ICCJ. Decizia nr. 1525/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1525/2015
Dosar nr. 1040/54/2013
Şedinţa publică de la 1 aprilie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T.C. SRL (fosta RA T.C.) în contradictoriu cu pârâţi Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova, Primăria Municipiului Craiova - D.I.T., a solicitat anularea Dispoziţiei din 21 mai 2013, emisă de Primarul Municipiului Craiova, admiterea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local din 22 iulie 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 22 iulie 2010 şi pe cale de consecinţă, anularea acestor acte administrativ fiscale.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 462 din 6 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC T.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova şi Primăria Municipiului Craiova - D.I.T.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 462 din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.
Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora s-a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului cu expertiză tehnică contabilă, iar în subsidiar, s-a solicitat admiterea acţiunii şi anularea actelor administrativ fiscale prin care s-a stabilit, în mod nelegal, în sarcina societăţii obligaţia totală de plată în sumă de 4.200.696 RON.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a reiterat susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată referitoare la acţiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1414/54/2011, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, arătând că între data pronunţării Sentinţei civile nr. 591 din 18 noiembrie 2011 şi data emiterii Dispoziţiei din 21 mai 2013, este posibil să fi fost calculate penalităţi de întârziere pentru creanţele pe care se presupune că le-ar datora bugetului local, motiv pentru care, era necesară administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă, probă solicitată în faţa instanţei de fond şi respinsă ca nefiind utilă cauzei.
Recurenta-reclamantă a precizat că gestionează bunurile aparţinând domeniului public al municipiului Craiova, respectiv, punctele şi centralele termice de cvartal, precum şi sistemul de reţele termice secundare date în administrare de autoritatea publică locală, şi care, începând cu anul 1999, au fost scutite de plata impozitului pe clădiri, prin H.C.L. al Municipiului Craiova fiind încadrate în categoria construcţiilor speciale şi nu a clădirilor pentru care se percepe impozit.
A arătat că prin Raportul de inspecţie fiscală au fost calculate şi evidenţiate, în mod eronat, diferenţe privind taxa pe clădiri începând cu luna ianuarie 2005 şi până în luna iunie 2010, în cuantum de 522.618,84 RON, pentru a căror neachitare s-au calculat la data de 22 iulie 2010, majorări de întârziere în sumă de 397.816,58 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.145 RON, considerând că şi cu privire la acest aspect, era necesară efectuarea unei expertize tehnice contabile.
Recurenta a susţinut că, în raport de prevederile art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, astfel cum a fost modificat de pct. 14 al art. I din Legea nr. 76/2010, regiile autonome sunt persoane juridice de drept public, care fac parte din categoria stabilimentelor publice şi au ca obiect de activitate realizarea de servicii publice economice de interes major pentru stat sau unităţile administrativ-teritoriale, astfel încât, nu se încadrează în categoria persoanelor juridice în a căror sarcină să fie stabilită plata taxei pe clădiri.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent perioadei 2005 - 2006, recurenta-reclamantă a învederat că pierderea lunară de energie termică conţinută în apa caldă de consum şi sub formă de încălzire ca urmare a discontinuităţii termoizolaţiei conductelor montate în canalele de protecţie, a tasării acesteia şi a umectării cu apa provenită din infiltraţii ale apei potabile, menajere sau pluviale, este în realitate mult mai mare, respectiv, circa 22% în medie, faţă de 11%, procent aprobat şi aplicat de regie în perioada supusă controlului, aspect care trebuia, în mod necesar, stabilit prin efectuarea unei expertize contabile.
Deşi s-au efectuat de către regie eforturi pentru a fi recunoscute de A.N.R.S.C. Bucureşti, aceste pierderi tehnologice nu au fost acceptate la valorile reale, nu au fost luate în calcul în tariful de distribuţie sau de producere al energiei termice şi, în mod eronat, organele de control fiscal au asimilat aceste pierderi tehnologice unor acte de neglijenţă sau intenţie.
Recurenta a mai susţinut că energia termică furnizată reprezintă o prestare de servicii, iar energia termică cumpărată de la C.E. Craiova şi respectiv, gazul natural achiziţionat de la GDF S. România, transformat din metri cubi în gigacalorii, nu reprezintă o livrare de bunuri mobile corporale, în sensul art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
A precizat că norma de consum nu este specifică serviciului de prestare şi furnizare a energiei termice, iar încadrarea pierderilor tehnologice în această normă de consum este forţată şi, în consecinţă, impozitul pe profit suplimentar calculat, nu este real.
Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinări în cauză.
4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 24 iunie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.
Părţile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin Încheierea din 9 octombrie 2014, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul declarat de reclamantă ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat şi a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.
II. Analiza motivelor de casare
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Critica formulată de recurenta-reclamantă vizând necesitatea administrării probei cu expertiză tehnică contabilă, care, în opinia recurentei, în mod greşit, a fost respinsă de către instanţa de fond ca nefiind utilă cauzei, este nefondată.
Din actele şi lucrările dosarului instanţei de fond rezultă că proba cu expertiză tehnică contabilă nu a fost propusă de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, solicitarea formulată în finalul cererii introductive, ce face referire numai la o determinare generică a probelor, echivalând cu lipsa propunerii acestei probe în condiţiile prevăzute de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., republicat.
În contextul arătat, analizând admisibilitatea probei cu expertiză tehnică contabilă în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., republicat, în mod corect, judecătorul fondului a respins această probă, reţinând în aprecierea aptitudinii probei de a duce la soluţionarea procesului, că respectiva probă nu este concludentă, în sensul că obiectivul propus, ce vizează un eventual calcul greşit al obligaţiilor stabilite prin actele administrative fiscale contestate, echivalează cu verificarea aplicării legii de către expertul tehnic judiciar şi nu este de natură să conducă la soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că regiile autonome nu se încadrează în categoria persoanelor juridice în a căror sarcină să fie stabilită plata taxei pe clădiri, în acord cu opinia exprimată de prima instanţă, Înalta Curte constată că textul legal nu prevede distincţia ce vizează "alte persoane juridice decât cele de drept public", anterior modificării introduse în C. fisc. prin art. 1 pct. 14 din Legea nr. 76/2010, iar reclamanta nu este o persoană juridică de drept public, în raport de prevederile pct. 12.3 din Normele metodologice pentru aplicarea art. 248 din C. fisc.
Dispoziţiile art. 250 alin. (1), pct. 1 - 19, din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., coroborat cu prevederile pct. 24.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 1.861/2006, enumeră construcţiile pentru care nu se datorează impozit pe clădiri, prin efectul legii, iar construcţiile care fac obiectul contestaţiei în cauză, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de textul legal pentru scutirea de la plata impozitului pe clădiri, întrucât, prin H.C.L. al Municipiului Craiova a fost emis câte un aviz pentru fiecare an în parte şi nu pe durata existenţei construcţiei, iar centralele şi punctele termice întrunesc elementele constitutive ale unei clădiri, respectiv, pereţi şi acoperiş, în incinta lor desfăşurându-se activităţi economice.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent perioadei 2005 - 2006, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu prevederile pct. 23 din Normele metodologice pentru aplicarea art. 21 alin. (1) din C. fisc., pierderile tehnologice aferente normei de consum aprobată prin H.C.L. nr. 238/2002, sunt cheltuieli deductibile, iar diferenţa până la pierderea reală reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit.
Prin exercitarea dreptului de deducere şi pentru cheltuielile aferente pierderilor de energie termică, înregistrate peste limita aprobată de autoritatea competentă, în sumă totală de 14.788.111,93 RON, recurenta-reclamantă a diminuat profitul impozabil cu această sumă şi implicit, impozitul pe profit.
Susţinerea recurentei în sensul că a depus eforturi pentru ca pierderea tehnologică să fie acceptată la valoarea reală de către A.N.R.S.C. Bucureşti, nu poate fi reţinută, având în vedere că nu au fost dovedite motivele care au condus la neaprobarea acestei pierderi.
De asemenea, afirmaţia recurentei, potrivit căreia energia termică furnizată reprezintă o prestare de serviciu, nu este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 128 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care asimilează energia termică a bunurilor mobile corporale, precum şi de prevederile art. 129 alin. (2) din acelaşi act normativ, care enumeră operaţiunile ce intră în sfera prestărilor de servicii.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.C. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T.C. SRL. împotriva Sentinţei nr. 462 din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1517/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1526/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
