ICCJ. Decizia nr. 905/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 905/2015
Dosar nr. 634/33/2013*
Şedinţa publică de la 27 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T.C. SRL Cluj-Napoca a formulat acţiunea împotriva Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 29.975.704,3433 RON reprezentând plata serviciilor prestate de societate în temeiul contractului de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 565/2013 din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj a fost respinsă acţiunea reclamantei S.C. T.C. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, apreciindu-se că pârâtul nu datorează reclamantei sumele ce constituie obiectul acţiunii.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL şi a solicitat casarea sentinţei atacate şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că instanţa de fond a analizat dispoziţiile contractului de prestări servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi modificat prin H.G. nr. 1263/2012, precum şi ale actelor adiţionale şi anexelor sale, dar din analiza acestora rezultă obligaţia ministerului, stabilită legal şi contractual, de a achita sumele compensatorii pentru prestarea serviciului public de transport, diferenţa dintre veniturile obţinute şi costurile suportate la care se adaugă o cotă de profit între 3% şi 5%, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) din contract, precum şi în art. 11.
Soluţia instanţei de fond a fost criticată şi pentru că din interpretarea celor două clauze înscrise în art. 11 alin. (4) şi în Anexa 6 nu se poate aprecia că suma la care are dreptul societatea ar fi limitată la cea alocată de la buget iar, pentru orice sumă ce excede acesteia, Ministerul Transporturilor are posibilitatea de a revizui bugetul.
Prevederile din Anexa nr. VI, consideră recurenta, trebuie interpretate în sensul că, în bugetul anului 2012 s-a alocat doar suma de 45.931 mii RON, având destinaţie de compensaţie, deşi nivelul acesteia trebuia să fie de 69.580 mii RON, dar, dată fiind obligaţia expresă prevăzută de contract, de a revizui compensaţia până la cuantumul stabilit care să includă şi cota de profit, sumele ce rezultau din diferenţă trebuia să fie prevăzute în bugetul din 2013.
În acest sens a fost invocată chiar interpretarea pe care intimatul a dat-o acestor dispoziţii contractuale pentru anii anteriori anului 2012, iar în anul 2011 a fost revizuită suma alocată iniţial de la buget şi a fost achitată în întregime compensaţia, chiar a acordat o cotă de profit, dar în anul 2012 a interpretat diferit acest contract.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii reclamantei.
Iniţial, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, dar prin Încheierea nr. 239 din 28 ianuarie 2014 a fost scoasă cauza de pe rol şi înaintată Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi.
După înregistrarea dosarului la această secţie s-a procedat la regularizarea cererii de recurs, iar recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 1270 C. civ. şi H.G. nr. 74/2012 şi a fost depusă taxa de timbru.
Intimatul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, recurenta a depus răspuns la această întâmpinare şi a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin Încheierea din 9 decembrie 2014 a fost admis în principiu raportul şi pentru că recursul nu a putut fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6), s-a acordat termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente.
Între recurentă şi intimat s-a încheiat contractul de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015 aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi, potrivit contractului, recurenta trebuia să realizeze serviciul public social de transport feroviar de călători pe rutele stabilite în contract, iar prin H.G. nr. 1.263/2012 a fost modificat contractul încheiat.
Potrivit acestui contract, astfel cum a fost modificat, recurenta s-a obligat să realizeze un pachet minim social de 2.818 tren km (mii) şi să asigure transportul a 85.000 mii călători, iar subvenţia acordată de stat să fie de 45.931 mii RON.
Recurenta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 4 din Contractul-cadru potrivit cărora: „(1) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite Transferoviar Călători ca diferenţa între tarifele stabilite cu avizul autorităţilor publice competente şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% şi 5% din costul respectiv, prevăzute prin bugetul de venituri şi cheltuieli, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de Compania Naţionala de Căi Ferate "C.F.R." - SA.
(2) După aprobarea Legii bugetului de stat şi a trimestrializării bugetului, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va aduce la cunoştinţa T.C. repartizarea pe trimestre a subvenţiei prin document aprobat de ordonatorul principal de credite.
(3) Pentru facilităţile de călătorie acordate, potrivit legii, pe baza contractuală anumitor categorii de persoane, T.C. va primi compensaţii conform documentelor justificative prezentate de aceasta”.
Au fost invocate, ca temei al acţiunii şi dispoziţiile art. 11 din acelaşi contract-cadru, dispoziţii care prevăd că: „(1) Diferenţele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar public de călători şi costurile şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cota de profit cuprinsă între 3% şi 5%, ce constituie compensaţia serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători se acorda pe baza indicatorului tren - km în funcţie de realizarea volumului de tren - km faţă de cel contractat prin prezentul contract.
(2) Nivelul maxim al compensaţiei poate ajunge până la 85% din veniturile totale din transportul de călători (compensaţie plus venituri proprii).
(3) Nivelul compensaţiei de la bugetul de stat ca plata a serviciilor publice pentru acoperirea diferenţei dintre nivelul costurilor şi cel al veniturilor realizate din tarifele aprobate este prevăzut în anexa nr. 6.
(4) În cazuri bine justificate Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va revizui compensaţia către Transferoviar Călători în vederea asigurării pachetului minim social stabilit prin prezentul contract”.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, iar în motivare a invocat prevederile art. 4 şi art. 11 din contractul de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015 aprobat prin H.G. nr. 74/2012 şi s-a arătat că nivelul compensaţiei trebuie raportat la realizarea pachetului minim social faţă de care reclamanta a justificat o subvenţie de 45.410.657 RON, sumă ce a fost achitată de pârâtul Ministerul Transporturilor.
Faţă de aceste susţineri, recurenta, în motivele de recurs, a reluat apărările privind încălcarea art. 4 şi 11 din Contractul-cadru, dar fără a combate cele reţinute de instanţa de fond referitor la acordarea compensaţiei în raport de efectuarea pachetului minim social pe care s-a obligat să-l presteze.
Deşi recurentul susţine că intimatul nu a respectat prevederile contractuale, susţinerile sale sunt nefondate deoarece interpretează incorect prevederile din contractul-cadru încheiat între părţi.
Din interpretarea coroborată a prevederilor din contract rezultă că, într-adevăr, intimatul s-a obligat să aloce sumele compensatorii, dar chiar în art. 4 alin. (1), se prevede că până la 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA.
Modul de calcul al compensaţiei este stabilit în art. 11 alin. (1) din contract şi unde se prevede că diferenţele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar public de călători şi costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% şi 5%, ce constituie compensaţia serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători, se acordă pe baza indicatorului tren - km în funcţie de realizarea volumului de tren - Km, faţă de cel contractat.
Prin urmare, atât art. 4 cât şi art. 11 din contract condiţionează plata compensaţiilor de efectuarea pachetului minim social.
Din actele depuse la dosar rezultă că prin contract recurenta s-a obligat să realizeze un pachet minim social de 2.818 mii tren km şi să asigure transportul a 85.000 mii călători, iar subvenţia ce urma a fi acordată de stat se ridica la 45.931 mii RON.
Din actele depuse la dosar rezultă că, aspect de necontestat de către recurentă, că în anul 2012 aceasta a efectuat un volum de 2.785.947 tren km, sub valoarea la care s-a obligat prin contract, iar pentru volumul prestat a primit subvenţia calculată în RON/tren km.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna că, deşi nu a respectat obligaţia contractuală asumată, să se solicite cocontractantului respectarea întocmai a prevederilor contractuale, deşi plata compensaţiei care să includă cota de profit şi diferenţele de tarife era condiţionată de prestarea pachetului minim social.
Numai în răspunsul la întâmpinare recurenta a invocat faptul că nu ar fi prestat pachetul minim social pentru că nici intimatul nu a respectat prevederile contractuale de a aloca lunar sumele compensatorii, dar aceasta este o apărare nouă, invocată de recurentă fără a exista posibilitatea verificărilor acestor susţineri, astfel că acestea nu pot fi reţinute.
Referirile recurentei la anii anteriori anului 2012 sunt nefondate şi nu pot fi folosite argumentele legate de plata compensaţiilor în acei ani pentru că vizează un alt contract de servicii publice şi nu au fost prezentate dovezi în legătură cu respectarea prevederilor contractuale de către părţi în vigoare la acea dată.
Apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în baza art. 496 Noul Cod procedura civilă raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T.C. SRL Cluj-Napoca împotriva Sentinţei civile nr. 565 din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 927/2015. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
