ICCJ. Decizia nr. 722/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 722/2014
Dosar nr. 9533/2/2009*
Şedinţa publică de la 14 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul C.N.S.A.S. a solicitat să se constate că pârâtul M.C. a avut calitatea de colaborator al Securităţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 6797 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins ca neîntemeiată cererea introductivă de instanţă formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul M.C. şi chemaţii în garanţie Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Apărării Naţionale şi a constatat nulitatea cererilor de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în rejudecare, pârâtul a depus la data de 25 iunie 2012, la dosarul cauzei, o nouă întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii respinse în şedinţa publică din 23 noiembrie 2012.
La aceeaşi dată, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului Apărării Naţionale, în calitatea lor de succesori în drepturi şi obligaţii ai fostei Securităţi, fără a preciza însă care este obligaţia ce se urmăreşte a fi consfinţită de instanţă în sarcina chemaţilor în garanţie.
Prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Apărării Naţionale au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce-i priveşte, motivată, în esenţă, pe faptul că nu au calitatea de succesori ai fostei Securităţi.
Prin întâmpinare, Ministerul Administraţiei şi Internelor a invocat, la rândul său, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu este succesorul fostei Securităţi şi excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanţie, cât timp pârâtul nu precizează care ar fi obligaţia susceptibilă de angajare pe calea chemării în garanţie.
Instanţa de fond a constatat că din cuprinsul Deciziei de casare nr. 4987 din 27 octombrie 2011 rezultă că instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind insuficient şi neconcludent probatoriul administrat de reclamant în vederea constatării calităţii de colaborator al Securităţii, în persoana pârâtului, conform dispoziţiilor art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008.
Prin aceeaşi decizie de casare, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, ori, deşi instanţa a pus în discuţia părţilor posibilitatea de a propune noi dovezi, reclamantul a arătat că nu are de propus alte dovezi, în afara celor administrate în primul ciclu procesual.
Fiind evident, în raport de particularităţile cauzei, că instanţa nu poate dispune din oficiu ordonarea unor alte dovezi, cât timp orice alte materiale relevante, referitoare la informaţiile furnizate de terţe persoane organelor de Securitate, cât şi la consecinţele suferite de persoanele ce au făcut obiectul urmăririi de către organele de Securitate se pot regăsi în arhivele fostei Securităţi, astfel că în lipsa unor dovezi suplimentare şi în contextul în care decizia de casare stabileşte că probatoriul administrat în primul ciclu procesual este insuficient şi neconcludent pentru stabilirea calităţii pârâtului, de colaborator al Securităţii, curtea de apel a apreciat că soluţia ce se impune este aceea de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în constatare, promovată de reclamant în prezenta cauză.
Referitor la cererile de chemare în garanţie, instanţa, în şedinţa publică din 23 noiembrie 2012, a invocat excepţia nulităţii cererilor de chemare în garanţie, în raport de prevederile art. 112 pct. 3 şi art. 133 C. proc. civ. şi aceasta întrucât pârâtul nu a precizat obiectul acestor cereri.
Rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ. că "partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Ca atare, cererea de chemare în garanţie reflectă o veritabilă acţiune civilă, pusă la îndemâna părţii interesate, în scopul soluţionării unei pretenţii decurgând dintr-o obligaţie de garanţie, legală sau convenţională, în acelaşi proces în care partea este angajată.
Prin urmare, în raport de aceste considerente, dar şi de dispoziţiile art. 61 C. proc. civ., partea care formulează cererea de chemare în garanţie este datoare să formuleze un petit concret, în cadrul căruia să precizeze explicit care este pretenţia formulată împotriva persoanei chemate în garanţie, cerinţă ce se subsumează obligaţiei de a indica obiectul cererii de chemare în judecată.
Or, simpla afirmaţie a pârâtului, în sensul că persoanele chemate în garanţie sunt succesorii, în drepturi şi obligaţii, ai fostei Securităţi, nu satisface exigenţele prevederilor art. 61 coroborate cu art. 112 pct. 3 C. proc. civ., în sensul precizării obiectului cererii.
Ca atare, apreciind că dezlegarea excepţiei nulităţii cererilor de chemare în garanţie primează în faţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de chemaţii în garanţie, pentru că legitimarea procesuală pasivă nu poate fi cercetată decât prin raportare la o pretenţie dedusă împotriva celui chemat în garanţie, şi văzând dispoziţiile art. 133 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă, curtea de apel a admis excepţia invocată, din oficiu, şi a constatat nulitatea cererilor de chemare în garanţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului Apărării Naţionale.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul C.N.S.A.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că prima instanţă a respins acţiunea, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Sentinţa atacată a urmat Deciziei nr. 4987 din 27 octombrie 2011, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Sentinţa nr. 2838 din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare.
Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "în cauză, materialul probator este insuficient şi neconcludent întrucât se referă doar la o singură notă de constatare (nr. S/DI/1/3312 din 11 noiembrie 2008), "restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securităţii a reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar".
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că "referitor la condiţia privind îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, instanţa de fond nu reţine, în concret, care ar putea fi drepturile şi libertăţile încălcate de către pârât şi consecinţele negative rezultate din această încălcare".
În opinia recurentului, în rejudecare, curtea de apel a dat o interpretare deosebit de restrictivă deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. O astfel de aplicare este de natură a schimba sensul considerentelor deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind chiar contrară acesteia.
Într-adevăr, sentinţa casată prin hotărârea Înaltei Curţi a reţinut că o singură notă furnizată Securităţii de intimat ar fi în măsură să ducă la reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii. De asemenea, sentinţa casată a reţinut că "restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securităţii a reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar".
Recurentul consideră că, prin decizia sa, Înalta Curte a dispus verificarea, din perspectiva definiţiei legale a noţiunii de colaborator al Securităţii, a tuturor notelor menţionate în acţiune şi nu numai a notei din 27 ianuarie 1984, care a fost avută în vedere de considerentele sentinţei casate. Este evident că Înalta Curte nu ar fi putut casa prima sentinţă "întrucât se referă doar la o singură notă de constatare", ci pentru că se baza pe o singură notă informativă furnizată de intimat Securităţii (nota din 27 ianuarie 1984). Procedura prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, prevede emiterea unei singure note de constatare în decursul verificării unei persoane, neputând fi emise mai multe astfel de note de constatare într-un singur caz. Prin urmare, în considerentele deciziei pronunţate de Înalta Curte s-a strecurat o evidentă eroare de dactilografiere. Această eroare nu era însă în măsură să schimbe sensul considerentelor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezulta că sentinţa casată nu trebuia se analizeze doar nota furnizată de intimat Securităţii la 27 ianuarie 1984, ci toate notele menţionate în acţiune.
Prin urmare, considerăm că instanţa de rejudecare ar fi trebuit ca, în sensul deciziei Înaltei Curţi, să analizeze, din perspectiva definiţiei legale a noţiunii de colaborator al Securităţii, toate notele furnizate de intimat Securităţii şi care au fost descrise în acţiune.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că "referitor la condiţia privind îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, instanţa de fond nu reţine, în concret, care ar putea fi drepturile şi libertăţile încălcate de către pârât şi consecinţele negative rezultate din această încălcare".
Or, şi cu privire la acest aspect, Înalta Curte a observat motivarea insuficientă a sentinţei casate.
Se observă că Înalta Curte a reţinut că "instanţa de fond nu reţine, în concret, care ar putea fi drepturile şi libertăţile încălcate de către pârât şi consecinţele negative rezultate din această încălcare". Înalta Curte nu arată că nu ar fi existat drepturi şi libertăţi încălcate de intimat, ci doar că sentinţa casată nu a motivat temeinic îndeplinirea acestei condiţii.
Prin urmare, îi revenea instanţei de rejudecare sarcina unei analize temeinice cu privire la vizarea încălcării unor drepturi fundamentale (şi nu neapărat încălcarea propriu-zisă a acestor drepturi) - în sensul că intimatul putea şi trebuia să conştientizeze posibilele urmări ale informaţiilor furnizate. De asemenea, instanţa de rejudecare putea, în urma acestei analize, să observe nu doar îndeplinirea acestei condiţii, ci, mai mult, depăşirea ei, câtă vreme date referitoare la situaţia familială delicată a unor colegi (cum este cazul notei din 21 august 1984) erau aduse la cunoştinţa autorităţilor, fără consimţământul şi fără ştirea acestor persoane.
În consecinţă, considerăm că instanţa de rejudecare nu a procedat conform art. 315 C. proc. civ. şi nu a respectat decizia Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie, care dispunea, în esenţă, ca instanţa de rejudecare să analizeze riguros toate notele menţionate în acţiunea noastră şi nu doar nota furnizată de intimat Securităţii la 21 august 1984, cum procedase instanţa care a pronunţat sentinţa casată.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 lit. a), lucrător al Securităţii este orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
Lit. b) a aceluiaşi articol defineşte colaboratorul Securităţii prin persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar.
Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor.
Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru ca o persoană să fie considerată ca fiind colaborator al Securităţii trebuia să furnizeze informaţii prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Notele furnizate de reclamant nu relevă că acesta ar fi denunţat atitudini sau activităţi potrivnice regimului totalitar comunist, fiind simple înşiruiri de evenimente din viaţa unor persoane, fără niciun fel de conotaţie politică.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că în acest caz nu este îndeplinită prima condiţie cerută de art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G.nr. 24/2008.
Trebuie precizat că legiuitorul face referire în art. 2 alin. (1) lit. b) din.O.U.G.nr. 24/2003 şi la relatările verbale consemnate de lucrătorii de Securitate, ca fiind acte probante ale colaborării cu Securitatea.
Însă în analiza forţei probante a unor astfel de relatări trebuie avut în vedere şi modul în care ofiţerii de Securitate trebuiau să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu.
Din amplele materiale documentare publicate după anul 1989, care au căpătat forţa unor documente istorice, cu notorietate, rezultă că ofiţerii de Securitate aveau un plan de racolări, un plan de informaţii etc., context în care informaţia putea să nu aparţină persoanei la care se face referire.
În aceste condiţii relatările consemnate în rapoartele informative ale ofiţerilor nu pot beneficia de o prezumţie legală absolută de veridicitate, acestea urmând a fi analizate prin coroborare cu ansamblul probator al cauzei.
A considera că în mod cert relatările cuprinse în rapoartele lucrătorilor de Securitate reprezintă adevărul ar însemna că tocmai ceea ce se condamnă, Securitatea ca poliţie politică, să fie reabilitată printr-o credibilizare absolută.
În cauza de faţă, probele administrate în susţinerea acţiunii, pentru a se dovedi calitatea de colaborator al Securităţii, aşa cum au fost analizate în precedent demonstrează că pârâtul nu a furnizat informaţii prin care să fi denunţat activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond în mod corect a constatat acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.N.S.A.S. împotriva Sentinţei civile nr. 6797 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 721/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 728/2014. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
