ICCJ. Decizia nr. 933/2015. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 933/2015
Dosar nr. 812/45/2012
Şedinţa publică de la 3 martie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 812/45 din 24 septembrie 2012, reclamantul Ş.V.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, SC S. SA şi SC L.P. SRL, societate aflată în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar A. IPURL, constatarea nulităţii absolute parţiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria C1 emis la data de 10 august 1995, de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în favoarea pârâtei SC S. SA, precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 397 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea excepţiei tardivităţii, respingerea acţiunii promovate de reclamantul Ş.V.V., ca tardiv formulată, şi obligarea reclamantului la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC S. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâte este întemeiată, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea fiind introdusă cu depăşirea termenului de 6 luni, respectiv de un an de la data luării la cunoştinţă a actului contestat.
În ceea ce priveşte momentul luării la cunoştinţă a actului administrativ în litigiu, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria C1 din 10 august 1995, se constată că, deşi acest act nu i-a fost comunicat reclamantului, beneficiarul acestuia fiind pârâta SC S. SA, dreptul de proprietate reconstituit prin acest certificat a devenit opozabil reclamantului la momentul înscrierii în Registrul de transcripţiuni sub nr. R1 din 16 august 1995, conform ştampilei aplicate pe act.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului potrivit căreia ar fi aflat de existenţa certificatului în litigiu abia cu ocazia soluţionării Dosarului nr. 31052/245/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi, din moment ce Legea contenciosului administrativ calculează termenul de un an pentru introducerea unei acţiuni în anularea actului administrativ în funcţie de data luării la cunoştinţă a actului vătămător, fără a face distincţie între motivele de nulitate absolută sau relativă invocate.
În speţa de faţă, publicitatea actului administrativ contestat a operat la momentul înscrierii lui în Registrul de transcripţiuni sub nr. R1 din 16 august 1995, în condiţiile Legii nr. 76/1996, moment faţă de care cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24 septembrie 2012, apare ca fiind depusă cu depăşirea termenului maxim de un an prevăzut de legiuitor în materia contenciosului administrativ.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de reclamant este tardivă şi a dispus respingerea acesteia.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 397 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul Ş.V.V., susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Dreptul de proprietate al pârâtei SC S. SA nu a fost niciodată intabulat în evidenţele de Carte funciară. A fost înscris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni în anul 1995, după momentul la care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv cererea nr. C2 din 3 aprilie 1991.
Registrului de transcripţiuni şi inscripţiuni îi erau incidente la acel moment dispoziţiile vechiului C. civ., art. 1801 - 1802, 1816 - 1823. Acest registru a permis o publicitate imobiliară şi, implicit, opozabilitatea faţă de terţi, parţială, principala sa deficienţă fiind aceea că nu permitea identificarea proprietăţilor, ci în principal a titularilor dreptului de proprietate.
Chiar şi în ipoteza în care reclamantul ar fi consultat aceste registre de transcripţiuni şi inscripţiuni sau ar fi avut interesul să o facă, nu avea posibilitatea obiectivă de a lua cunoştinţă că dreptul său a fost înscris în favoarea altei persoane, pentru a putea să atace actul prejudiciabil pentru acesta.
În motivarea instanţei se regăsesc dispoziţii ale Legii nr. 7/1996, lege care nici nu era incidentă în momentul în care pârâta SC S. SA şi-a înscris certificatul de atestare a dreptului de proprietate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a dovedit că a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca urmare a înregistrării Dosarului nr. 31052/245/2011 pe rolul Judecătoriei Iaşi, dosar în care au fost depuse înscrisuri la data de 13 octombrie 2011, printre care şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor C1 din 10 august 1995, care confirmă dreptul de proprietate asupra terenurilor în favoarea SC S. SA.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a şi alin. (5), coroborat cu art. 313 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Ministerul Economiei, înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţei, ca fiind legală şi temeinică.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a precizat că SC S. SA deţine certificat de atestare a dreptului de proprietate din anul 1995, că reclamantul Ş.V.V. avea la dispoziţie din anul 2000, data pronunţării Sentinţei civile nr. 5.946 din 5 aprilie 2000 a Judecătoriei Iaşi, prin care a fost anulată donaţia pentru terenul în litigiu, mijloacele juridice pentru executarea acestei sentinţe.
De asemenea, reclamantul susţine că în anul 2011 i-a fost comunicat ordinul prefectului de respingere a cererii sale şi că a luat cunoştinţă de conţinutul acestuia la 16 septembrie 2011. Cum în acest ordin se menţionează, potrivit reclamantului, faptul că terenul se află în proprietatea SC S. SA, rezultă că acesta avea cunoştinţă de existenţa certificatului cu mai mult de un an înainte de introducerea acţiunii în contencios administrativ.
Intimata SC S. SA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea, ca tardiv formulată, în condiţiile în care dreptul de proprietate a devenit opozabil "erga omnes" din momentul înscrierii lui în Registrul de transcripţiuni, care a avut loc la data de 16 august 1995, sesizarea instanţei de contencios administrativ fiind realizată la data de 24 septembrie 2012.
5. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs
Prin Încheierea din data de 10 iunie 2014 s-a dispus citarea în cauză, în calitate de recurent, a numitului Ş.V.M., în considerarea Contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. C3 din 14 mai 2014 încheiat între Ş.V.V., în calitate de cedent, şi Ş.V.M., în calitate de cesionar având ca obiect drepturile litigioase care rezultă din Dosarul nr. 812/45/2012 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, prin Încheierea din data de 11 noiembrie 2014 s-a dispus citarea intimatei SC S. SA prin lichidator C.I.A.B. SPRL, faţă de împrejurarea că la data de 11 decembrie 2013, Tribunalul Iaşi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de SC S. SA, în Dosarul nr. 9422/99/2013, iar la data de 17 septembrie 2014 a fost desemnată ca lichidator judiciar C.I.A.B. SPRL.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii vizează exercitarea controlului de legalitate, în condiţiile art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în privinţa Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria C1 emis la data de 10 august 1995, de Ministerul Comerţului, în favoarea SC S. SA.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acţiunea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se poate formula în termen de 6 luni, care se calculează, după caz, de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului nejustificat ori de la data expirării termenului legal pentru soluţionarea cererii. Pentru motive temeinice, textul menţionat prevede posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ şi după expirarea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării sau luării la cunoştinţă a actului administrativ.
Cum în speţa de faţă reclamantul este terţ în raport de actul administrativ contestat, termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se calculează de la momentul luării la cunoştinţă de actul administrativ vătămător.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ orice persoană care "se consideră vătămată" printr-un act administrativ.
Este eronat a se aprecia că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a realizat existenţa unei vătămări a drepturilor ori intereselor sale legitime la momentul înscrierii actului în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, reprezentat de data de 16 august 1995, întrucât o astfel de înscriere oferă informaţii exclusiv în privinţa persoanei care solicită înscrierea, nu şi în privinţa situaţiei materiale şi juridice a imobilului avut în vedere.
Trimiterea pe care prima instanţă o face la Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996 este eronată, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul înscrierii dreptului de proprietate (16 august 1995), nefiind vorba de o publicitate în sistem de carte funciară, ci în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Nici înscrierea în cartea funciară nu are semnificaţia juridică a luării la cunoştinţă de actul administrativ, ci dă naştere unei prezumţii, în sensul că persoanele interesate ar putea, cu diligenţe rezonabile, să ia cunoştinţă de conţinutul actului juridic în baza căruia s-a efectuat operaţiunea de publicitate imobiliară.
Prin urmare, data la care terţul a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ trebuie să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite cu probatoriile administrate în cauză.
Or, în speţa supusă judecăţii, elementele aflate la dispoziţia instanţei evidenţiază faptul că reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate la data de 13 octombrie 2011, când acest înscris a fost depus în cadrul documentaţiei prezentate de autoritatea emitentă a Ordinului nr. 779 din 25 septembrie 2000, în acţiunea având ca obiect anularea acestui ordin, înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. 31052/245/2011.
Reclamantul s-a adresat cu plângere prealabilă Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, solicitând revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar răspunsul la plângerea prealabilă, reprezentat de Adresa nr. A1 din 9 august 2012, i-a fost comunicat la data de 10 august 2012.
În raport de momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă se calculează termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termen care a fost respectat în cauză, în condiţiile în care acţiunea în anularea actului administrativ a fost înregistrată la instanţă la data de 24 septembrie 2012.
În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod eronat prima instanţă a admis excepţia tardivităţii acţiunii, astfel că urmează să dispună, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (1865) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea recursului, casarea Sentinţei nr. 397 din 10 decembrie 2012 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării pricinii vor fi soluţionate cu prioritate celelalte excepţii invocate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. şi, eventual, fondul cauzei, dacă se va impune, raportat la soluţia dată excepţiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Ş.V.M. împotriva Sentinţei nr. 397 din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 930/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 935/2015. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
