ICCJ. Decizia nr. 4686/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4686/2014
Dosar nr. 112/33/2013
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul T.I. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 31315 din 21 februarie 2012, emisă de Comisia pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Cluj, solicitând anularea ei şi recunoaşterea calităţii sale de beneficiar al acestei legi.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a formulat întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii şi solicitând respingerea acţiunii şi menţinerea actului administrativ atacat.
Prin Decizia civilă nr. 143/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia tardivităţii cererii formulate de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi a respins în consecinţă acţiunea, în temeiul art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în cazul de faţă, aşa cum rezultă fără putinţă de tăgadă din confirmarea de primire anexată întâmpinării formulate de către Casa Judeţeană de Pensii Cluj, hotărârea a fost comunicată reclamantului la data de 7 mai 2012, iar termenul pentru exercitarea contestaţiei s-a împlinit la data de 7 iunie 2012, or, contestaţia din speţă a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj după expirarea acestui termen, respectiv la data de 23 ianuarie 2013.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, recurentul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de fond spre rejudecare, având în vedere că instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţie şi nu a intrat în cercetarea fondului.
Arată recurentul că instanţa de fond a admis în mod eronat excepţia de tardivitate a contestaţiei, având în vedere că reclamantul a atacat refuzul Casei de Pensii Cluj, materializat prin răspunsul din 11 decembrie 2012, comunicat la data de 17 ianuarie 2013, iar contestaţia acestuia a fost înaintată şi înregistrată la Curtea de Apel Cluj la data de 23 ianuarie 2013, deci în termenul legal de 30 zile de la data comunicării refuzului, respectiv 30 zile de la data de 17 ianuarie 2013.
Recurentul arată că depunerea de către intimată la dosarul cauzei a recipisei scrisorii recomandate cu confirmare de primire datată 7 mai 2012 nu reprezintă o dovadă a faptului că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012 i-a fost comunicată prin această scrisoare, neexistând nici o dovadă în acest sens.
Subliniază recurentul că o dovadă în plus că nu i-a fost comunicată această hotărâre o constituie şi perioada mare de timp de 3 luni între data hotărârii şi data recipisei, precum şi faptul că acesta nu a semnat pe recipisa de primire invocată, iar semnătura existentă pe recipisă nu-i aparţine.
Precizează recurentul că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj, nu i-a fost comunicat niciodată, că a luat la cunoştinţă de această hotărâre la data de 13 martie 2012 când a studiat dosarul cauzei la Arhiva Curţii de Apel Cluj.
Mai arată recurentul că a procedat la completarea dosarului său de pensie, prin depunerea unei noi declaraţii de martor, dar intimata a refuzat analizarea probelor depuse de acesta şi prin răspunsul mai sus invocat i s-a refuzat dreptul de a i se recunoaşte calitatea de refugiat şi de a beneficia de toate consecinţele legale în vigoare.
Apreciind că şi-a dovedit calitatea de refugiat prin declaraţiile de martori depuse la dosar, recurentul consideră că este îndreptăţit să primească pensie şi solicită admiterea contestaţiei sale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 23 ianuarie 2013 reclamantul a contestat hotărârea şi a solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat conform Legii nr. 189/2000.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 7 mai 2012 (dovadă existentă la dosar fond), iar acesta a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri la data de 23 ianuarie 2013, depăşind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menţionate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi.
De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanţa de fond în mod corect procedând la admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi respingerea acesteia în consecinţă.
Prin urmare, se constată că instanţa de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului, invocată în cauză şi la admiterea acestei excepţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuţie şi analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva Deciziei civile nr. 143/2013 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4668/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4691/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
