ICCJ. Decizia nr. 909/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA nr. 909/2015
Dosar nr. 2918/2/2012*
Şedinţa publică de la 2 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta E.B.G. a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Argeş, solicitând:
- anularea în parte a Deciziei nr. X1 din 27 septembrie 2011 privind soluţionarea de către pârâta D.G.F.P. Argeş a contestaţiei prealabile formulată de reclamantă împotriva Deciziei de rambursare a TVA nr. X2 din 15 martie 2011 şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a Deciziei de rambursare a TVA nr. X2 din 15 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Argeş;
- subsecvent, ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, anularea oricăror rapoarte ori note interne de verificare, control şi constatare, dacă există, ce ar constata operaţiuni administrative înfăptuite de pârâtă şi care au stat la baza emiterii deciziilor contestate;
- subsecvent, ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, constatarea dreptului reclamantei la rambursarea sumei de 651.117 RON reprezentând TVA sau numai pentru o parte din această sumă, începând cu data de 9 martie 2009, data depunerii Cererii de rambursare TVA nr. X3 şi în continuare, obligarea pârâtei la emiterea actelor administrative de rambursare TVA pentru suma stabilită conform probatoriului ce va administra, în termen de 5 zile de la pronunţarea sentinţei, sub sancţiunea amenzii prevăzută de legea contenciosului administrativ;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cererii.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 867 din 1 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta E.B.G. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Argeş, a anulat în parte deciziile atacate, a obligat pârâta să emită în favoarea reclamantei actele de rambursare reprezentând TVA în cuantum de 701.913 RON, conform expertizei judiciare, şi a obligat pârâta să achite petentei 24.389,21 RON cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat.
3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe şi hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 1955 din 15 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de D.G.R.F.P. Ploieşti (succesoare a pârâtei D.G.F.P. Argeş) împotriva Sentinţei civile nr. 867 din 1 martie 2013, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că în ceea ce priveşte obligativitatea dovedirii plăţii TVA, dispoziţiile celei de-a 8-a Directive 79/1072/CEE şi principiul neutralităţii fiscale nu se opun unei legislaţii a unui stat membru prin care se reglementează, în considerarea principiului certitudinii impunerii, condiţiile în care se poate exercita dreptul de rambursare a TVA.
În acest context, în considerarea principiilor fiscale reglementate prin art. 3 C. fisc., au fost stabilite prin dispoziţiile art. 1472 C. fisc. şi pct. 49 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 1472 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, condiţiile şi procedura pentru rambursarea TVA către persoanele impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, cu respectarea limitelor şi a finalităţii Directivei 79/1072/CEE.
Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, impunerea condiţiei privind dovada achitării TVA nu este de natură a afecta în esenţa sa dreptul de deducere a TVA, şi se impune a fi făcută pentru a se putea aprecia asupra existenţei/limitelor dreptului de deducere a TVA, şi implicit asupra caracterului justificat al unei cereri de deducere a TVA, aspect ce se încadrează în limitele impuse de art. 6 din Directiva 79/1072/CEE.
De altfel, prima instanţă trebuia să observe că intimata-reclamantă a avut o atitudine cel puţin confuză cu privire la necesitatea dovedirii achitării TVA în condiţiile în care teza probatorie prezentată în susţinerea necesităţii administrării probei cu expertiză contabilă a vizat şi acest aspect şi nu a contestat faptul că nu a prezentat informaţii complete cu privire la conţinutul cererii privind rambursarea TVA, invocând în mod nejustificat pasivitatea organelor fiscale.
4. Hotărârea instanţei de rejudecare
În fond după casare nu s-au administrat probe noi. În faţa instanţei de judecată, în primul ciclu procesual s-a administrat o expertiză contabilă, ale cărei concluzii sunt clare şi relevante pentru litigiu, astfel încât nici instanţa, nici părţile nu au apreciat necesară efectuarea unei noi expertize sau completarea celei existente.
Prin Sentinţa civilă nr. 2809 din 21 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E.B.G. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Argeş);
- a anulat în parte Deciziile nr. X1 din 27 septembrie 2011 şi nr. X2 din 15 martie 2011;
- a obligat pârâta să aprobe la rambursare TVA în valoare de 624.517 RON;
- a menţinut deciziile în ceea ce priveşte aprobarea la rambursare a TVA în valoare de 77.397 RON şi respingerea cererii pentru restul sumei;
- a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În fapt, prin intermediul împuternicitului său S.C.B. SRL, reclamanta a depus sub nr. X3 din 9 martie 2009 o cerere de rambursare a TVA în cuantum de 739.210 RON, aferent perioadei ianuarie - decembrie 2008, conform dispoziţiilor Directivei a 8-a privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării şi a dispoziţiilor art. 1472 alin. (1) C. fisc.
TVA-ul solicitat la rambursare este aferent serviciilor de revizie şi reparaţii prestate de E.B.R. SRL pentru autobuzele livrate de reclamantă către R.A.T.B. (operator de transport public de persoane) şi pentru care furnizorul era obligat la asigurarea reparaţiilor şi întreţinerii pe perioada de garanţie. E.B.R. SRL a preluat aceste obligaţii de la E.B.G. (furnizorul autobuzelor), prin contractul de prestări servicii încheiat cu E.B.G. la data de 15 decembrie 2007 (numit în germană Leistungsvereinbarung). R.A.T.B. a acceptat oficial efectuarea de E.B.R. SRL a obligaţiilor asumate prin contractul de furnizare prin actul adiţional nr. 1 la contractul de furnizare produse nr. X4 din 23 decembrie 2005.
Cererea de rambursare a fost soluţionată prin Decizia nr. X2 din 15 martie 2011 în sensul că s-a admis la rambursare suma de 77.396 RON şi s-a respins la rambursare suma de 661.814 RON.
Motivul de fapt al respingerii la rambursare a sumei de 661.814 RON a fost următorul: "persoana juridică a solicitat la rambursare TVA de pe facturi care nu a prezentat documentele de plată prin care să ateste achitarea TVA, conform prevederilor pct. 49, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare". În plus, autorităţile fiscale au menţionat faptul că "pentru diferenţa de TVA (în cuantum de 25.613 RON) pentru care societatea nu a prezentat documente justificative, nu s-au respectat prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal".
Împotriva deciziei de rambursare, E.B. a formulat contestaţie prealabilă pentru întreaga sumă respinsă la contestaţie, respectiv pentru suma de 661.814 RON.
Prin Decizia nr. X1 din 27 septembrie 2011 emisă de D.G.F.P. Argeş şi comunicată la data de 5 octombrie 2011, contestaţia E.B. a fost respinsă cu motivarea că "persoana juridică nerezidentă nu a anexat la cererea de rambursare documente din care să reiasă achitarea taxei pe valoarea adăugată deduse în sumă de 636.201 RON, fapt pentru care organele de inspecţie fiscală au respins de la rambursare taxa pe valoarea adăugată dedusă în sumă de 636.201 RON".
Reclamanta susţine că potrivit celei de a 8-a Directive 79/1072/CEE un nerezident nu poate fi obligat să dovedească faptul că a achitat TVA în România. Or, acest aspect a fost tranşat de instanţa de recurs în sensul că directiva nu se opune unei asemenea condiţii, ci principiul certitudinii impunerii justifică o astfel de solicitare.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta nu a depus la organul fiscal actele din care să rezulte plata TVA pentru suma de 661.814 RON, iar, din această sumă, pentru suma de 25.613 RON nu s-au depus nici facturi. Această situaţie de fapt rezultă din decizia atacată, iar reclamantul, care avea sarcina probei, nu a făcut dovada că astfel de acte au fost depuse la organul fiscal. Situaţia de fapt menţionată a fost confirmată şi de expertul contabil care a arătat că o parte dintre actele privind plăţile efectuate nu aveau viza organului fiscal şi nu se regăsesc printre documentele avute în vedere de organul fiscal la soluţionarea cererii de rambursare TVA. În răspunsul la obiectivul nr. 2 expertul contabil arată că "documentele anexate la cererea de rambursare nr. X3 din 9 martie 2009 sunt concludente, dar nu sunt suficiente pentru încuviinţarea rambursării de TVA întrucât nu au fost anexate şi documentele de plată care să facă dovada achitării TVA". De asemenea, expertul contabil a reţinut că pentru o parte din sumă nu s-au depus facturi şi dovezi de plată nici în faza judiciară, concluziile sale fiind în sensul că la momentul expertizei există înscrisuri suficiente doar pentru suma de 701.913 RON (din care organul fiscal a încuviinţat suma de 77.396 RON).
Pe de altă parte, însă, aceste înscrisuri doveditoare, necesare pentru rambursarea de TVA plătit în România, au fost prezentate în faza judiciară, expertul contabil analizându-le în mod detaliat şi centralizându-le în anexele la raportul de expertiză. Totodată, expertul a realizat corespondenţa dintre facturile pentru care s-a solicitat TVA şi dovezile de plată cuprinse în avizele de plată (zahlungsavis).
În aceste condiţii, chiar dacă în faza administrativă reclamanta nu a prezentat toate dovezile privind plata TVA, instanţa de judecată, în cadrul unui contencios de plină jurisdicţie, va analiza temeinicia cererii şi prin prisma înscrisurilor produse ulterior întrucât doar în acest mod se poate realiza în mod efectiv controlul legalităţii actului.
Din acest punct de vedere concluziile expertizei contabile sunt clare, în sensul că reclamanta era îndreptăţită la rambursarea sumei de 701.913 RON, întrucât pentru această sumă au fost prezentate expertului atât facturi, cât şi avize de plată. Pentru a-şi justifica concluzia la obiectivul 3 de expertiză expertul a prezentat în detaliu toate documentele avute în vedere, precizând, acolo unde a fost cazul, motivul pentru care anumite documente nu au fost avute în vedere (situaţii în care s-au facturat cu TVA sume pentru care nu se colectează TVA, situaţii în care avizele de plată nu corespundeau facturilor pentru care s-a solicitat rambursarea TVA etc.). Din această sumă organul fiscal a încuviinţat la rambursare doar suma de 77.397 RON, rămânând o diferenţă de 624.517 RON.
Pentru diferenţa până la suma de 739.210 RON, expertul a arătat că reclamanta nu a depus documente care să ateste facturarea şi plata TVA în România.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a constatat că, în raport cu prevederile art. 453 C. proc. civ., în speţă, chiar dacă reclamanta a câştigat procesul, se constată că pârâtei nu i se poate reproşa o culpă procesuală, ci culpa aparţine chiar reclamantei care nu a depus toate actele la organul fiscal pentru ca acesta să poată emite deciziile în condiţii de legalitate.
5. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de rejudecare
Recursurile declarate de reclamanta E.B.G. şi de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 2809 din 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
5.1. Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs recurenta SC E.B.G., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată încuviinţate în primul ciclu procesual la nivelul sumei de 24.389,21 RON, cerere ce a fost reiterată în al doilea ciclu procesual.
Arată recurenta-reclamantă că, în realitate, deşi a admis acţiunea pe fond, judecătorul pare a nu fi înţeles mecanismul de rambursare a TVA către un rezident.
În susţinerea unei cereri de rambursare nu era nicidecum ţinută a face dovada achitării unor facturi provenind de la furnizorii români, o astfel de dovadă nefiind nicidecum concludentă în scopul aprobării rambursării de TVA.
Astfel, cheltuielile de judecată au fost respinse pe un motiv contradictoriu şi fundamental greşit, ce rezultă dintr-o motivare greşită a unei soluţii care îi este favorabilă, astfel că se impune rejudecarea cauzei şi înlocuirea considerentelor, în mod greşit judecătorul fondului respingând cheltuielile a susţinut că s-ar fi aflat în culpă pentru nedepunerea la organul fiscal a tuturor actelor, pentru ca acesta să se poată pronunţa în condiţii de legalitate.
Acest lucru este nu numai neadevărat, dar şi cu totul contrar prevederilor C. fisc., judecătorul fondului neidentificând, de altfel, nicio normă imperativă la care să raporteze atitudinea reclamantei pretins "culpabilă" şi care astfel să-i motiveze soluţia de respingere a cheltuielilor de judecată.
5.2. Pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă arată că aşa cum a reţinut şi expertul contabil desemnat în cauză, cerinţa prezentării dovezii de achitare a TVA este impusă de respectarea condiţiilor pentru rambursare, potrivit art. 1 - 9 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, întrucât la rambursare se poate solicita numai taxa achitată.
Sentinţa atacată este lapidar motivată, contrară directivelor trasate de Înalta Curte, prin decizia de casare, însă şi aspectelor de fapt şi de drept învederate de instituţia fiscală şi de către expertul contabil.
Reclamanta nu a depus nici în faţa organelor de soluţionare a contestaţiei administrative şi nici în faţa instanţei de fond, în cadrul documentaţiei ataşate, dovada achitării TVA, susţinând în mod constant că nu este necesar să facă o astfel de dovadă.
Or, prin decizia de casare, Înalta Curte, în mod corect a reţinut, contrar motivării redate de judecătorul fondului în prima judecare, că: "Dispoziţiile celei de-a 8-a Directive 79/1072/CEE şi principiul neutralităţii fiscale nu se opun unei legislaţii a unui stat membru prin care se reglementează, în considerarea principiului certitudinii impunerii, condiţiile în care se poate exercita dreptul la rambursare a TVA".
Astfel, faptul că Directiva nr. 79/1072/CEE nu prevede expres obligaţia probării plăţii TVA nu rezultă că aceasta s-ar opune obligaţiei de dovedire a plăţii TVA, iar atâta timp cât SC E.B.G. Germania nu a prezentat documente care să ateste achitarea TVA solicitată la rambursare în faţa organului de soluţionare a contestaţiei administrative, soluţia instanţei de fond este nelegală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
1. Recursul declarat de reclamanta SC E.B.G. Germania
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se impune reformarea sentinţei în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 312 C. proc. civ.
Prin Sentinţa nr. 867 din 1 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat că nu este necesară depunerea unor dovezi referitoare la achitarea TVA de către nerezidenţi, considerând că o astfel de condiţie este de natură a încălca dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Directiva nr. 79/1072/CEE privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării.
Sentinţa a fost casată urmare a admiterii recursului declarat de D.G.F.P. Ploieşti, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1995 din 15 aprilie 2014, instanţa de control judiciar reţinând că impunerea condiţiei privind dovada achitării TVA nu este de natură a afecta, în esenţa sa, dreptul de deducere a TVA şi se impune a fi făcută pentru a putea aprecia asupra existenţei limitelor dreptului de deducere a TVA şi implicit asupra caracterului justificat al unei cereri de restituire a TVA, aspect ce se încadrează în limitele impuse de art. 6 din Directiva 79/1072/CEE.
A mai reţinut instanţa de recurs faptul că reclamanta a avut o atitudine cel puţin confuză cu privire la necesitatea dovedirii achitării TVA, în condiţiile în care teza probatorie prezentată în susţinerea necesităţii administrării probei cu expertiza contabilă a vizat şi acest aspect şi nu a contestat faptul că nu a prezentat informaţii complete cu privire la conţinutul cererii privind rambursarea TVA, invocând în mod nejustificat pasivitatea organelor fiscale.
Urmare a rejudecării cauzei, instanţa de fond a reţinut că aspectul privind obligaţia dovedirii faptului că reclamanta a achitat TVA în România a fost tranşat de instanţa de recurs în sensul că Directiva 79/1072/CEE nu se opune unei astfel de condiţii, principiul certitudinii impunerii justificând o astfel de solicitare.
Însă, constatând că înscrisurile doveditoare necesare pentru rambursarea TVA plătit în România au fost prezentate în faza judiciară, acestea fiind analizate de expertul judiciar şi anexate raportului de expertiză contabilă, a procedat la analizarea temeiniciei cererii de chemare în judecată şi prin prisma acestora.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, judecătorul fondului a reţinut că deşi reclamanta a câştigat procesul, pârâtei nu-i poate fi reţinută o culpă procesuală întrucât reclamanta nu a depus întreaga documentaţie justificativă la organul fiscal pentru ca aceasta să poată emite deciziile în condiţii de legalitate.
Aşadar, în ceea ce priveşte necesitatea dovedirii achitării TVA în România, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., considerentele Deciziei Înaltei Curţi nr. 1995 din 15 aprilie 2015, fiind obligatorii pentru judecătorul fondului sub aspectul problemei de drept dezlegate. În aceste condiţii, critica recurentei-reclamante ce vizează greşita înţelegere de către judecătorul fondului a mecanismului de rambursare a TVA către un nerezident (care potrivit susţinerii acesteia nu este ţinut a face dovada achitării facturilor provenind de la furnizorii români) va fi înlăturată ca nefondată.
De asemenea, nu poate fi reţinut motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că soluţia privind respingerea cheltuielilor de judecată este motivată contradictoriu şi ţine de o greşită interpretare a soluţiei principale.
În realitate, soluţia principală a analizării în cadrul unui contencios de plină jurisdicţie a temeiniciei cererii şi prin prisma înscrisurilor justificative depuse de reclamantă direct în faţa instanţei, nu conduce implicit la acordarea integrală a cheltuielilor judiciare solicitate de recurenta-reclamantă.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
În cauză însă, soluţia de admitere în parte a acţiunii s-a întemeiat, aşa cum a subliniat şi judecătorul fondului, pe înscrisurile depuse pentru prima oară în faţa instanţei, cu menţiunea că în faza administrativă reclamanta nu a prezentat dovezile privind plata TVA. În aceste condiţii, în mod judicios s-a apreciat că autorităţii pârâte nu-i poate fi imputată această situaţie, culpa aparţinând reclamantei.
Aşa fiind, nu se poate vorbi de motivare contradictorie a soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor judiciare, în raport de soluţia pronunţată pe cererea de chemare în judecată.
2. Recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a depus cerere de rambursare a TVA în sumă de 739.210 RON, înregistrată sub nr. X3 din 9 martie 2009, aferentă perioadei ianuarie - decembrie 2008, pentru serviciile de revizie şi reparaţii prestate către R.A.T.B., în baza contractului de prestări servicii încheiat cu E.B.G. la data de 15 decembrie 2007.
Cererea de rambursare a fost admisă în parte pentru suma de 77.396 RON şi respinsă pentru suma de 661.814 RON, prin Decizia nr. X2 din 15 martie 2011.
În motivarea soluţiei de respingere s-a arătat că reclamanta a solicitat la rambursare TVA aferentă unor facturi pentru care nu s-au prezentat documente de plată care să ateste achitarea TVA, potrivit dispoziţiilor pct. 49 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
De asemenea, contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de rambursare a fost respinsă prin Decizia nr. X1 din 27 septembrie 2011 emisă de D.G.F.P. Argeş, reţinându-se aceeaşi motivare, respectiv neprezentarea documentelor din care să reiasă achitarea taxei pe valoare adăugată deduse, în sumă de 636.201 RON.
Aceste documente au fost prezentate însă în faţa primei instanţe, facturile şi avizele de plată fiind analizate de expertul contabil desemnat în cauză, care a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită la rambursarea sumei de 701.913 RON, sumă din care organul fiscal a încuviinţat la rambursare doar suma de 77.397 RON, rămânând o diferenţă de 624.517 RON.
Pentru diferenţa până la 739.210 RON solicitată de societatea reclamantă, expertul a arătat că nu au fost depuse documente care să ateste facturarea şi plata TVA în România.
Aşadar, judecătorul fondului conformându-se îndrumărilor obligatorii cuprinse în decizia de casare a analizat raportul juridic dedus judecăţii prin prisma cerinţei referitoare la necesitatea dovedirii achitării TVA solicitată şi a unui examen efectiv al mijloacelor de probă, a argumentelor şi elementelor probatorii prezentate de părţi, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta E.B.G. şi de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 2809 din 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 888/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 912/2015. Contencios → |
|---|
