ICCJ. Decizia nr. 965/2015. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 965/2015
Dosar nr. 921/33/2013
Şedinţa publică de la 4 martie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.F.R.F. şi s-a dispus obligarea pârâtei să încheie cu Primarul Municipiului Baia-Mare protocolul prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, privind predarea imobilului "C.M.", situat în Baia-Mare, Piaţa L., a inventarului bunurilor mobile, altele decât cele proprietatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat, a personalului, activului şi pasivului aferente acestui imobil, fiind respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, pârâta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.
Motivele de recurs formulate de pârâtă au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din noul C. proc. civ., raport care a fost comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 23 iunie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din noul C. proc. civ.
Prin Încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 8 octombrie 2014, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul declarat de pârâtă ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut, într-o primă critică, că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârii, în raport de exigenţele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti.
Într-o altă critică, pârâta a afirmat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în legătura cu excepţiile invocate în dosarul instanţei de fond, respectiv, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, fiind reiterate argumentele aduse în susţinerea acestor excepţii prin întâmpinarea formulată în cauză.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, din perspectiva procedurii de încheiere a protocolului de predare-primire, declanşată de către reclamant, prin sentinţa recurată se încalcă dispoziţiile art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008, prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, precum şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. unic, pct. 8 din Legea nr. 303/2008, recurenta a arătat că instanţa de judecată nu poate să stabilească un termen de încheiere a protocolului, având în vedere că acesta a fost stabilit de legiuitor, iar pe de altă parte, a operat decăderea din acest termen, întrucât acţiunea dedusă judecăţii a fost introdusă la data de 24 iulie 2013.
De asemenea, în legătură cu capetele de cerere având ca obiect obligaţia de a transfera activul şi pasivul imobilului, acestea sunt inadmisibile, deoarece legiuitorul a prevăzut doar că odată cu transferul imobilului, consiliile locale vor prelua activul şi pasivul.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, recurenta a susţinut că, în privinţa activului în litigiu, nu s-a încheiat protocolul prevăzut de art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 şi nu există o hotărâre a Consiliului Local de asumare a protocolului, astfel încât, reclamantul nu beneficiază de prevederile actului normativ în referinţă.
Mai mult, chiar şi în ipoteza în care ar exista hotărârea Consiliului Local de asumare a protocolului încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2008, această hotărâre cu caracter individual produce efecte, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, de la data comunicării.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, următoarele aspecte:
Schimbarea regimului juridic nu poate opera decât în condiţiile Legii nr. 213/1998, lege organică în materie, în acest sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.217 din 12 noiembrie 2008.
Mai mult, prin Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, Curtea Constituţională a admis în parte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 1, 2, 5, 9, 11 şi 12 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
În ipoteza dobândirii dreptului de proprietate publică, prin trecerea bunului din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, legea nu constituie, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 7 lit. e) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, mod de dobândire a proprietăţii publice, activul neputând trece în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, respectiv, 3 ianuarie 2009.
Activul în litigiu aparţine domeniului privat al statului, trecerea acestuia în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale putându-se realiza, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 8 din Legea nr. 213/1998, numai printr-o hotărâre a Guvernului, întrucât numai statul, prin organul abilitat - Guvernul, poate să dispună de bun în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate privată.
Or, în cauză nu există o hotărâre a Guvernului României dată în acest sens.
Totodată, nu s-a făcut dovada includerii activului în referinţă în inventarul însuşit de Consiliul Local şi a hotărârii Guvernului care să ateste apartenenţa acestuia la domeniul public, în acord cu prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, având în vedere criteriul forţei juridice a legilor ca emanaţie a puterii legiuitoare, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia "Legea nr. 303/2008 are caracter special faţă de Legea nr. 213/1998 (dreptul comun în materie de proprietate publică)".
Legea nr. 213/1998, din punctul de vedere al obiectului acesteia, al procedurii de adoptare şi abrogare, reprezintă legea organică în materia proprietăţii publice şi a regimului juridic al acesteia, motiv pentru care, Legii nr. 303/2008 nu i se poate reţine o forţă juridică superioară comparativ cu prevederile Legii nr. 213/1998.
Prin dispoziţiile art. II pct. 9 din Legea nr. 303/2008, nu se instituie o derogare de la prevederile Legii nr. 213/1998, în ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii publice şi al modurilor de dobândire a acesteia, ci o interdicţie legală a autorităţii administraţiei publice locale de a uza de dispoziţiile legii organice pentru schimbarea regimului juridic al activelor ce au făcut obiectul Legii nr. 303/2008.
Pe de altă parte, excepţia prevăzută de dispoziţiile legale menţionate este de strictă interpretare, neputând fi extinsă prin analogie de la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 la cele ale art. 7 al aceluiaşi act normativ.
3. Apărările formulate de intimatul Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, susţinerile formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.
II. Analiza motivelor de casare
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă R.A.D.E.F.R.F., pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., este neîntemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În cauza dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.
Astfel, prima instanţă şi-a expus în mod corespunzător argumentele, mai întâi asupra excepţiilor invocate de către pârâtă, prin Încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2013, care face parte integrantă din hotărârea recurată şi ulterior, asupra fondului cauzei, procedând la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor sentinţei.
Motivarea clară şi accesibilă a judecătorului fondului răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea formulată în cauză, sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Baia-Mare, reprezentat prin Primar, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul are legitimitate procesuală activă în cauză, în calitate de proprietar al bunurilor pentru care solicită încheierea protocolului de predare-primire prevăzut de pct. 8 al art. unic al Legii nr. 303/2008, primarul fiind reprezentantul legal al unităţii administrativ-teritoriale, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001.
Excepţia lipsei de interes a reclamantului, este neîntemeiată, constatându-se, în acord cu interpretarea dată de instanţa de fond, că Municipiul Baia-Mare justifică un interes legitim în promovarea prezentei acţiuni, îndeplinind condiţiile referitoare la obţinerea unui folos concret şi personal la momentul exercitării dreptului la acţiune.
De asemenea, în mod corect prima instanţă a respins excepţia prematurităţii acţiunii, reţinând că reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi anterior sesizării instanţei, prin Adresa nr. 14618 din 24 mai 2013, a solicitat pârâtei, mandatarea unui reprezentant pentru încheierea protocolului de predare-primire a imobilului în discuţie, pârâta refuzând să dea curs acestei solicitări.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate.
În mod judicios instanţa de fond a constatat că termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 303/2008 pentru încheierea protocolului de predare-primire, nu reprezintă un termen ce vizează aspecte legate de proceduri jurisdicţionale, motiv pentru care, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 185 din noul C. proc. civ., care reglementează regimul de drept comun al sancţiunilor ce pot interveni în caz de nerespectare a termenelor procedurale.
Termenul de 6 luni este un termen de recomandare care a fost impus ambelor părţi, cu scopul de a asigura celeritate în punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2008, iar în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a transmite imobilul în litigiu, nu îşi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale.
În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că susţinerile recurentei referitoare la nerespectarea, la data adoptării Legii nr. 303/2008, a prevederilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, exced obiectului şi limitelor controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ, care nu are competenţa de a aprecia asupra validităţii unei legi în raport de prevederile unei alte legi.
Pe de altă parte, apreciind asupra modului de interpretare a actelor normative incidente în cauză, în mod corect prima instanţă a reţinut că dacă într-un anumit domeniu de reglementare se poate interveni legislativ prin acte normative de nivel inferior, acest aspect nu echivalează cu renunţarea de către legiuitor la atributul său de a legifera în domeniul respectiv printr-un act normativ de rang superior, în cazul în care interesele publice impun o asemenea intervenţie, situaţie care se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
De asemenea, analizând apărările formulate de pârâtă cu privire la solicitarea reclamantului de predare a bunurilor mobile, în mod judicios instanţa de fond a apreciat drept relevantă, în speţă, Decizia nr. 269 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, care a statuat, în sensul că dispoziţiile art. II pct. 2 din Legea nr. 328/2006, sunt neconstituţionale, în măsura în care se referă la bunurile mobile, proprietate a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat, aflate în inventarul sălilor şi al grădinilor de spectacol cinematografic, considerente în raport de care, s-a reţinut că este întemeiată solicitarea de obligare a pârâtei la predarea bunurilor mobile care nu constituie proprietatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de R.A.D.E.F.R.F. împotriva Sentinţei nr. 521 din 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 961/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 973/2015. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
