ICCJ. Decizia nr. 4605/2014. Contencios

Comentarii

0



R O M A N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4605/2014

Dosar nr. 266/6472012

Şedinţa publică de la 2 decembrie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regionala pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Direcţia Generala a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat anularea Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 19762 din 31 octombrie 2011; anularea procesului verbal de control nr. 31 din 31 octombrie 2011 emise de către A.N.A.F. - Direcţia Regionala de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţionala a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale; anularea Deciziei nr. 692 din 09 mai 2012 emisa de către pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generala a Finanţelor Publice Braşov; obligarea pârâtelor la plata către reclamanta a dobânzii de 0.04%/zi calculata asupra sumei de 222.171 lei (încasate din patrimoniul reclamantei), începând cu data reţinerii sumei respective şi până la data restituirii efective a acesteia; obligarea pârâtelor la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că obiectul controlului organelor vamale îl reprezintă un număr de 171 de declaraţii vamale, din perioada noiembrie 2005 - decembrie 2006, astfel cum reiese din Anexa nr. 1 la Procesul verbal de control din 31 octombrie 2011.

A precizat că, în conformitate cu prevederile art. 100 C. vam. „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală. (2) în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite sau la operaţiunile comerciale ulterioare în legătura cu aceste mărfuri”.

Aşadar, termenul de control ulterior este de 5 ani de la data declaraţiei vamale.

Reclamanta a mai invocat şi prevederile art. 283 C. vam., precum şi pe cele ale art. 101 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că pentru un număr de 135 dintre cele 171 de declaraţii vamale ce au făcut obiectul controlului, s-a împlinit termenul de prescripţie de 5 ani de zile prevăzut de art. 100 alin. (1) C. vam.

A mai arătat că cele 135 de declaraţii vamale din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006 nu puteau fi modificate de către organele de control, dreptul de a efectua verificări, de a modifica aceste declaraţii şi de a lua măsuri pentru regularizarea situaţiei fiind prescris.

Prin urmare, organele vamale în mod netemeinic şi nelegal au procedat la modificarea declaraţiilor vamale datate din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006, dreptul autorităţilor vamale de a recalcula drepturile vamale fiind prescris la data controlului, astfel că atât procesul-verbal cât şi decizia prin care s-au stabilit aceste drepturi vamale sunt lovite de nulitate.

De asemenea, a susţinut reclamanta că organele de control au încadrat în mod eronat bunurile importate de SC S.R. SRL la codul tarifar 94019080.

Mai precis, organele vamale au apreciat că mărfurile în discuţie reprezintă în fapt părţi de scaune şi că, în conformitate cu notele de la capitolul 94 şi de la secţiunea 94.01 ar trebui încadrate tarifar la poziţia 9401.

A subliniat faptul că societatea reclamantă produce exclusiv sisteme de ajutare pe înălţime şi orientare pentru scaune ergonomice (prin prelucrarea tijelor piston, cilindrilor pneumatici, tuburilor exterioare, tuburilor pneumatice, tuburilor ghidare, tuburilor presiune) ce reprezintă părţi de scaune, dar că bunurile importate, în individualitatea lor - ce reprezintă în fapt părţi ale părţilor din scaun - nu pot fi recunoscute ca atare ca fiind părţi de scaune, încadrarea tarifară acestora la secţiunea 9401 fiind astfel nelegală şi netemeinică.

Faptul că încadrarea tarifară realizată de către organele de control este una netemeinică este demonstrat şi de faptul că pentru o parte din produsele importate, respectiv garnitura de cauciuc şi şaiba de metal, organele de control au stabilit o încadrare tarifară diferită, într-un cod tarifar cu caracter general - 4016, respectiv 7318, neconsiderându-le părţi de scaune.

Reclamanta a susţinut că prin concluziile la care organele vamale au ajuns în urma controlului ulterior întreprins în perioada 14 iulie 2010 - 31 octombrie 2011, se lipsesc de efecte actele administrative anterioare, emise de aceleaşi organe vamale.

Astfel, începând ca data de 22 decembrie 2005, reclamanta a efectuat operaţiunile de vămuire pentru mărfurile importate conform procedurii de vămuire la domiciliu, în conformitate cu Autorizaţia pentru utilizarea procedurii de vămuire la domiciliu nr. PS 090029 din 22 decembrie 2005 şi Autorizaţia pentru utilizarea procedurii simplificate în tranzitul comun din 22 decembrie 2005, anexate cererii de chemare în judecată.

A mai precizat că la data de 20 decembrie 2006, reclamanta a obţinut de la Direcţia Regională Vamală Braşov o Autorizaţie de regim vamal economic/tratament tarifar preferenţial pentru destinaţie finală (regim vamal - perfecţionare activă cu rambursare) pentru mărfuri plasate sub regim vamal cod NC 73269098 - Articole din fier.

Toate aceste acte administrative emise de autorităţile vamale au presupus controale amănunţite ale modului de desfăşurare a activităţilor de import ale societăţii subscrise, inclusiv verificarea concordanţei dintre mărfurile importate de societatea reclamantă şi încadrările tarifare declarate prin intermediul declaraţiilor vamale.

Or, a arătat că, în mod cert, autorizarea pentru vămuire la domiciliu şi autorizaţia de perfecţionară activă cu rambursare nu ar fi fost acordate de către autorităţile vamale în situaţia în care s-ar fi descoperit nereguli la importurile societăţii.

Cu privire la nulitatea procesului verbal de control nr. x/2011 şi a deciziei de regularizare, reclamanta a arătat faptul că nu se indică în cuprinsul lor niciun temei de drept ca privire la masurile dispuse de organele de control, precum nici la modalitatea de calcul a majorărilor de întârziere, a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere impuse la plata societăţii prin actele atacate, nepredând actele normative şi articolele în baza cărora au fost stabilite obligaţiile fiscale în sarcina reclamantei.

Astfel, în ce priveşte nemotivarea actelor atacate, lipsa indicării unui temei juridic concret care sa stea la baza arfelor de impunere şi a stabilirii cuantumului acestora este de necontestat, iar omisiunea de a indica în concret textul de lege care permite impunerea suplimentara trebuie sancţionata cu nulitatea.

A susţinut, de asemenea, că nici majorările calculate nu sunt datorate.

A mai arătat că, în prezenta speţă, nu sunt incidente prevederile art. 141 alin. (1) şi art. 148 alin. (1) din Legea 141/1997, respectiv art. 223 din Legea 86/2006, întrucât aceste prevederi se referă exclusiv la datoria vamală raportată la data înregistrării declaraţiei vamale de import definitiv. La acea dată a importului ia naştere numai obligaţia de plată pentru sumele stabilite prin declaraţia vamală. La momentul controlului ulterior, nu se poate naşte datoria de plată a unei sume ce nu a fost stabilită, care nu este lichidă la întocmirea declaraţiei vamale şi existenţa sa nu a fost comunicată ca obligaţie de plată pentru titularul operaţiunii de import.

În ceea ce priveşte repararea pagubei cauzate societăţii reclamante, a învederat că, urmare a PVC 31/2011 şi a Deciziei de regularizare, reclamanta a plătit la data de 10 noiembrie 2011 suma de 222.171,00 lei, reprezentând taxe vamale calculate potrivit actelor administrative nelegale atacate.

Urmare a anularii P.V.C. 31/2011 şi a Deciziei de regularizare pentru motivele mai sus arătate, a solicitat în stanţei să reţină că suma de 222.171,00 lei a fost încasată de D.R.A.O.V. Braşov în baza unui act administrativ nelegal (şi neanulat de către organul competent în acest sens - D.G.F.P Braşov), situaţie în care reclamanta este îndreptăţită la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul suportat de aceasta prin lipsirea de folosirea acestei sume pe perioada cuprinsă între achitarea acestei sume şi data restituirii acestei sume de către organul de control.

Soluţia în stanţei de fond

Prin sentinţa nr. 104 din 20 mai 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului de a modifica declaraţia vamală, invocată de către reclamanta SC S.R. SRL; a admis cererea de chemare în judecată formulată şi completată de către reclamanta SC S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi, în consecinţă, a anulat Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 31 octombrie 2011, procesul verbal de control nr. 31 din 31 octombrie 2011 emise de către A.N.A.F. - Direcţia Regională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale; a anulat Decizia nr. 692 din 09 mai 2012 emisă de către pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generala a Finanţelor Publice Braşov şi a obligat pârâtele la plata către reclamantă a dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei (încasate din patrimoniul reclamantei), începând cu data reţinerii sumei respective şi până la data restituirii efective a acesteia.

Totodată, a obligat pe aceleaşi pârâte la plata către reclamanta a sumei de 34.874,99 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, în stanţa de fond a reţinut că potrivit art. 88 alin. (2) C. proc. fisc., termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscala, astfel: pentru declaraţiile vamale depuse în anul 2005 termenul începe sa curgă de la data de 01 ianuarie 2006, iar pentru declaraţiile vamale depuse în anul 2006, termenul începe să curgă la data de 01 ianuarie 2007.

Aceste termene urmau a se împlini la data de 01 ianuarie 2011 şi, respectiv, la data de 01 ianuarie 2012. în cauză, însă, cursul prescripţiei a fost fie suspendat fie întrerupt, în speţă fiind incidente atât prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc., cât şi prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din acelaşi Cod.

Societatea reclamantă a mai fost anterior supusă unui control, a formulat contestaţie împotriva primei Decizii de regularizare având nr. 2601 din 11 februarie 2011, astfel încât termenul de prescripţie a fost întrerupt.

Pe cale de consecinţa, a apreciat că controlul ulterior efectuat asupra declaraţiilor vamale din perioada 2005-2006 a fost refăcut în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a modifica declaraţia vamală şi de a stabili obligaţii fiscale.

Referitor la fondul cauzei, Curtea a reţinut că Direcţia Tehnica de Vămuire şi Tarif Vamal şi-a exprimat punctul de vedere prin adresa nr. 30763/TFN din 30 mai 2011 şi 73425/BMC din 09 martie 2012, în sensul că bunurile importate de reclamantă ce au făcut obiectul controlului vamal se clasifica la poziţia tarifară 83024200 „altele pentru mobilă”, cu referire la tija piston şi tubul pneumatic, iar celelalte produse se clasifică în funcţie de natura materialului constitutiv, la nivelul de prelucrare al acestora la momentul vămuirii, funcţia lor în ansamblul final.

În cauză, s-a dispus efectuarea unui Raport de expertiză tehnică de specialitate, ale cărui concluzii au fost depuse la dosar şi care vor fi avute în vedere de Curte la fundamentarea soluţiei pronunţate, potrivit prevederilor art. 201 Cod procedura civilă.

Întrucât produsele în discuţie nu mai existau fizic în stocurile societarii, expertul a analizat desenele acestora şi a constatat ca produsele sunt utilizate la producerea Amortizorului cu gaz, ca parte componentă a dispozitivului de ridicare şi orientare a scaunului ergonomic de birou. Potrivit Regulilor Generale de interpretare a Sistemului Armonizat de Denumire şi Codificare a Mărfurilor şi având în vedere Notele explicative în vigoare la data depunerii declaraţiilor vamale dispozitivul de ridicare şi orientare, acestea se clasifica la poziţia tarifară 83024200-alte părţi de mobilier.

A concluzionat expertul că produsele tije piston, cilindri pneumatici, tub exterior, tub pneumatic, tub ghidare, tub presiune importate de reclamanta în perioada noiembrie 2005-decembrie 2006, în vederea executării de amortizoare cu gaz utilizate la dispozitivele de orientare şi ridicare a scaunelor ergonomice nu se pot clasifica la poziţiile tarifare 83024200 sau 94019080, ele putând fi clasificate în funcţie de caracteristicile fizico-mecanice şi al dimensiunilor la cap. 73 subcapitolul 7306, 7318, 7326, reclamanta încadrându-le deci corect la codurile tarifare 73269093, 73269098, 73182400.

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că pârâta D.G.F.P. Braşov a arătat în cuprinsul Deciziei nr. 692 din 09 mai 2012 ca „încadrarea acestor bunuri la codul tarifar 94019080 este eronată”.

Produsele importate (tije piston,cilindri,etc.) nu au fost concepute în mod exclusiv pentru scaune, ele putând fi uşor utilizate şi la amortizoarele cu gaz din industria automobilelor.

A apreciat că nu este corectă încadrarea acestora la poziţia tarifară 83024900, întrucât la respectiva poziţie nu se clasifica produsele cu întrebuinţare în domeniul mobilierului, astfel cum rezulta din prevederile Normelor tehnice de interpretare a sistemului armonizat de denumire şi codificare al mărfurilor aprobate prin Decizia D.G.V. nr. 1783/2002.

Recursul

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat recurs atât reclamanta SC S.R. SRL, cât şi pârâtele A.N.V. reprezentată teritorial prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov (ambele preluate de A.N.A.F.) şi însuşite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta SC S.R. SRL arătat în esenţă următoarele:

- Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, argumentele reţinute de aceasta fiind nelegale şi netemeinice.

Instanţa de fond şi-a întemeiat respingerea excepţiei pe prevederi legale care nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii, respectiv:

a) prevederile art. 88 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.;

b) prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., referitoare la suspendarea prescripţiei, şi

c) prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) şi c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Prevederile art. 88 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., astfel cum era acesta în vigoare în perioada analizată, nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, întrucât acestea stabilesc termenul de prescripţie privind dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale precum şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a acestui drept, de a stabili obligaţiile fiscale, în timp ce recurenta a invocat prescripţia dreptului de a modifica declaraţia vamală.

Întrucât nu se poate stabili o obligaţie fiscală în lipsa unui act modificator al declaraţiei vamale, emis în conformitate cu prevederile legale şi în termenul impus de lege (5 ani de la data declaraţiei vamale), este fără putinţă de tăgadă faptul că, în condiţiile împlinirii termenului de 5 ani pentru modificarea declaraţiei vamale nu se poate trece mai departe la stabilirea unor obligaţii fiscale aferente, situaţie care trebuie reţinută şi în speţa dedusă judecăţii.

Calculul termenului de prescripţie propus de către instanţa de fond este eronat, având în vedere faptul că acesta trebuie realizat în conformitate cu prevederile art. 283 C. vam., raportat la alin. (3) C. proc. civ. (ambele texte legale fiind mai sus citate), motiv pentru care termenul de prescripţie nu începe de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, acesta curgând de la acordarea liberului de vamă, urmând a se împlini în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare.

- Referitor la presupusa suspendare a cursului prescripţiei, instanţa de fond în mod greşit a reţinut incidenţa prevederilor art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. privitor la prescripţia extinctivă.

Este adevărat că în conformitate cu art. 1 alin. (2) C. proc. fisc. dispoziţiile acestuia se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale însă numai în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Or, sintagma „în măsura în care prin lege nu se prevede altfel” face trimitere la reglementările vamale, reglementări care prevăd proceduri specifice care au prioritate în aplicare, fiind dispoziţii speciale în raport cu C. proc. fisc., aşa cum, de altfel, rezultă cu claritate din art. 2 alin. (2) C. proc. fisc.

Drept urmare, suspendarea termenului de prescripţie prevăzut la art. 92 se referă în exclusivitate la ipoteza în care activitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale este realizată de inspecţia fiscală, activitate reglementată de Titlul VII al Codului. În acest context, nici suspendarea, dar nici momentul începerii termenului de prescripţie prevăzut de art. 88 alin. (2) C. proc. fisc. nu sunt aplicabile drepturilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Urmează că suspendarea prescripţiei extinctive să fie analizată prin prisma prevederilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958. Conform acestor prevederi, niciuna din cauzele de suspendare a prescripţiei din cele enumerate exhaustiv în norma juridică precitată nu se regăseşte în speţa supusă soluţionării.

- Instanţa de fond a intenţionat să facă trimitere la articolul 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Consideră recurenta că nici aceste prevederi nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, pentru cel puţin trei considerente:

- prescripţia nu poate fi întreruptă decât ca urmare a unei acţiuni făcute de cel împotriva căruia curge prescripţia, ceea ce nu este cazul în speţă;

- pentru a fi incidente prevederile art. 16 lit. b), legea impune condiţia introducerii (de către cel împotriva căruia curge prescripţia) a unei cereri de chemare în judecată, iar nu a unei contestaţii, cum este cazul în speţă;

- efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată se produce numai dacă aceasta a fost admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fapt ce nu se poate reţine în cazul de faţă.

- Consideră recurenta că organele vamale, în mod netemeinic şi nelegal au procedat la modificarea declaraţiilor vamale datate din perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006, dreptul autorităţilor vamale de a recalcula drepturile vamale şi de a cere plata taxelor vamale fiind prescris la data controlului, astfel că atât procesul-verbal nr. x/2011, decizia de regularizare cât şi Decizia nr. 692/2012, sunt lovite de nulitate.

În motivarea cererilor sale de recurs pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor - prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi însuşite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - au arătat în esenţă următoarele:

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei D.G.F.P. Braşov în solidar cu Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov la plata către reclamantă a dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei (încasată din patrimoniul reclamantei), începând cu data reţinerii sumei respective şi până la data restituirii efective a acesteia, se invocă în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.G.F.P. Braşov.

În mod greşit instanţa de fond a dispus şi obligarea pârâtei D.G.F.P. Braşov la plata către reclamantă a dobânzii de 0,04% pe zi, deoarece actele administrative contestate şi prin care au fost stabilite obligaţiile de plată, sunt întocmite de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, unitate descentralizata a Autorităţii Naţionale a Vămilor, unitate cu personalitate juridică distinctă, cu competenţe legale distincte.

- În mod greşit instanţa de fond a obligat şi pârâta D.G.F.P. Braşov la plata dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei, atâta timp cât această sumă a fost încasată de către Direcţia Vamală Regională Braşov în data de 10 noiembrie 2011 şi nu către D.G.F.P. Braşov.

- Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov are calitate procesuală pasivă în cauză doar privitor la soluţionarea contestaţiei depusă de către reclamantă privind aceste acte, respectiv decizia nr. 692 din 09 mai 2012. Potrivit legii, respectiv Codului de procedura fiscală, D.G.F.P. Braşov este competentă material să soluţioneze şi contestaţiile împotriva actelor vamale, unităţile vamalei neavând în schema de organizare organe cu asemenea atribuţii.

- Se arată că solicitarea reclamantei de acordare a dobânzii de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei (încasată din patrimoniul reclamantei), începând cu data reţinerii sumei respective şi până la data restituirii efective a acesteia nu este justificată, acesta a solicitat doar anularea actelor administrative, fără a se adresa cu cerere la organul fiscal de acordare a dobânzii legale de 0,04% pe zi calculată asupra sumei de 222,171 lei, iar instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că nu există temei juridic pentru acordarea de despăgubiri potrivit art. 124 alin. (2) şi a art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.

De asemenea, se arată că în sentinţa civilă nr. 104/F din 20 mai 2013 există dispoziţii contradictorii, în sensul că instanţa de fond a dispus că dobânda sa fie calculată începând cu data reţinerii sumei respective, atâta timp cât în considerente a reţinut că reclamanta a plătit la D.R.A.O.V. suma de 222.171 lei în data de 10 noiembrie 2011.

Astfel, această sumă a fost plătită benevol de către reclamantă la D.R.A.O.V. şi nu reţinută de către organele fiscale printr-una dintre modalităţile de executare silită prevăzute de către C. proc. fisc., pentru ca instanţa de fond să dispună „începând cu data reţinerii sumei”.

- Cu privire la anularea deciziei nr. 692/9 mai 2012 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, instanţa de fond în mod greşit a anulat-o.

Prin Nota de constatare încheiată la agentul economic sub nr. 2341 din 27 octombrie 2011, înregistrată la Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov sub nr. 19652 din 28 octombrie 2011 organele de control au identificat pe baza desenelor tehnice puse la dispoziţie şi a codurilor de produse categoriile de produse importate şi au constatat că diferenţa dintre produsele cu aceeaşi denumire comercială, dar cu coduri de produse diferite constă în dimensiuni diferite ale cotelor diverselor prelucrări, specifice fiecărei clase de amortizoare în parte.

A rezultat că încadrarea tarifară a mărfurilor importate este eronată şi au încadrat bunurile importate în conformitate cu prevederile art. 65,66,67,72 din Legea nr. 141/1997, respectiv art. 45, art. 46, art. 48 din Legea nr. 86/2006 privind Codul Vamal al României, pct. 1, 2 a şi 6 din Regulile Generale de Interpretare a sistemului Armonizat de Denumire si Codificare a Mărfurilor publicate prin Legea nr. 98/1996 pentru aderarea României la Convenţia Internaţională privind Sistemul Armonizat de Denumire şi Codificare a Mărfurilor, Decizia Directorului General al Direcţiei Generale a Vămilor 1783/2002, privind Normele Tehnice de Interpretare a Sistemului Armonizat de Denumire şi Codificare a Mărfurilor.

Se arată că organele de specialitate din cadrul D.R.A.O.V. Braşov au demarat un control ulterior la SC S.R. SRL în baza ordinului de control nr. 54/2010, iar acest control a vizat operaţiunile de import derulate de către aceasta societate în perioada 28 noiembrie 2005- 28 decembrie 2006, având ca obiect bunuri încadrate la poziţiile tarifare 7318,7326,8412,9401, care nu au beneficiat de preferinţe tarifare. Controlul ulterior s-a derulat în perioada 30 noiembrie 2010-09 februarie 2011, finalizarea acestuia realizându-se prin încheierea Procesului Verbal de control din 09 februarie 2011 şi a Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 2601 din 11 februarie 2011.

Pentru obligaţiile vamale aferente lunilor noiembrie şi decembrie 2005, termenul de prescripţie a dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii suplimentare începe să curgă de la 01 ianuarie 2006, iar cu privire la obligaţiile vamale aferente lunilor ianuarie - decembrie 2006, acesta începe să curgă de la 01 ianuarie 2007.

Controlul s-a derulat pe perioada 30 noiembrie 2010-09 februarie 2011, perioadă în care termenul de prescripţie a fost suspendat în conformitate cu prevederile art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc.

Reclamanta a formulat contestaţie împotriva Procesului Verbal de Control nr. 54 din 09 februarie 2011 şi a Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 2601 din 11 februarie 2011. Soluţionarea contestaţiei s-a materializat prin emiterea de către D.G.F.P. Braşov - Biroul de Soluţionare Contestaţii a Deciziei nr. 216 din 30 august 2011, prin care au fost desfiinţate actele contestate.

Prin Decizia nr. 216 din 30 iunie 2011, organul de soluţionare din cadrul D.G.F.P. Braşov, a făcut aplicaţiunea art. 216 aliniatul (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., şi pct. 102.5 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele metodologice de aplicare ale Codului de procedură fiscală, desfiinţând actele atacate şi dispunând o noua verificare. Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă.

Având în vedere prevederile din Decretul nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripţia extinctivă, coroborat cu art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările ulterioare, art. 100 din Legea nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, termenul de prescripţie a dreptului de a modifica declaraţia vamală a fost suspendată pe perioada cuprinsă între 30 noiembrie 2010 – 09 februarie 2011 şi în perioada 14 iulie 2011-31 octombrie 2011. Totodată, prin formularea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal prescripţia s-a întrerupt.

Urmare a verificării efectuate, s-a stabilit ca bunurile importate au fost încadrate eronat la codurile tarifare 73182400, 73269093, 73269098, 84123100, 84129080, 94019080, încadrarea corectă fiind la codul tarifar 94019080 - alte părţi, au stabilit în sarcina societăţii taxe vamale în sumă de 222.171 lei, TVA în sumă de 42.213 lei, majorări de întârziere în sumă de 399.241 lei, dobânzi de întârziere în sumă de 26.244 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 39.658 lei.

Potrivit documentaţiilor aferente, produsele importate reprezintă piese metalice singulare sau semifabricate realizate prin prelucrări mecanice cu funcţii specifice în cadrul produsului finit.

- Se arată că pârâta D.G.F.P. Braşov a criticat şi raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert ec. P.S., concluzii pe care instanţa de fond le-a înlăturat şi de care nu a ţinut cont în soluţionarea justă a cauzei.

- Recurenta consideră că acordarea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată şi acestea nu sunt datorate de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Apărările recurentei - reclamante

SC S.R. SRL a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţi ca nefondate.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum şi în conformitate cu prevederile art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantei SC S.R. SRL - nu este fondat

- În ceea ce priveşte excepţia dreptului de a modifica declaraţia vamală pentru cele 135 de declaraţii vamale în perioada 28 noiembrie 2005 - 26 octombrie 2006

În conformitate cu prevederile art. 100 C. vam. (1) „Autoritatea Vamală are dreptul ca din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.

În perioada 30 noiembrie 2010 - 9 februarie 2011 reclamanta a fost supusă unui control vamal ulterior a operaţiunilor de import aferente anilor 2005 - 2006 aferent unui număr de 171 declaraţii vamale iar pentru un număr de 135 de declaraţii, recurenta - reclamantă susţine că s-a îndeplinit termenul de prescripţie de 5 ani.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că nu este îndeplinit termenul de prescripţie a dreptului de a modifica declaraţia vamală, implicit dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale conform art. 88 alin. (2) C. proc. fisc. raportat la art. 100 alin. (1) (C. vam.).

Dispoziţiile codului de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale potrivit legii în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (art. 1 alin. (2) C. proc. fisc.).

Autoritatea vamală a efectuat control vamal referitor într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă - adică în perioada 30 noiembrie 2010 - 9 februarie 2011 - pentru declaraţii vamale din perioada 23 noiembrie 2005 - 23 decembrie 2006 (f.33 - 37 dosar fond vol. I)

Potrivit art. 100 alin. (3) C. vam. „Când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune”.

Din acest moment sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., există dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, prevederile art. 223 alin. (2) datoria vamală se naşte în momentul acceptării declaraţiei vamale în cauză. Declaraţia vamală se face pe propria răspundere şi se bazează pe corectitudinea încadrării tarifare.

În raport de dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. - dreptul organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată se naşte în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Din cele arătate mai sus, rezultă că datoria vamală nu se identifică cu dreptul organului fiscal de a stabili obligaţia fiscală, este vorba despre două noţiuni diferite cu dispoziţii legale şi interpretări care nu se exclud una pe cealaltă, cum în mod eronat apreciază recurenta - reclamantă.

Prin urmare, instanţa de fond a soluţionat corect excepţia, a interpretat corect dispoziţiile Codului de procedură fiscală privind suspendarea şi întreruperea termenului de prescripţie, reţinând faptul că, controlul ulterior efectuat asupra declaraţiilor vamale din perioada 2005 - 2006 a fost refăcut în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a modifica declaraţia vamală şi de a stabilit obligaţii fiscale, art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc. şi art. 16 şi 17 din Decretul - Lege nr. 167/1958, fiind aplicabile în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, se va respinge ca nefondat recursul reclamantei în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul pârâtelor Autoritatea Naţională a Vămilor reprezentată teritorial prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi însuşite de A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a D.G.F. Braşov - privind plata dobânzii de 0,04 % pe zi calculată asupra sumei de 222.171 lei - întrucât actele contestate au fost emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, iar suma a fost încasată de aceasta din urmă.

Având în vedere precizările Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în sensul că potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 „Pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Agenţia şi direcţiile regionale ale finanţelor publice se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Autorităţii Naţionale a Vămilor şi ale direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, după caz şi dobândesc calitatea procesuală a acestora începând din data intrării în vigoare a H.G. nr. 520/24 iulie 2013…” Înalta Curte consideră că excepţia nu mai este susţinută – ca urmare fuziunii prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor (a se vedea note de şedinţă f.53 recurs).

- Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind repararea pagubei cauzate, prin obligarea pârâtului la plata dobânzii legală de 0,04% pe zi întârziere aferente sumei de 222.171 lei de la data plăţii până la restituirea efectivă .

În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 124 alin. (2) şi a art. 120 alin. (7) C. proc. fisc. - fără a se menţiona care este temeiul de drept al cererii de restituire - care dintre ipotezele prevăzute de C. proc. fisc. privind Restituirile de sume (art. 117 C. proc. fisc.) sunt îndeplinire, având în vedere că procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124 se aprobă prin Ordin al ministrului economiei şi finanţelor nr. 1899/2004 după depăşirea termenului legal.

Potrivit art. 2 din Cap. I din Ordin - Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului în termen de 45 zile de la data depunerii înregistrării acesteia la organul fiscal competent - iar potrivit art. 3 din Cap. I cererea de restituire trebuie să fie depusă în cadrul termenului general de a cere restituirea, adică în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, cererea va fi însoţită de documente referitoare la existenţa unui titlu de creanţă, copii de pe hotărârea judecătorească irevocabilă după caz.

Dobânda se calculează începând cu ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 199 alin. (1) şi (2) şi art. 112 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, în cadrul procedurii de acordare a dobânzilor pentru sumele restituite sau rambursate se arată: „…contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin. (2) sau art. 70 după caz”.

Reclamanta la momentul cererii de chemare în judecată nu deţinea un titlu de creanţă şi nici nu a formulat o cerere adresată organului fiscal cu cerere privind restituirea privind restituirea sumei plus dobândă, nici nu avea cum.

În mod greşit, instanţa de fond a soluţionat cererea de restituire sumă plus dobânzi, întrucât la momentul formulării cererii de chemare în judecată dreptul său nu era născut, iar de la data pronunţării sentinţei trebuia urmată procedura conform Ordinului nr. 1899/2004 al ministrului economiei şi finanţelor .

Prin urmare, cererea de reparare a pagubei cauzate este nefondată.

- În ceea ce priveşte fondul cauzei şi încadrarea tarifară corectă a produselor importate de recurentă.

Instanţa de fond nu a apreciat corect încadrarea tarifară a produselor importate reţinând concluziile expertizei conform cărora:

- produsele tije piston, cilindrii pneumatici, tub ghidare, tub presiune în vederea executării de amortizare cu gaz utilizate la dispozitivele de orientare şi ridicare a scaunelor ergonomice - nu au fost concepute în mod exclusiv pentru scaune, ele putând fi uşor utilizate şi la amortizoarele cu gaz din industria automobilelor şi prin urmare încadrarea tarifară corectă este la capitolul 73 subcapitolul 7306, 7318, 7326, în funcţie de caracteristicile fizico - mecanice şi al dimensiunilor.

Interpretarea instanţei de fond nu este corectă, având în vedere prevederile Normelor tehnice de interpretare a sistemului armonizat de denumire şi codificare al mărfurilor aprobate prin Decizia D.G.V. nr. 1783/2002.

Înalta Curte reţine că organele vamale au procedat pentru identificarea în detaliu a mărfurilor importate la verificarea facturilor externe, a notelor de intrare recepţie întocmite de reclamantă, iar după denumirea comercială şi codul de produs înscrise pe facturi au rezultat anumite repere pentru a clasifica produsele în 9 categorii respectiv: piston rod, support can assy, support can/ washer assy, outher tube, pressure tube, stab - o - mat column, acc for gas springs, guide tube.

S-a reţinut astfel că potrivit documentaţiei, produsele importate de societate reprezintă piese metalice singulare sau semifabricate realizate prin prelucrări mecanice cu funcţii specifice în cadrul produsului finit - amortizor cu gaz pentru scaune ergonomice.

În mod corect organele vamale au încadrat produsele la poziţia tarifară „Scaune 9401 subcapitolul 9401 90 - Părţi având în vedere că produsele importate de societatea reclamantă reprezintă componente principale ale amortizoarelor cu gaz destinate pentru sistemele de ajustare pe înălţime şi orientare pentru scaune ergonomice, fiind în mod esenţial destinate pentru sistemele de ajustare pe înălţime şi orientare pentru scaune ergonomice.

De asemenea, garnitura de cauciuc se încadrează la codul tarifar 40169300 - garnituri, şaibe şi alte etanşări - şaibe metal la codul tarifar - alte şaibe - 7318.

Părţile amortizoarelor cu gaz nu pot fi încadrate la poziţia tarifară - 83024200 - alte părţi de mobilier întrucât - tubul presiune, tijă piston, cilindrii pneumatici, tub ghidare, tub exterior - au ca scop reglarea înălţimii scaunelor ergonomice - fiind nerealist să se considere că pot fi folosite pentru autovehicule - elementele constructive fiind diferite.

Ori, conform Regulilor Generale de Interpretare a Sistemului Armonizat de Denumire şi codificare a mărfurilor, orice referire la un articol de la o poziţie determinată, acoperă acest articol, chiar incomplet sau nefinit, cu condiţia ca el să prezinte, ca atare caracteristicile esenţiale ale articolului complet sau finit.

Însăşi recurenta - reclamantă, aşa cum au arătat şi organele vamale a declarat aceleaşi tipuri de mărfuri la codul tarifar 940190.80 - alte părţi - (DVI - nr. 70485 din 8 noiembrie 2005, 74942 din 24 noiembrie 2005, 44709 din 23 iunie 2006, recunoscând scopul exclusiv sau principal al produselor pentru ajustarea pe înălţime şi orientare pentru scaune ergonomice (şi nu pentru automobile).

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de cele arătate mai sus în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei SC S. SRL ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov (succesoare a A.N.V. reprezentată teritorial prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov) şi va modifica sentinţa recurată, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.R. SRL împotriva Sentinţei nr. 140/F din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov (succesoare a A.N.V. reprezentată teritorial prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov) împotriva Sentinţei nr. 140/F din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC S.R. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 4603/2014. Contencios. Conflict de...		ICCJ. Decizia nr. 4636/2014. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 4493/2014. Contencios. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 4495/2014. Contencios. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 4602/2014. Contencios. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 4603/2014. Contencios. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 4636/2014. Contencios ICCJ. Decizia nr. 4640/2014. Contencios ICCJ. Decizia nr. 4659/2014. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4662/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs