ICCJ. Decizia nr. 973/2015. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 973/2015
Dosar nr. 4581/2/2008
Şedinţa de la 4 martie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 29 iulie 2008, reclamanta SC C.H. SA a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Mediului şi Pădurilor - actualmente Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - solicitând:
1) - să se recunoască dreptul societăţii la alocarea unui număr suplimentar de 3.027.796 certificate de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012, conform distincţiilor de la pct. 2;
2) - să fie obligat Guvernul României să modifice punctele 182, 183 şi 184 din Anexa la H.G. nr. 60/2008 pentru aprobarea Planului naţional de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 şi 2008 - 2012, în sensul creşterii numărului de certificate alocate SC C.H. SA pentru perioada 2008 - 2012, după cum urmează:
2.1) - alocarea către Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.161.651 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 5.682.305 certificate;
2.2) - alocarea către Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 922.245 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.511.245 certificate;
2.3) - alocarea către Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 943.900 certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente perioadei 2008 - 2012, astfel încât această sucursală să beneficieze de un număr total de 4.617.165 certificate.
3) - să fie obligat Guvernul României să modifice celelalte puncte din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în sensul scăderii numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră menţionate de acestea cu un număr total de 3.027.796 certificate, necesare a fi alocate suplimentar SC C.H. SA;
4) - să fie obligat Ministerul Mediului să modifice Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 85/2007 de aprobare a Metodologiei privind elaborarea Planului naţional de alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligaţiei autorităţilor administraţiei publice de a verifica informaţiile puse la dispoziţia lor de către agenţii economici pe baza unor criterii obiective (cum ar fi capacitatea maximă autorizată), cu ocazia elaborării Planului naţional de alocare privind certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 şi 2008 - 2012.
Ulterior, la data de 28 octombrie 2008, reclamanta şi-a completat şi precizat acţiunea, învederând că înţelege să îşi formuleze pretenţiile şi în contradictoriu cu pârâtele SC L.C.R. SA şi SC H. SA.
De asemenea, reclamanta a precizat petitul 3 din cererea introductivă, în sensul că a solicitat obligarea Guvernului României să modifice Anexa la H.G. nr. 60/2008, astfel:
- pct. 180 în sensul reducerii cu un număr de 1.208.094 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru HZ;
- pct. 181, în sensul reducerii cu un număr de 1.054.581 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R. SA pentru punctul de lucru M.;
- pct. 170, în sensul reducerii cu un număr de 765.124 a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC H. SA pentru punctul de lucru A.
Prin cererea formulată la data de 5 mai 2009, reclamanta SC C.H. SA a renunţat la drept faţă de SC H. SA, instanţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dispunând prin Încheierea din 2 iunie 2009, disjungerea petitului din acţiunea completată formulată în contradictoriu cu această pârâtă şi formarea unui nou dosar.
La data de 26 iunie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, formulată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care a învederat că îşi diminuează cuantumul pretenţiilor iniţiale, solicitând astfel:
1) - să fie recunoscut dreptul societăţii la alocarea unui număr suplimentar de 2.185.810 RON certificate de emisii de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008 - 2012 conform distincţiilor de la pct. 2;
2) - să fie obligat Guvernul României să modifice pct. 182, 183 şi 184 din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în sensul creşterii numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC C.H. SA prin aceste puncte, pentru perioada 2008 - 2012, după cum urmează:
2.1) - alocarea către Sucursala F. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.187.812 certificate de emisii de gaze cu efect de seră;
2.2) - alocarea către Sucursala D. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 921.007 certificate de emisii de gaze cu efect de seră;
2.3) - alocarea către Sucursala B. a SC C.H. SA a unui număr suplimentar de 1.006.991 certificate de emisii de gaze cu efect de seră;
3) - să fie obligat Guvernul României să modifice pct. 180 şi 181 din Anexa la H.G. nr. 60/2008, în sensul reducerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate SC L.C.R. SA cu un număr total de 3.588.404, pentru ca numărul total de certificate alocate societăţii să corespundă capacităţii maxime autorizate de producţie.
În Şedinţa publică din 3 iulie 2012, reclamanta a renunţat la judecata petitului 3 din Cererea precizatoare formulată la data de 26 iunie 2012, învederând că îşi menţine capătul 3) din acţiunea introductivă de instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 4.569 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC L.C.R. SA şi a respins acţiunea precizată ca nefondată.
Prin aceeaşi hotărâre instanţa a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâta SC L.C.R. SA a sumei de 200.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a respinge excepţia invocată de pârâta SC L.C.R. SA, instanţa de fond a reţinut în esenţă că interesul reclamantei în promovarea acţiunii nu este afectat, alocarea de certificate de emisii de gaze cu efect de seră nefiind condiţionată de utilizarea efectivă sau de tranzacţionarea acestora şi nici de faptul că perioada de alocare 2008 - 2012 se apropie de final.
Dispunând respingerea acţiunii, prima instanţă a reţinut că nu este fondat motivul de nelegalitate învederat de reclamantă, referitor la faptul că, ulterior Deciziilor Comisiei Europene din 26 octombrie 2007 de reducere a plafonului naţional de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocate României atât pentru 2007 cât şi pentru perioada 2008 - 2012, planul naţional aprobat prin H.G. nr. 60/2008 nu a mai fost supus aprobării Comisiei Europene.
Sub acest aspect, instanţa a constatat, interpretând prevederile art. 2 şi 3 din Decizia Comisiei Europene nr. C(2007)5253 din 26 octombrie 2007, că aprobarea prealabilă nu era necesară în ceea ce priveşte modificările aduse Planului naţional de alocare, în sensul reducerii plafonului naţional de certificate şi implicit, a alocărilor de instalaţii, cât timp măsura a fost adusă la îndeplinire în mod nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiaşi procent de reducere la nivelul fiecărei instalaţii.
Instanţa a reţinut astfel, că planul naţional de alocare a fost adoptat cu respectarea condiţiilor de ordin procedural, în raport şi de împrejurarea că România, după aprobarea prin H.G. nr. 60/2008 a modificărilor impuse de Comisia Europeană, a notificat instituţia europeană despre demersul său la data de 8 februarie 2008, iar prin răspunsul datat 4 aprilie 2008 nu s-au formulat obiecţiuni, solicitându-se doar diminuarea cu 1.451.438 a numărului de certificate de emisii de gaze cu efect de seră aferente instalaţiilor care au ieşit de sub incidenţa schemei pentru perioada 2008 - 2012.
În ceea ce priveşte conţinutul planului naţional de alocare s-a reţinut de către instanţă că, astfel cum a menţionat în răspunsul la interogatoriu pârâtul Ministerul Mediului, nu au fost verificate informaţiile transmise de operatori referitoare la instalaţie, schema procesului tehnologic, producţia istorică şi prognozată a instalaţiei, consumul istoric şi prognozat de combustibil şi materii prime, calculul alocării de certificate efectuându-se după formula prevăzută la pct. 2 lit. b) din Anexa 1B a metodologiei de elaborare a planului naţional de alocare aprobată prin Ordinul nr. 85/2007.
Astfel, s-a constatat că la calculul alocării de certificate a fost utilizată varianta "fără date istorice", respectiv în funcţie de producţia prognozată a instalaţiei pentru anul 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulţită cu emisia specifică medie a instalaţiilor similare din cadrul sectorului ciment, determinată pe categorii de combustibil şi tipuri de tehnologii, nefiind luată în considerare realizarea alocării la nivel de instalaţie a prognozei de producţie pentru perioada 2008 - 2012.
Instanţa de fond a reţinut că, folosindu-se această metodă de calcul şi nefiind verificate datele transmise de operator cu privire la producţia prognozată pentru anul 2007, s-au creat premisele supraevaluării prognozei, cu consecinţe reflectate în alocările la nivel de instalaţie.
Referitor la susţinerea reclamantei cu privire la faptul că SC L.C.R. SA a prognozat o producţie totală pentru anul 2007 ce depăşeşte capacitatea maximă a instalaţiilor sale din 2006, prima instanţă a constatat că nu s-a dovedit supraestimarea prognozei, în acest sens fiind prezentate elemente ce atestă obţinerea în perioada 2001 - 2006 a unor producţii zilnice peste capacitatea maximă instalată sau autorizată.
Cu privire la motivul de nelegalitate invocat prin acţiune în sensul că planul naţional de alocare încalcă criteriul 1 din Anexa III la Directiva 2003/87/CE, potrivit căruia numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră ce urmează a fi alocate nu trebuie să depăşească necesarul estimat pentru aplicarea strictă a criteriilor prevăzute în anexă, judecătorul fondului a reţinut că respectivul criteriu nu este aplicabil în determinarea alocărilor la nivel de instalaţie şi nu poate fi utilizat pentru verificarea modului în care s-a realizat alocarea la nivelul instalaţiilor pentru perioada 2008 - 2012.
Referitor la susţinerea reclamantei privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (4) din metodologie, s-a reţinut că principiul instituit de această normă, potrivit căreia la determinarea numărului total de certificate alocate fiecărei instalaţii nu trebuie depăşit necesarul, vizează alocarea la nivel de instalaţie, dreptul intern impunând exigenţe suplimentare faţă de cele prevăzute în directivă.
Dar, a mai reţinut instanţa, în conformitate cu aceeaşi metodologie, emisiile se determină în funcţie de producţia prognozată pentru anul 2007, care poate depăşi capacitatea maximă de producţie instalată sau înscrisă în autorizaţii, la momentul elaborării planului naţional de alocare.
Cu privire la cererea de modificare a criteriului de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră la nivel de instalaţie, instanţa de fond a constatat că, în cazul reclamantei, capacitatea de producţie înscrisă în autorizaţii este mai mare decât producţia prognozată de ea însăşi pentru anul 2007, pretenţia de a i se atribui un număr de certificate aferent unei producţii superioare fiind lipsită de fundament.
În privinţa SC L.C.R. SA, s-a constatat că nu se impune modificarea prognozei de producţie, nefăcându-se dovada că producţia pentru anul 2007 a fost supraestimată, în condiţiile în care prognoza poate depăşi capacitatea de producţie instalată sau înscrisă în autorizaţii la momentul prognozării.
Instanţa a reţinut că este nefondată şi susţinerea privind încălcarea prin planul naţional de alocare a criteriului 5 din anexa III la Directiva 2003/87/CE, transpus în dreptul intern prin Anexa 3 la H.G. nr. 780/2006, întrucât elaborarea planului s-a făcut după o metodologie unică, aplicată în mod unitar între sectoare şi în cadrul fiecărui sector în parte, în cazul particular al operatorilor de pe piaţa cimentului, alocarea la nivel de instalaţie realizându-se după aceeaşi formulă de calcul, chiar dacă pentru determinarea emisiei instalaţiilor s-a ales varianta "fără date istorice", deşi fuseseră transmise informaţiile despre producţii şi consumul de combustibil şi materii prime.
Reţinând, conform raportului de expertiză, că în varianta de calcul "cu date istorice", doar pârâtei SC L.C.R. SA i-ar fi fost alocate mai multe certificate decât a primit în realitate, în timp ce reclamanta ar fi beneficiat de mai puţine certificate, dacă s-ar fi avut în vedere datele de producţie şi consum din perioada de referinţă, instanţa a concluzionat că nu s-a dovedit că metoda de calcul a condus la supraalocarea unor operatori în defavoarea altora din acelaşi sector, după cum nu s-a probat că altor sectoare puternic poluante şi cu potenţial crescut de retehnologizare li s-ar fi alocat un număr prea mare de certificate, în dauna sectorului ciment.
Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea prin planul naţional de alocare a criteriilor 3 şi 8 din Anexa III la Directivă, preluate în dreptul intern prin Anexa 3 la H.G. nr. 780/2006, s-a reţinut că nu este fondată solicitarea reclamantei, în sensul că nu s-a ţinut cont de potenţialul tehnologic al instalaţiilor sale, în condiţiile în care nu s-a demonstrat existenţa în concret a unor instalaţii din acelaşi sector sau din alte sectoare cărora să li se cuvină un număr mai redus de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.
Analizând capătul de cerere privind obligarea ministerului pârât la modificarea Ordinului nr. 85/2007, de aprobare a Metodologiei privind elaborarea planului naţional de alocare, în sensul completării acestuia prin includerea obligaţiei autorităţilor administraţiei publice de a verifica informaţiile transmise de agenţii economici pe baza unor criterii obiective, cum ar fi capacitatea maximă autorizată, instanţa a constatat că actele normative cu forţă juridică superioară emise în materie nu impun obligaţia de verificare a datelor furnizate de operatori, solicitarea de plafonare a prognozelor de producţie spre care tinde reclamanta neavând acoperire nici în prevederile Directivei şi nici în cele cuprinse în H.G. nr. 780/2006.
În sinteză, instanţa de fond a constatat că nu s-a făcut dovada nelegalităţii planului naţional de alocare, respectiv că pârâtei SC L.C.R. SA i-au fost alocate mai multe certificate de emisii de gaze cu efect de seră decât necesarul şi că la alocarea certificatelor nu s-a avut în vedere potenţialul tehnologic al instalaţiilor, neputându-se reţine încălcarea criteriilor 1, 3, 5 şi 8 din Anexa III la Directiva 2003/87/CE şi implicit a prevederilor referitoare la ajutorul de stat din Tratatul CE sau a dispoziţiilor art. 184 alin. (2) şi 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, ori ale Legii concurenţei.
Instanţa a reţinut că de altfel, remediul propus de reclamantă, respectiv refacerea alocării la nivel de instalaţie echivalează cu modificarea algoritmului de calcul prevăzut de metodologie, deşi acest aspect nu a fost criticat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a învederat că instanţa a reţinut în mod eronat că planul naţional de alocare a fost adoptat cu respectarea procedurilor de notificare a Comisiei Europene, în condiţiile în care H.G. nr. 60/2008 a fost emisă la 16 ianuarie 2008, în lipsa acordului Comisiei Europene, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (3) din Directivă şi ale art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006.
S-a mai arătat, pe fondul litigiului, că instanţa, deşi constată omisiunea autorităţilor de a verifica datele transmise de operatori, fapt ce a permis SC L.C.R. SA să prognozeze producţii ce depăşesc posibilităţile tehnice ale instalaţiilor sale, reţine în mod eronat şi fără fundament probator că prognozele de producţie puteau depăşi capacitatea de producţie maximă instalată sau autorizată.
În realitate, a precizat reclamanta, planul naţional de alocare trebuia elaborat prin respectarea principiului potrivit căruia alocarea la nivel de instalaţie nu trebuie să depăşească necesarul, impus de Comisia Europeană şi transpus şi în legislaţia internă prin metodologia de elaborare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
De altfel, a arătat reclamanta, chiar Comisia Europeană în motivarea Deciziei din 26 octombrie 2007 de reducere a plafonului de certificate alocat României, a constatat că prima variantă a planului naţional de alocare încalcă criteriile 1, 2 şi 3 din Anexa III la Directivă, fiind necesară reducerea alocărilor în concordanţă cu potenţialul de reducere a emisiilor, al activităţilor acoperite de schema de comercializare, inclusiv potenţialul tehnologic.
S-a precizat de asemenea, că prognozele de creştere economică se aplică la determinarea plafonului naţional de certificate şi nu pot sta la baza estimărilor efectuate de operatori, cum incorect a reţinut hotărârea recurată.
Reclamanta a învederat că interpretarea instanţei potrivit căreia operatorii ar fi putut estima prognoze ipotetice fără legătură cu potenţialul tehnic al instalaţiilor, excede cadrului normativ naţional - H.G. nr. 780/2007, Ordinul nr. 85/2007 şi Ordinul nr. 254/2009 - care distinge între instalaţiile existente şi cele nou intrate, numai cele din prima categorie urmând a face obiectul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră concretizate în planul naţional de alocare, în timp ce alocarea certificatelor pentru noile instalaţii se realizează din rezerva de nou intrate, acestea neputând fi avute în vedere în momentul elaborării planului.
Sub acest aspect, reclamanta a precizat că instanţa a ignorat concluziile raportului de expertiză şi celelalte probe administrate în cauză din care rezultă că SC L.C.R. SA nu a procedat la realizarea unor schimbări tehnologice care să fi avut drept efect creşterea emisiilor poluante, ci a realizat investiţii efective pentru modernizarea instalaţiilor ce au necesitat revizuirea autorizaţiei şi pentru care ar fi putut beneficia de alocarea de certificate suplimentare din rezerva de nou intrate.
De asemenea, s-a arătat de către reclamantă că, în pofida probelor dosarului, se reţine eronat în hotărâre că producţia atinsă de pârâtă pe termen scurt în cadrul testărilor tehnice ale instalaţiilor - audituri de cuptor - ar fi putut fi realizată într-un regim normal de funcţionare cu utilizarea combustibililor normali şi pe toată durata de funcţionare a instalaţiei.
O altă critică adusă sentinţei priveşte concluzia primei instanţe în sensul că planul naţional de alocare nu creează discriminări între operatori.
Din acest punct de vedere, reclamanta a menţionat că a fost discriminată faţă de societatea pârâtă, ca urmare a omisiunii autorităţilor competente de a verifica datele transmise de operatori şi a supraevaluării producţiei de către SC L.C.R. SA, urmată de alocarea pentru acest agent economic a unui număr de certificate mai mare decât necesarul de producţie.
S-a precizat în recurs că, încălcându-şi obligaţia de a verifica corectitudinea datelor transmise de operatori, ceea ce a creat premisele supraevaluării prognozei, autorităţile publice pârâte au contravenit măsurilor trasate de Comisia Europeană prin decizia de reducere a plafonului de certificate, ceea ce a avut ca efect alocarea discriminatorie a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Prin întâmpinarea formulată, Guvernul României a învederat că prin actul administrativ contestat s-a pus în aplicare decizia Comisiei Europene de reducere a plafonului naţional de emisii de gaze pentru perioada 2008 - 2012, procedura alocării certificatelor realizându-se cu respectarea principiului nediscriminării şi a criteriului care prevedea că la nivel de instalaţie, alocarea nu trebuie să fie mai mare decât necesarul.
De altfel, s-a precizat de către pârât, acţiunea a devenit lipsită de obiect şi totodată, de interes, limita maximă a aplicării planului fiind anul 2012, nefiind posibilă punerea în executare a unei obligaţii de suplimentare a numărului de certificate de emisii de gaze, H.G. nr. 60/2008 producându-şi şi încetându-şi efectele.
Prin întâmpinarea formulată şi Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice a solicitat respingerea recursului, învederând că la elaborarea planului naţional de alocare a certificatelor s-au determinat în prealabil proiecţiile emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel naţional pentru anul 2007 şi pentru perioada 2008 - 2012, precum şi proiecţiile la nivelul sectoarelor, numărul de certificate stabilit pentru fiecare sector fiind alocat la nivelul instalaţiilor, în raport de ponderea emisiilor relevante ale fiecăreia, pe baza documentelor şi comunicărilor oficiale.
La determinarea alocării la nivel de instalaţie a certificatelor, a precizat pârâtul, s-a utilizat un program de calcul care a ţinut seama de ponderea pe care a avut-o instalaţia în cadrul sectorului în perioada 2001 - 2004 şi a respectat criteriile 1 şi 5 din Anexa III la H.G. nr. 780/2006, în sensul că planul naţional de alocare nu trebuie să facă discriminare între operatori, iar numărul total al certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate să nu depăşească necesarul estimat.
Pârâtul a menţionat că planul naţional de alocare a fost revizuit în mai multe rânduri, având în vedere şi datele cuprinse în chestionarele transmise de operatori, însăşi reclamanta comunicând informaţii despre producţia şi consumul de combustibil realizat în perioada 2001 - 2004 şi despre cele prognozate pentru 2007 şi intervalul 2008 - 2012, însoţite de calculul emisiilor.
S-a arătat de către pârât că planul a suferit modificări, urmare a scrisorilor primite de la Comisia Europeană, care prin Deciziile din 26 octombrie 2007 a ajustat varianta finală transmisă în sensul reducerii cantităţilor alocate României şi instalaţiilor, cu 10,8% pentru 2007 şi 20,64% pentru perioada 2008 - 2012.
Cât priveşte metodologia de alocare a certificatelor, pârâtul a învederat că aceasta este în deplin acord cu prevederile naţionale şi comunitare, calculul realizându-se în funcţie de producţia prognozată a instalaţiei pentru anul 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulţită cu emisia specifică medie a instalaţiilor similare din cadrul sectorului, determinată pe categorii de combustibili şi tipuri de tehnologii.
Pârâtul a mai arătat că varianta de calcul "fără date istorice", utilizată la elaborarea planului naţional de alocare, a respectat ipoteza ce a stat la baza metodologiei, la stabilirea plafonului de certificate luându-se în considerare prognozele de creştere economică la nivel macroeconomic, ce presupun creşteri de producţie în perioada pentru care se realizează alocarea.
S-a precizat că instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că, de vreme ce plafonul naţional şi cel sectorial s-au stabilit pe baza unor prognoze de creştere - în sectorul ciment peste capacitatea de producţie de la momentul elaborării planului naţional de alocare - trebuie admisă şi posibilitatea prognozării la nivel de instalaţie a unei creşteri de producţie peste capacitatea maximă instalată la data întocmirii planului.
Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că alocarea trebuia să fie determinată în funcţie de capacitatea de producţie înscrisă în autorizaţiile de emisii de gaze cu efect de seră, pârâtul a arătat că aceasta ar contraveni principiului cuprins în metodologie, ca alocarea la nivel de instalaţie să nu depăşească necesarul.
De asemenea, s-a menţionat în întâmpinarea depusă de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, că alocarea certificatelor s-a făcut în mod nediscriminatoriu în cadrul sectorului ciment, realizându-se după aceeaşi formulă de calcul, toate instalaţiile fiind considerate "fără date istorice", fără a fi favorizat vreun operator activ pe piaţa acestui sector sau agenţi economici din alte sectoare, reducerile de alocări fiind operate în acelaşi procent pentru toate instalaţiile din economia naţională, fără a se ţine seama de criteriul progresului tehnologic realizabil.
Pârâta SC L.C.R. SA a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a invocat lipsa de interes a recursului, ca şi a acţiunii introductive, în condiţiile în care H.G. nr. 60/2008 şi-a încetat efectele, iar nici Directiva 2003/87/CE, nici H.G. nr. 780/2006 şi nici Decizia nr. 5253/2007/CE nu conţin prevederi privind modificarea planului naţional de alocare, ulterior aprobării de către Comisia Europeană, fiind practic imposibilă realocarea certificatelor de la societatea pârâtă către reclamantă.
Pe fondul litigiului, pârâta a învederat că aprobarea planului naţional de alocare a fost efectuată potrivit cerinţelor legale naţionale şi europene. Astfel, aprobarea prealabilă din partea Comisiei Europene nu era necesară în ceea ce priveşte modificările aduse planului naţional de alocare în sensul reducerii plafonului naţional de certificate şi implicit, a alocărilor pe instalaţie, măsura fiind adusă la îndeplinire în mod nediscriminatoriu, prin aplicarea aceluiaşi procent de reducere la nivelul fiecărei instalaţii.
S-a precizat că, potrivit Deciziei C(2007)5253 a Comisiei Europene, procedura aprobării prealabile a fost înlocuită de cea a notificării ulterioare, formalitate îndeplinită de autorităţi la 8 februarie 2008, după adoptarea H.G. nr. 60/2008. La data de 4 aprilie 2008, Comisia Europeană, solicitând diminuarea plafonului naţional de certificate pentru perioada 2008 - 2012, nu a formulat alte obiecţii cu privire la planul naţional de alocare aprobat de Guvernul României.
Prin întâmpinare, societatea pârâtă, arătând că sunt greşite concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, astfel cum a fost completat, a reiterat obiecţiile formulate în faţa instanţei de fond, care au fost respinse, deşi calculele menţionate în lucrare nu pot fi luate în considerare pentru motivul că dispoziţiile Directivei le interzic, cât timp autorităţile statului au respectat orientările Comisiei Europene.
Pârâta a mai arătat că prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că prognozele de producţie pentru anul 2007 puteau depăşi capacităţile înscrise în autorizaţiile privind emisiile de gaze cu efect de seră sau/şi autorizaţiile integrate de mediu, ceea ce s-a şi întâmplat, toţi cei trei mari operatori din sectorul ciment producând şi vânzând în anii 2006 - 2008 mai mult decât în anii precedenţi.
De altfel, a precizat pârâta, însăşi Comisia Europeană a considerat că nu există nicio necesitate sau altă justificare pentru ajustările alocărilor după aprobarea planului naţional de alocare.
Referitor la critica adusă de reclamantă sentinţei, cu privire la respectarea principiului potrivit căruia alocarea la nivel de instalaţie nu trebuie să depăşească necesarul, pârâta a arătat că acest criteriu trebuie avut în vedere la stabilirea plafonului naţional de certificate, nefiind aplicabil în determinarea alocărilor la nivel de instalaţie.
Conform metodologiei de alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră aprobate prin Ordinul nr. 85/2007 - a subliniat pârâta - emisiile se determină în funcţie de producţia prognozată pentru anul 2007, care poate depăşi capacitatea maximă de producţie instalată sau înscrisă în autorizaţii, de la momentul elaborării planului naţional de alocare, nici autorizaţia integrată de mediu şi nici cea privind emisiile de gaze nefiind de natură să dea informaţii exacte asupra capacităţii unei instalaţii.
Pârâta a precizat că nu există nicio justificare pentru a modifica prognozele realizate de reclamantă şi a considera că producţia prognozată pentru anul 2007 este cea care rezultă din autorizaţii, urmărindu-se de fapt chiar modificarea criteriului de alocare prevăzut de metodologie.
Astfel, s-a învederat că este greşită susţinerea reclamantei în sensul că la alocarea certificatelor la nivel de instalaţie nu pot fi luate în considerare prognozele de creştere economică, calculul proiecţiilor emisiilor de gaze cu efect de seră efectuându-se pe baza documentelor şi comunicărilor oficiale, iar la nivel de instalaţie operatorii au transmis chestionare cu date privind producţia şi consumul de combustibil şi materie primă în perioada de referinţă 2001 - 2004, precum şi pentru perioada prognozată 2007 şi 2008 - 2012.
Relevant în privinţa posibilităţii prognozării la nivel de instalaţie a unei creşteri de producţie peste capacitatea maximă instalată la momentul întocmirii planului, este faptul, reţinut şi de prima instanţă, că prin Decizia C(2007)5253 s-a impus şi eliminarea posibilităţii de accesare a rezervei pentru instalaţiile nou intrate.
Prin urmare, a precizat pârâta, împrejurarea că societatea a prognozat pentru 2007 o producţie totală ce depăşeşte capacitatea maximă a instalaţiilor sale în anul 2006, nu dovedeşte supraestimarea prognozei, fiind justificată de potenţialul instalaţiilor ce permitea o utilizare sporită.
Pârâta a mai învederat că metodologia de alocare a certificatelor nu face distincţie în legătură cu modul în care trebuie prognozată producţia pentru anul 2007, SC L.C.R. SA făcând dovada efectuării reale a îmbunătăţirilor realizate sau prognozate în anul 2006, previziunile făcute de societate cu privire la producţia pentru 2007 fiind urmarea efortului depus pentru creşterea şi eficientizarea capacităţilor de producţie.
Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că planul naţional de alocare creează discriminări între operatori, s-a precizat că nu s-a făcut dovada favorizării unor agenţi economici, toţi operatorii din sectorul ciment supralicitând prognozele mult peste media din perioada 2001 - 2004.
De asemenea, pârâta a arătat că nu există o obligaţie expresă a autorităţilor de mediu în sensul verificării prognozelor operatorilor la momentul elaborării planului, iar refacerea alocării, astfel cum a solicitat reclamanta, constituie o modificare a metodologiei de alocare.
În fine, pârâta a învederat că este corectă şi soluţia dată petitului privind modificarea Ordinului nr. 85/2007 de aprobare a metodologiei privind elaborarea planului naţional de alocare, cerere care nu este sustenabilă prin raportare la prevederile Directivei şi ale H.G. nr. 780/2006.
Analizând actele şi lucrările dosarului şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate, atât excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC L.C.R. SA, cât şi recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA.
Astfel, excepţia invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes în promovarea recursului nu poate fi primită, neputându-i-se nega reclamantei interesul procesual în susţinerea recursului prin care a invocat critici de nelegalitate împotriva sentinţei.
De altfel, susţinerile pârâtei sub acest aspect privesc lipsa de interes în promovarea acţiunii introductive, excepţie invocată şi respinsă de instanţa de fond, soluţie pe care partea nu a înţeles să o recureze şi pe care Curtea, nefiind sesizată, nu o va analiza, urmând a respinge ca nefondată excepţia ridicată în recurs prin întâmpinarea SC L.C.R. SA.
Examinând hotărârea atacată, Curtea va constata că nu sunt întemeiate criticile privind încălcarea şi greşita aplicare a legii, prima instanţă soluţionând corect cauza prin respingerea acţiunii.
Astfel, referitor la motivul de nelegalitate privind emiterea H.G. nr. 60/2008, în lipsa acordului obligatoriu al Comisiei Europene, instanţa de fond a reţinut în mod justificat că au fost respectate condiţiile procedurale de notificare, planul naţional de alocare după ce a fost dat publicităţii, îmbrăcând mai multe variante, ultima formă, înaintată la Bruxelles răspunzând întrebărilor transmise de Comisia Europeană care, prin Decizia C(2007)5253 din 26 octombrie 2007 a dispus ajustarea proiectului, în sensul diminuării plafonului naţional de certificate de emisii de gaze cu efect de seră alocat României, măsură pusă în practică de autorităţile române prin aplicarea aceluiaşi procent de reducere la nivelul fiecărei instalaţii.
Reclamanta a susţinut ca principal motiv de nelegalitate a actului administrativ, nerespectarea principiului impus de Comisia Europeană şi implementat în legislaţia naţională, potrivit căruia, alocarea la nivel de instalaţie nu trebuie să depăşească necesarul, planul naţional de alocare aprobat prin H.G. nr. 60/2008 fiind adoptat în funcţie de producţia prognozată de operatori pentru anul 2007, fără ca autorităţile competente să verifice datele furnizate prin chestionarele transmise de agenţii economici.
Referitor la această critică, instanţa de fond a constatat întemeiat, că pentru determinarea alocării la nivel de instalaţie, s-a utilizat o formulă de calcul care a ţinut cont de ponderea pe care instalaţia a avut-o în cadrul sectorului în perioada anterioară şi de criteriile prevăzute în Anexa 3 a H.G. nr. 780/2006, ca numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră să nu depăşească necesarul estimat şi ca planul naţional de alocare să nu facă discriminare între operatori.
Astfel, toate instalaţiile din sectorul ciment au fost considerate "fără date istorice", calculul alocării de certificate făcându-se în funcţie de producţia prognozată pentru 2007, corectată cu un factor de credibilitate de 95%, înmulţită cu emisia specifică medie a instalaţiilor similare, pe categorii de combustibili şi tipuri de tehnologii.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că alocarea pentru toţi cei trei operatori din sectorul ciment s-a efectuat pe baza aceleiaşi metodologii, necontestate de reclamantă, folosindu-se varianta de calcul "fără date istorice" şi prognozele operatorilor pe anul 2007, fiind justificată prognozarea la nivel de instalaţie a unei creşteri de producţie peste capacitatea maximă instalată la momentul întocmirii planului, de vreme ce stabilirea plafonului de certificate la nivel naţional şi sectorial a avut la bază prognozele de creştere economică la nivel macroeconomic.
Alocarea numărului de certificate de emisii a fost făcută cu respectarea prevederilor art. 10 alin. (4) din metodologie, în sensul că alocarea la nivel de instalaţii să nu depăşească necesarul.
Dimpotrivă, solicitarea reclamantei ca emisiile să fie determinate pentru fiecare instalaţie în funcţie de capacitatea de producţie înscrisă în autorizaţiile de emisii de gaze cu efect de seră de la momentul elaborării planului naţional de alocare, contravine principiului sus-menţionat, fiind în contradicţie cu însuşi obiectivul urmărit prin reglementarea schemei de comercializare a certificatelor, acela de reducere a emisiilor prin plafonarea numărului de certificate alocate.
De menţionat că, astfel cum a reţinut judecătorul fondului, posibilitatea de a prognoza peste capacitatea maximă instalată sau autorizată este admisă şi în raportul de expertiză efectuat în cauză, care concluzionează în sensul că toţi cei trei operatori din sectorul ciment au supraestimat prognozele peste media celor mai buni ani din perioada de referinţă 2001 - 2004, aspect considerat normal în raport de evoluţia tehnologică.
Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă a fost favorizată prin metoda alocării după formula de calcul "fără date istorice", în funcţie de producţia prognozată pentru anul 2007, în condiţiile în care Comisia Europeană nu a permis posibilitatea accesării rezervei pentru noi intraţi, prevăzând în mod expres că o creştere a capacităţii de producţie prin utilizarea sporită a unei instalaţii existente nu atrage calificarea ca instalaţie nou intrată.
Curtea constată că nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea principiului nediscriminării, în condiţiile în care, la elaborarea planului naţional de alocare a fost aplicată aceeaşi metodologie în mod unitar între sectoare şi în cadrul aceluiaşi sector, fără ca reclamanta să demonstreze că societăţii pârâte sau altor operatori din alte sectoare li s-ar fi alocat un număr prea mare de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.
Considerentele expuse mai sus converg spre concluzia că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, fiind nefondate criticile formulate prin recursul declarat.
În urma respingerii recursului formulat de reclamantă, Curtea va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată către SC L.C.R. SA, apreciind ca rezonabilă, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acordarea cu acest titlu a sumei de 75.000 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia invocată de SC L.C.R. SA privind lipsa de interes a recursului.
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.H. SA împotriva Sentinţei civile nr. 4.569 din 17 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta SC C.H. SA la 75.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC L.C.R. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 965/2015. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 98/2015. Contencios. Conflict de competenţă.... → |
|---|
