ICCJ. Decizia nr. 943/2015. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 943/2015
Dosar nr. 461/42/2014
Şedinţa de la 3 martie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, reclamantul C.G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, să se constate că raporturile de muncă cu Ministerul Apărării Naţionale au încetat la data de 14 octombrie 1982 şi obligarea pârâtului să îi plătească drepturile salariale pentru perioada 1 - 14 octombrie 1982, drepturi salariale indexate, majorate şi reactualizate şi eventualele cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 276 din 11 martie 2014, Tribunalul Buzău a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de această instanţă din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că litigiul dedus judecăţii nu este un conflict de muncă, în sensul art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011, iar raportul dintre părţi nu este unul de muncă, întrucât reclamantul nu mai are încheiat cu pârâtul un contract de muncă, ci a fost trecut în rezervă, prin acte administrative, care nu pot fi anulate sau verificate decât în cadrul procedurii speciale.
Ordinele criticate, a căror verificare s-a pretins în acţiunea promovată, având în vedere că reclamantul contestă temeiul trecerii în rezervă, data trecerii, în raport de situaţiile de fapt invocate (incapacitatea temporară de muncă, prestarea activităţii şi după 2 octombrie 1982, necomunicarea propunerii consiliului de onoare), au natura unor acte administrative individuale şi au fost emise de către o autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, sub imperiul căreia a fost introdusă acţiunea, şi cu prevederile art. 96 pct. 1 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, aparţine curţii de apel, iar nu tribunalului. Este adevărat că, în privinţa validităţii ordinelor de trecere în rezervă, se aplică normele de drept substanţial în vigoare la data emiterii sau adoptării acestora, dar judecata cauzei, sub aspectul competenţei instanţelor, iar nu al procedurii de urmat, se realizează în conformitate cu legea în vigoare la data sesizării instanţei.
La rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 188 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de reclamantul C.G.E., şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Curtea a apreciat că, raportat la petitul acţiunii, precum şi la precizările reclamantului, depuse la Curtea de Apel Ploieşti, prin care acesta arată că nu solicită anularea unor acte administrative (Ordinele Ministerului Apărării Naţionale), ci doar plata unor drepturi salariale, aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a acestei cereri de chemare în judecată.
Constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a decis, în temeiul art. 134 şi art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte constată că în speţă, în raport de obiectul litigiului şi dispoziţiile legale incidente, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Buzău, secţia I civilă.
Litigiul dedus judecăţii vizează, în esenţă, obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata, către reclamant, a drepturilor salariale pentru perioada 1 - 14 octombrie 1982, indexate, majorate şi reactualizate.
Prin precizările la acţiune, reclamantul a indicat expres faptul că scopul cererii de chemare în judecată nu este anularea Ordinului Ministrului Apărării nr. M.C. 683 din 6 septembrie 1982, pe care intenţionează să îl atace pe cale separată, sau a Ordinului Ministrului Apărării nr. M.C. 757 din 2 octombrie 1982, ci acordarea drepturilor salariale pentru o parte din luna octombrie 1982, iar cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 281 şi urm. C. muncii.
Raportat la aceste precizări, şi în virtutea principiului disponibilităţii, care impun judecătorului învestit cu soluţionarea unei cereri să se raporteze la obiectul şi limitele stabilite prin cererea, respectiv apărările părţilor, Înalta Curte apreciază că Tribunalului Buzău, secţia litigii de muncă, revine competenţa de soluţionare, în prima instanţă, a cererii de faţă.
În speţă nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât reclamantul nu a avut şi nu are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea acestui act normativ.
În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă, soluţionând conflictul negativ de competenţă în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul C.G.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 941/2015. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 944/2015. Contencios. Conflict de... → |
|---|
