ICCJ. Decizia nr. 2151/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2151/2015
Dosar nr. 43601/215/2014*
Şedinţa de la 25 mai 2015
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.R.T. a chemat în judecată pe pârâta SC VR SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata taxei TV în sumă de 25.975 RON datorată pentru perioada mai 2010 - iunie 2014 pentru unitatea de primire turistică Hotel C. din Craiova şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat, în esenţă, dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Prin Sentinţa civilă nr. 7.483 din 13 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, reţinând, în esenţă, că raportul juridic dedus judecăţii nu se circumscrie prevederilor Legii nr. 554/2004, iar litigiul are natură comercială, motiv pentru care sunt incidente prevederile art. 94 lit. j) şi art. 107 C. proc. civ. din 2010.
Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Craiova, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2.148 din 18 februarie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut, în esenţă, că litigiul vizează plata taxei prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, iar, faţă de calitatea reclamantei, competenţa materială aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal stabilită potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu valoarea taxei ce formează obiectul acţiunii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Încheierea nr. 936 din 25 martie 2015, a înaintat-o secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
În sensul celor expuse, litigiul dedus judecăţii vizează cererea reclamantei S.R.T. de obligare a pârâtei SC VR SRL la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, în sumă de 25.975 RON, datorată pentru perioada mai 2010 - iunie 2014 pentru unitatea de primire turistică Hotel C. din Craiova, în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 40 - (3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune,
"Art. 5 - (1) Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuţi la art. 1 şi 3, de către SC D.F.E.E. "E." SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
(2) Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum şi persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care îşi asigură pe cont propriu energia electrică şi nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societăţii Române de Televiziune.
(3) Condiţiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat."
Conform dispoziţiilor citate, rezultă că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se încasează de la plătitori prin SC D.F.E.E. "E." SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice, iar persoanele juridice, care îşi asigură pe cont propriu energia electrică şi nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct S.R.R.
Rezultă din actele dosarului că societatea comercială pârâtă nu achită taxa datorată pentru serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei electrice încheiat cu SC D.F.E.E. "E." SA, având obligaţia de a achita taxa respectivă direct S.R.R.
Înalta Curte reţine că taxa pentru serviciul public de televiziune nu face parte din categoria taxelor, impozitelor, contribuţiilor ori datoriilor vamale în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a atrage competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, determinată în raport cu valoarea creanţei.
Totodată, Înalta Curte reţine că, sub aspectul competenţei, calitatea reclamantei, care este autorizată să presteze un serviciu public, de interes naţional, taxa făcându-se venit la bugetul societăţii, nu califică litigiul ca fiind unul de contencios administrativ şi fiscal.
Or, nefiind în prezenţa unui litigiu de contencios administrativ în sensul art. 1 sau art. 8 din Legea nr. 554/2004, pentru a fi incidente normele de competenţă prevăzute de aceeaşi lege, Înalta Curte constată că Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în mod corect, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j) şi art. 107 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, conform cărora:
"Art. 94 - Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;"
"Art. 107 - (1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."
La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară în soluţionarea unor conflicte de competenţă similare, reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 547/2010, nr. 1.205/2010, nr. 1.259/2010, nr. 1.579/2010, nr. 1.580/2010, nr. 1.961/2010, nr. 2.535/2010, nr. 2.568/2010, nr. 3.920/2010, nr. 4.379/2010 şi nr. 4.712/2010.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.R.T. în contradictoriu cu pârâta SC VR SRL în favoarea Judecătoriei Craiova, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2255/2015. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2118/2015. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
