ICCJ. Decizia nr. 4773/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4773/2014
Dosar nr. 8326/2/2012
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta Banca P. SA, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că r eclamanta solicită sancţionarea refuzului nejustificat al pârâtei de a dispune compensarea solicitată prin cererea din 24 august 2011, respectiv restituirea solicitată prin adresa din 28 august 2011, refuz comunicat reclamantei prin adresa din 10 noiembrie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Analizând dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi art. 41 din acelaşi act normativ şi constatând că adresa din 10 noiembrie 2011, de comunicare a faptului că dreptul reclamantei de a cere compensare/restituirea sumei solicitate a fost prescris, nu reprezintă nici titlu de creanţă, nici act administrativ fiscal care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi sau obligaţii fiscale (doar o deciziei de compensare are un atare caracter), ci reprezintă comunicarea refuzului autorităţii fiscale de a da curs solicitării reclamantei, Curtea a apreciat ca, deoarece nu sunt incidente prevederile Titlului IX Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale din O.G. nr. 92/2003, împotriva refuzului pretins nejustificat al autorităţii de soluţionare a cererilor reclamantei, aceasta avea deschisă calea contenciosului administrativ general.
În raport de prevederile legii generale, a reţinut prima instanţă, cum prin prezenta acţiune se tinde nu la anularea unui act administrativ, ci la sancţionarea refuzului pretins nejustificat de compensare şi restituire, sunt incidente în cauză prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.
Astfel, fiind în prezenţa unui refuz de soluţionare a unei cereri, pretins nejustificat, ca act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2), legea nu instituie calea recursului graţios.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, doar actele administrative unilaterale propriu zise, iar nu şi cele asimilate, sunt supuse recursului graţios, doar ele putând fi revocate, asigurându-se astfel finalitatea acestei proceduri administrative prealabile.
Chiar dacă s-ar admite că lipsa obligativităţii plângerii prealabile nu echivalează cu interdicţia efectuării acesteia, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu poate duce decât la concluzia că opţiunea pentru efectuarea plângerii prealabile trebuie exercitată în aşa fel încât să se asigure respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b), adică să permită şi exercitarea acţiunii în acelaşi termen de 6 luni de la data comunicării refuzului.
Prin urmare, împrejurarea că, în pofida textului legal, reclamanta a înţeles să formuleze şi plângere prealabilă, nu prezintă absolut nicio relevanţă în cauză, a concluzionat judecătorul fondului, constatând, totodată, că prezenta contestare a refuzului pârâtei de a da curs cererilor sale de compensare/restituire, mult după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni (care a început să curgă la data comunicării refuzului), mai exact la aproape un an de la acest moment, apare ca prescrisă, astfel că - în raport de prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 - a respins prezenta acţiune în consecinţă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Banca P. SA, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
În mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei acţiunii, în raport de prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004. În speţă, decizia de respingere a cererii de compensare şi restituire a fost atacată prin contestaţia administrativă înregistrată din 19 decembrie 2011, iar răspunsul la contestaţie a fost comunicat la data de 18 mai 2012, cu adresa din 11 mai 2012.
Pe cale de consecinţă, termenul pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ s-a împlinit la 19 noiembrie 2012, deci după data la care cererea introductivă a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv 8 noiembrie 2012.
Recurenta şi-a încadrat în drept, din punct de vedere procedural, criticile formulate, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi criticile formulate de recurent, Înalta Curte constatată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamanta - recurentă Banca P. SA a solicitat Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili efectuarea unor operaţiuni de compensare şi restituire, cererile fiind soluţionate printr-o decizie de respingere comunicată cu adresa din 10 noiembrie 2011.
Potrivit art. 205 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii (…). Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia”.
Conform art. 206 alin. (2) C. proc. fisc. „obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal”.
Rezultă din conţinutul articolelor de lege citate, că este obligatoriu ca, contribuabilul să parcurgă procedura contestaţiei administrative reglementate de art. 205 C. proc. fisc., inclusiv atunci când acesta se confruntă cu un refuz nejustificat al autorităţii de emitere a unor acte administrativ fiscale - notă de compensare, notă de restituire.
Faţă de aceste prevederi legale, termenul de prescripţie prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă doar de la data răspunsului la contestaţia administrativă, comunicat la data de 18 mai 2012 (cu adresa din 11 mai 2012), astfel că, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă.
De menţionat că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis şi în alte speţe (de ex. decizia nr. 250/2011) că în materie fiscală este obligatorie contestaţia administrativă chiar şi în cazurile de refuz nejustificat de emitere a actului administrativ.
În baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, excepţia prescripţiei acţiunii fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Banca P. SA împotriva sentinţei civile nr. 318 din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4770/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 4821/2014. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
