ICCJ. Decizia nr. 899/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 899/2014
Dosar nr. 1513/2/2013
Şedinţa publică de la 25 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 46802/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, Anexa 6, în ceea ce priveşte poziţiile 343-348, excepţie invocată de pârâta SC D.S.R. SRL, în litigiul promovat de reclamantul Oraşul Topoloveni - Consiliul Local, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 492.271,95 RON, reprezentând redevenţă pentru folosirea reţelei de distribuţie gaze naturale proprietate publică a oraşului Topoloveni, aferentă perioadei 01 noiembrie 2006 - 31 decembrie 2009, şi 284.429,55 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 01 ianuarie 2007 - 23 iunie 2010, şi în continuare, până la data plăţii.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, autoarea acesteia a arătat că prin menţinerea în cuprinsul H.G. nr. 447/2002 a înscrierii de la poziţiile 343-348 din Anexa 6 cu privire la apartenenţa la domeniul public de interes local al reţelelor de distribuţie a gazelor naturale a Oraşului Topoloveni este contrară dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, motiv pentru care trebuie să fie înlăturată, ca urmare a admiterii excepţiei de nelegalitate.
A menţionat totodată că, urmare a modificării legislative intervenite, reţelele de gaze în discuţie au trecut în domeniul public al statului, în principal ca urmare a faptului că aceste bunuri încorporează valori destinate a fi folosite în interes public prin intermediul serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, însă şi în cazul în care s-ar aprecia că au trecut în domeniul privat al oraşului Topoloveni, consecinţa ar fi aceeaşi, respectiv, inexistenţa vreunui drept de concesiune al Consiliului Local al Oraşului Topoloveni asupra acestora.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25 februarie 2013, sub nr. 1513/2/2013, autoarea excepţiei de nelegalitate dobândind calitatea de reclamantă, iar Oraşul Topoloveni, adversar în litigiul de fond, şi Guvernul României, emitentul actului contestat, calitatea de pârâţi.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa nr. 1184 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare şi a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC D.S.R. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Topoloveni - Consiliul Local prin Primar şi Guvernul României, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut in vedere că excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează H.G. nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public la judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, Anexa 6, poz. 343-348, prin care reţeaua de distribuţie a gazelor naturale de pe raza oraşului Topoloveni a fost atestată ca făcând parte din domeniul public al acestei unităţi administrativ-teritoriale, act normativ cu character individual emis la data de 16 mai 2002 şi publicat în M. Of. al României, Partea 1, nr. 609 din 16 august 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Avându-se in vedere jurisprudenţa constantă a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, jurisprudenţă consacrată şi prin soluţia de principiu a Plenului Secţiei adoptată la data de 26 mai 2008, s-a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în practica C.E.D.O., precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept”.
S-a arătat in considerentele sentinţei atacate, că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită în timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, adoptată în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.
Astfel, făcând aplicarea acestei jurisprudenţe constante a instanţei supreme la speţa de faţă, Curtea de Apel a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la H.G. nr. 447/2002, Anexa nr. 6, poziţia 343-348, act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui nelegalitate a fost invocată în cauză, pe cale de excepţie.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC D.S.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a fost criticată sentinţa atacată faţă de greşita respingere a excepţiei ca inadmisibilă.
S-a arătat că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi, obţinerea sau apărarea unui drept sau protejarea unui interes legitim neputând fi fundamentată pe un act a cărui legalitate este îndoielnică şi care nu poate fi dovedită decât pe calea excepţiei de nelegalitate.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Excepţia de nelegalitate invocată în cauză vizează H.G. nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public la judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, Anexa 6, poziţia 343-348, prin care reţeaua de distribuţie a gazelor naturale de pe raza oraşului Topoloveni a fost atestată ca făcând parte din domeniul public al acestei unităţi administrativ-teritoriale.
Acest act administrativ cu caracter individual, întrucât se adresează unei persoane determinate, dispoziţiile cuprinse în aceasta neavând caracter general şi impersonal, fiind emis la data de 16 mai 2002 şi publicat în M. Of. al României, Partea 1, nr. 609 din 16 august 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
Curtea Constituţională prin decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
Raportându-se la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O., precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte conform practicii sale constante a reţinut că instanţa de fond în mod corect a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Temeiul legal al soluţiei adoptate in recurs.
Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.S.R. SRL împotriva sentinţei nr. 1184 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 87/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 904/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
