ICCJ. Decizia nr. 4691/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4691/2014
Dosar nr. 3305/1/2013
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4969 din 12 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefundat, recursul declarat de B.M. împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate a deciziei medicale nr. 259 din 04 noiembrie 2009 emisă de Direcţia Medicală din cadrul M.A.I., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, judecătorul fondului prezentând în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia că decizia atacată este legală.
Instanţa de control judiciar a constatat că argumentele dezvoltate în cererea de recurs au reluat, în esenţă, criticile de nelegalitate expuse de reclamantul-recurent în cererea de chemare în judecată, iar instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect cu privire la toate aceste aspecte, reţinând în mod corect că nu se pot identifica motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie ale deciziei medicale atacate.
Verificând considerentele sentinţei atacate, instanţa de control judiciar a constatat că judecătorul fondului a explicat în mod convingător raţiunile pentru care a înlăturat criticile reclamantului legate de modalitatea concretă în care psihologul din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Călăraşi a înţeles să-l evalueze din punct de vedere psihologic, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, stabilirea diagnosticului s-a făcut pe baza foilor de observaţie clinică întocmite cu ocazia internării reclamantului la secţiile de psihiatrie a două spitale, reclamantul fiind examinat clinic direct de către medici specialişti psihiatri.
Cât priveşte critica recurentului referitoare la suspendarea deciziei medicale atacate, instanţa de recurs a apreciat că aceasta este neîntemeiată, câtă vreme motivele invocate în susţinerea cazului bine justificat sunt aceleaşi cu cele invocate prin cererea de anulare, acestea fiind deja analizate, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi primită critica recurentului privind admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, astfel că instanţa de fond în mod judicios a apreciat că aceasta este inadmisibilă, atâta vreme cât „actul administrativ cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare se solicită pe calea acţiunii directe în contencios administrativ, dar de a cărui legalitate este necesar să se constate soluţionarea litigiului pe fond”.
În acest sens, s-a reţinut că reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei Medicale nr. 259 din 04 noiembrie 2009, aşa cum reiese din cererea sa aflată la fila 30 dosar de fond, volumul 2, respectiv a aceluiaşi act administrativ a cărui anulare se solicită, iar nu a certificatului medical 2135 din 22 octombrie 2009.
Instanţa de control judiciar a apreciat că sunt fără relevanţă susţinerile recurentului privind încălcarea dreptului său la apărare prin invocarea de către instanţa de fond a Deciziei nr. 181 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în motivarea hotărârii, reţinând că instanţa de fond nu avea obligaţia de a-i comunica această decizie, fiind suficientă redarea citatului din decizia sus menţionată prin care s-a stabilit că actul administrativ cu privire la care se invocă excepţia de nelegalitate trebuie în mod necesar să fie un alt act decât actul administrativ a cărui anulare se solicită.
Instanţa de recurs a mai reţinut că împrejurarea că reclamantul nu a fost de acord cu raportul de expertiză psihiatrică este nerelevantă, câtă vreme obiecţiunile formulate la raport au fost înregistrate la dosar, iar în practicaua sentinţei de fond s-a consemnat solicitarea reclamantului în sensul că înscrisurile intitulate obiecţiuni să fie apreciate ca şi apărări pe fondul cauzei.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant B.M., invocând dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul solicită, în esenţă, o reanalizare a probelor administrate în cauză (rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrică, documente de serviciu, avize, foi de observaţie, dovezi medicale extrajudiciare), arătând că în mod greşit instanţa de recurs nu a reţinut că excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, atunci când se invocă de către una din părţile din proces, dacă are legătură cu fondul cauzei, se uneşte cu fondul cauzei pentru a se asigura o judecată totală şi unitară.
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol,: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Astfel, motivele invocate de către contestator în susţinerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza M. vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.M. împotriva deciziei nr. 4969 din 12 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4686/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4725/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
