărârea CNCD nr. 103 din 06 martie 2013, întrucât cercetarea conţinutului respectivelor înscrisuri şi utilizarea lor ca mijloc de probă în dosarul civil nr. 4744/110/2007* sunt aspecte ce se circumscriu încuviinţării şi administrării probatoriilor, revenind în competenţa exclusivă a instanţei investite cu soluţionarea cauzei ce face obiectul acelui dosar.
În cadrul examinării condiţiilor generale de admisibilitate a probei cu înscrisuri, instanţa este cea care statuează asupra legalităţii probei, prin raportare la conţinutul înscrisurilor şi la normele de drept incidente.
Contrar afirmaţiilor recurentului, prima instanţă nu i-a imputat acestuia faptul că nu ar fi solicitat instanţei investite cu soluţionarea dosarului civil nr. 4744/110/2007* să nu ţină seama de înscrisurile respective. În considerentele sentinţei recurate, prima instanţă a făcut referire la posibilitatea reclamantului de a invoca nelegalitatea mijlocului de probă, fără a analiza dacă această posibilitate a fost sau nu exercitată în acel cadru procesual.
Este neîntemeiată critica ce vizează pronunţarea hotărârii de către prima instanţă cu încălcarea art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
Astfel, aceste dispoziţii legale reglementează posibilitatea sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi cu cererea accesorie având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
În considerarea caracterului accesoriu al cererii, analiza acesteia revine organului competent cu soluţionarea cererii principale, respectiv Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, evident în ipoteza în care aspectele sesizate revin în competenţa acestuia.
În condiţiile în care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a pronunţat în sensul necompetenţei sale de a statua asupra celor sesizate de reclamant, iar competenţa instanţei de contencios administrativ este de a examina legalitatea Hotărârii CNCD, în limitele ce ţin de competenţa organului administrativ, nu se poate vorbi de o nerespectare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 de către prima instanţă.
De asemenea, nu reprezintă plus petita împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunţate prima instanţă a analizat şi a înlăturat argumentat toate susţinerile reclamantului, inclusiv cele prin care s-a pretins că folosirea unor acte discriminatorii este o măsură care intră în conţinutul normativ al art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
Principiul disponibilităţii a fost respectat de prima instanţă, atât timp cât cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost respinsă în integralitate, ca neîntemeiată.
Este neîntemeiată şi critica potrivit căreia hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16, 17, 18 şi 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
După cum s-a arătat, competenţa exclusivă de a analiza conţinutul înscrisurilor solicitate ca mijloc de probă şi de a încuviinţa utilizarea lor în proces este atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti şi nu al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, împrejurare reţinută în mod corect de către prima instanţă.
Referitor la motivul de nelegalitate constând în încălcarea de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a prevederilor art. 64 raportate la art. 28 şi urm. din Ordinul preşedintelui CNCD nr. 144/2008, prin omisiunea de a indica instituţia sau organul competent să soluţioneze sesizarea, în acord cu cele statuate de prima instanţă, Înalta Curte observă că prevederile art. 28 şi urm. din Ordinul nr. 144/2008 reglementează excepţia de vădită necompetenţă, fără a institui în sarcina Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru această ipoteză, obligaţia de a preciza instituţia sau organul competent să soluţioneze sesizarea.
Nu va fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa încălcare de către prima instanţă a prevederilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, întrucât susţinerile recurentului exced cadrului procesual, în care competenţa instanţei de contencios administrativ sesizate a vizat exclusiv examinarea legalităţii Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013, sub aspectul competenţei Consiliului de a statua asupra celor sesizate.
În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţei este legală şi temeinică, astfel va fi menţinută, iar recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva sentinţei civile nr. 2163 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4466/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4483/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
