ICCJ. Decizia nr. 1762/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1762/2015
Dosar nr. 1194/57/2012
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 20 decembrie 2012, SC A.A.S. SRL a chemat în judecată M.D.R.A.P. în nume propriu şi pentru A.D.R. Centru, solicitând:
- rezilierea Contractului de finanţare din 19 martie 2009 aferent proiectului "Construire şi utilaje hală service auto";
- constatarea efectuării de către reclamantă a unor investiţii aferente proiectului în cuantum de 208.209 RON reprezentând cheltuieli eligibile pentru prima cerere de rambursare;
- obligarea pârâţilor la plata sumei de 122.476 RON despăgubiri aferente Cererii de rambursare din 29 ianuarie 2010;
- obligarea pârâţilor la plata sumei de 190.859 RON reprezentând cofinanţarea pentru cheltuielile eligibile aferente lucrărilor ulterioare;
- obligarea pârâţilor la plata sumei de 11.763 RON reprezentând contravaloarea unor bunuri şi anume: separator hidrocarburi, boiler şi centrală termică;
- obligarea pârâţilor la plata dobânzii percepute de bancă la pct. 6.2, 6.5 şi 7.1 din Contractul de credit din 30 noiembrie 2009 şi pct. 2.1, 2.6, 3.1 şi 3.9 din anexa la Contractul de credit.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, potrivit Contractului de finanţare din 19 martie 2009, a avut calitatea de beneficiară, cu o contribuţie proprie de 30%, finanţarea nerambursabilă - fiind de 70% din valoarea eligibilă a proiectului.
S-a arătat că proiectul a fost finalizat, societatea efectuând investiţiile aferente proiectului, însă pârâţii au refuzat finanţarea dispunând, în mod nejustificat, rezilierea Contractului de finanţare prin Decizia nr. 63 din 10 mai 2010.
Reclamanta a precizat că, deşi actul de reziliere a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, întrucât nu au mai efectuat nici un demers cu privire la derularea proiectului şi refuzând rambursarea cheltuielilor eligibile.
Prin Sentinţa civilă nr. 4.176 din 20 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit Contractului de finanţare nr. 117 din 19 martie 2009, valoarea totală eligibilă a proiectului este de 546.149 RON, din care finanţarea nerambursabilă în sarcina pârâţilor de 382.304 RON.
La data de 29 ianuarie 2010, reclamanta a depus cerere de rambursare pentru suma de 198.595 RON, pârâţii procedând însă la rezilierea contractului de finanţare şi refuzând plata. Decizia de reziliere a fost contestată de reclamantă în Dosarul nr. 1.637/57/2010 şi anulată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012, ca fiind emisă cu exces de putere.
Instanţa de fond a mai constatat că nu mai subzistă refuzul pârâţilor cu privire la soluţionarea primei cereri de rambursare, întrucât la data de 8 octombrie 2013, autorităţile pârâte au achitat reclamantei suma de 117.852 RON, prin Ordinul de plată din 7 octombrie 2013.
S-a reţinut că reclamanta şi-a modificat petitul nr. 3 al acţiunii, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 4.623 RON cu titlu de despăgubiri, instanţa constatând că nu s-a făcut dovada caracterului eligibil al sumei şi deci, nu poate fi reţinută existenţa unui refuz nejustificat de plată.
Referitor la capătul de cerere privind rezilierea contractului de finanţare, prima instanţă a reţinut că probele administrate nu au evidenţiat existenţa vreunei conduite culpabile a autorităţilor pârâte, nerespectarea termenului de executare nefiindu-le imputabilă.
Cât priveşte cererea de despăgubiri s-a constatat prin sentinţă că reclamanta nu s-a adresat pârâţilor pe cale administrativă pentru acordarea rambursării cheltuielilor efectuate după depunerea primei cereri de rambursare, nefiind astfel îndeplinite cerinţele art. 7 din Contractul de finanţare şi art. 6 din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC A.A.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând printr-o cerere precizatoare motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, reclamanta a învederat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt eronată, fără a observa că rezilierea contractului de finanţare a fost dispusă de autorităţile pârâte după verificarea şi avizarea favorabilă a primei cereri de rambursare.
Reclamanta a precizat că rezultă cu evidenţă culpa pârâţilor care au refuzat nejustificat să ordonanţeze în timp util plata cheltuielilor eligibile, chiar şi fie după pronunţarea Deciziei nr. 1.642 din 27 martie 2012 îndeplinindu-şi obligaţia contractuală referitoare la contravaloarea primei cereri de rambursare de abia la 8 octombrie 2013, în timpul prezentului proces.
S-a arătat de asemenea că prima instanţă a respins cererea privind plata sumei de 4.623,593 RON cu titlu de despăgubiri, rămasă neachitată din prima etapă, fără a motiva considerentele avute în vedere, în acelaşi sens procedând şi referitor la petitele 3 - 7 din acţiune şi omiţând să analizeze conduita culpabilă a autorităţilor pârâte, care a determinat societatea să contracteze credite pentru finalizarea investiţiei.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea recursului, învederând în esenţă că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, inexistenţa culpei, în condiţiile în care, după pronunţarea deciziei de anulare a măsurii rezilierii contractului de finanţare, i s-a comunicat reclamantei reluarea contractului şi i s-a pus în vedere că, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai solicita rambursarea cheltuielilor, să depună cererea de rambursare finală.
Pârâţii au precizat că reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, întrucât nu a depus cererea de rambursare finală şi în loc să continue executarea contractului, după anularea rezilierii, a susţinut că are dreptul la o sumă egală cu valoarea finanţării nerambursabile cu titlu de despăgubiri.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, între părţi a existat un prim litigiu - Dosar nr. 1.637/57/2010 - soluţionat irevocabil prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 1.642 din 27 martie 2012 prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 63 din 10 mai 2010 de reziliere a Contractului de finanţare încheiat între părţi la 19 martie 2009 având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru implementarea proiectului "Construire şi utilare service auto".
Instanţa supremă a reţinut în considerentele hotărârii sus-menţionate, pe de o parte, că nu a existat din partea reclamantei o neexecutare culpabilă a vreunei obligaţii contractuale - investiţia fiind finalizată - şi, pe de altă parte, că emiterea deciziei de reziliere nu s-a făcut cu rea-credinţă, ci prin aprecierea îndeplinirii unor condiţii legale.
Din actele dosarului a rezultat că ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, reclamanta a fost notificată despre reluarea contractului şi necesitatea finalizării implementării, prin depunerea cererii de rambursare finală, societatea optând însă să solicite ea însăşi, pe cale separată, rezilierea contractului de finanţare şi obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri.
În aceste împrejurări, s-a reţinut, în mod justificat, prin sentinţa recurată lipsa conduitei culpabile a pârâţilor, care să justifice admiterea petitului privind rezilierea contractului, de această dată la cererea reclamantei.
De menţionat că societatea, finalizând investiţia şi intabulând-o încă din 15 septembrie 2011, avea posibilitatea ca în intervalul de timp stabilit de pârâţi să depună cererea de rambursare finală, ceea ce nu s-a întâmplat.
În consecinţă, conform obligaţiilor contractuale, în ianuarie 2013, pârâţii au procedat la verificarea cererii de rambursare nr. 1, restituind reclamantei suma de 117.852,67 RON şi stabilind că suma de 6.605,14 RON reprezintă cheltuieli neeligibile, informare comunicată societăţii care nu a contestat-o, pretenţia de plată a diferenţei solicitate, de 4.623,593 RON fiind astfel nejustificată.
Referitor la celelalte solicitări din acţiunea introductivă, privind obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri, cererea a fost corect respinsă, în raport de împrejurarea că nu se poate reţine conduita culpabilă a autorităţilor privind neacordarea finanţării pentru cheltuielile eligibile aferente lucrărilor ulterioare primei cereri de rambursare.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.A.S. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 4.176 din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2148/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1765/2015. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
