Autoritati publice locale - anulare acte. Decizia 824/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--01.07.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 824
Ședința publică din 10 septembrie 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Chiu Mircea Ionel
JUDECĂTOR 3: Barbă
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent Prefectul Județului A împotriva sentinței civile nr. 458/08.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Primarul Orașului, având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea, invocă din oficiu excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr- la data de 6 decembrie 2007, reclamantul Prefectul Județului Aac hemat în judecată, pe calea contenciosului administrativ Primarul Orașului solicitând anularea Dispoziției nr. 1739/29.09.2007, emisă de acesta.
În motivarea cererii, reclamantul arată că prin această dispoziție pârâtul a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 privind Reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, pentru construcțiile demolate privind imobilul notificat de către numita, situat în satul, înscris în CF 572 cu nr. 1288.1289 și CF 574, cu nr. 1294.1296.1297.
Propunerea de acordare a despăgubirilor s-a făcut în baza notificării din dosarul execuțional nr. 139/ 9 sept. 2005, transmisă de executorul judecătoresc Instituției Prefectului Județului A la care a fost înregistrată sub nr. 7852/13 sept.2007. Ulterior, notificarea și documentația aferentă a fost trimisă Primăriei orașului și soluționată prin dispoziția arătată.
Dispoziția a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și Normele metodologice pentru aplicarea unitară a acestei legi, aprobate prin HG nr. 250/2007, fiind depusă în afara termenului legal de depunere a notificărilor, care s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, astfel cum a fost prelungit în două rânduri prin OUG nr. 109/2001 și 145/2001. Conform dispozițiilor alin. 5 al aceluiași articol, sancțiunea pentru nerespectarea termenului de un an este pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru bunurile preluate abuziv.
De asemenea, reclamantul arată că notificatoarea a decedat la data de 5 martie 2007, fapt rezultat din Certificatul de deces nr. 305/2007, eliberat de Oficiul stării civile al orașului - Germania, depus la Instituția Prefectului de sora notificatoarei, moștenitoarea titularei notificării, față de care, potrivit pct.7 din Circulara nr. -/20 sept. 2007 Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților urmează a fi soluționată cererea de restituire.
Prin încheierea ședinței publice din 12 febr. 2008 Secția de comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Arada dispus transpunerea cauzei la Secția civilă a Tribunalului Arad cu motivarea că, potrivit disp. art 26 alin. 3 din Legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, competența materială a soluționării ei ar reveni acesteia.
Prin încheierea ședinței publice din 20 martie 2008, Secția civilă a Tribunalului Arada scos cauza de pe rolul ei și a trimis-o Secției comerciale și de contencios administrativ și fiscal în considerarea disp. art.21 pct.6 din HG 250/2007 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii 10/2001.
Reanalizând competența, raportat la această situație, instanța de contencios administrativ constată că ei îi revine competența materială a soluționării cauzei în baza disp. art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII privind "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare și art.16 pct 9 indice 3 din Normele de aplicare a Titlului VII din această lege (și nu a art. 21 pct.6 din Normelor de aplicare a Legii 10/2001), potrivit cărora dispozițiile autorităților administrației publice locale, prin care se propune acordarea de despăgubiri, înainte de a fi înaintate de prefect Secretariatului Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt supuse controlului de legalitate al acestuia.
În concluzie, competența Secției de contencios administrativ în soluționarea acțiunilor Prefectului privind controlul de legalitate a dispozițiilor emise de primar prin care se propune acordarea de despăgubiri este stabilită prin lege și nu prin hotărâre de guvern.
Dispoziției Primarului orașului nu îi sunt aplicabile dispozițiile prev. de art. II Titlul I din Legea 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, pentru că imobilul în speță nu face parte din categoria celor prev. de art 16 din Legea 10/2001 și pentru că dispoziția nu a fost emisă în baza Legii 10/2001 și nici anterior intrării în vigoare a Legii 247/2003.
Art. 16 din Legea 10/2001, în forma sa inițială, nu prevederea restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor ocupate de unități bugetare din învățământ, sănătate, așezăminte social-culturale, etc. ci doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. lor s-a dispus prin modificările aduse Legii 10/2001 de Legea 247/2005 (Titlul I), situație în care, evident, trebuiau avute în vedere și dis pozițiile potrivit cărora modificările aduse legii, s-au dispus măsuri reparatorii în echivalent. Tocmai de aceea s-a acordat un termen de 12 luni, în care toți cei interesați, să le poată ataca la secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.
În concluzie, Dispoziția Primarului orașului nu face parte din categoria unor astfel de dispoziții și având în vedere că ea a fost emisă în baza dispozițiile art. 16 alin. 2 din Legea 247/2005 și cuprinde propunerea de acordare de despăgubiri și care, în conformitate cu dispozițiile alin. 2 indice 1 (introdus în lege prin OUG nr. 81/15 august 2007), este supusă controlului de legalitate exercitat de prefect, care se poate face numai în condițiile Legii 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Prin întâmpinare, pârâtul Primarul orașului a solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea întâmpinării pârâtul arată că dispoziția emisă de el nu încalcă prevederile art 22 din Legea 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, pentru că numitele și au depus notificarea în termenul legal, prin Biroul executorului judecătoresc din I, unde au înregistrat-o în Dosarul execuțional nr. 50/17.07.2001, iar cu adresa nr. 3605/19 iulie 2001 acesta a trimis-o Primăriei orașului. Prin Dispoziția nr. 642/15 august 2002,notificarea a fost respinsă, iar ulterior a făcut obiectul dosarelor nr. 974/2002 al Judecătoriei Ineu și nr. 7024/2002 și nr. 8161/2002 ale Tribunalului Arad.
Prin sentința civilă nr. 458/08.04.2008, Tribunalul Arada respins acțiuneaîn contencios administrativ exercitată de reclamanta Instituția Prefectului Județului A, pentru anularea Dispoziției nr.1739/19 septembrie 2007 emisă de Primarul Orașului, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art.16 alin. 2 din Legea 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, Primarul orașului a propus, prin Dispoziția nr. 1739/19 septembrie 2007 acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate care au existat pe parcelele cu nr. 1288.1289 înscrise în CF 572 și cu nr. 1294.1296.1297 înscrise în CF 574 care au fost situate într-o parcelă cultivată cu vie însumând 42.803 mp.
În motivarea Dispoziției se arată că propunerea de acordare de despăgubiri s-a făcut în baza notificării nr. 139/19 sept 2005 (f-18), depusă la BEJ de către.
În urma controlului de legalitate exercitat de către Prefectul Județului A în condițiile art. 21teza ultimă, ca urmare a trimiterii dispoziției, împreună cu actele doveditoare, acesta a constatat că dispoziția ar fi nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001 cu modificările și completările ulterioare pentru că notificarea a fost făcută peste termenul legal, care s-a împlinit la data de 14 febr. 2002, ca urmare a prorogărilor aduse OUG nr109 și 145/2001. Pe cale de consecință, Primarul orașului ar fi trebuit să respinsă notificarea ca tardiv introdusă, având în vedere sancțiunea prevederile de alin. 5 al aceluiași articol, potrivit căruia prin nerespectarea termenului de un an se pierde dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Contrar acestor susțineri, chiar dacă în motivarea Dispoziției nu se face vorbire, instanța constată că notificarea cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcții s-a făcut în realitate la data de 17 iulie 2001, deci anterior împlinirii termenului prorogat, 14 februarie 2002, când urmașele foștilor proprietari, numitele și au depus la BEJ din cererea lor de acordare de despăgubiri, care a constituit dosarul execuțional nr. 50/2001 și care a fost expediată Primăriei orașului cu adresa nr. 3605/19 iulie 2001.(f-74-75).
Prin OUG 109/2001 și OUG nr. 145/2001 s-a dispus numai prelungirea termenului de depunere a notificărilor, prevederile de art. 22 din Legea 10/2001, pentru rațiuni lesne de înțeles, fără ca să se fi dispus că în situația în care persoanele care au notificat deja autoritățile, sunt obligate să reitereze notificările.
Din conținutul notificării din 9 sept. 2005 (f22-25), rezultă că cea de a doua notificare, considerată ca tardivă de reclamant, a fost făcută de către în "completarea și rectificarea " celei din 19 iulie 2002, pentru motivul că nu a fost soluționată. În ea se precizează că întrucât terenul a fost restituit în natură, conform Titlului de proprietate nr. -/1 august 2003 se solicită acordarea de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru construcțiile care au existat pe teren și care au fost demolate. În această notificare sunt descrise amănunțit construcțiile care au existat, descrierile fiind însoțite de acte și fotografii, în scopul întocmirii raportului de evaluare a despăgubirilor de către societatea desemnată de către Comisia Centrală, care urmează să le acorde, conform art.16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Conchizând, instanța a reținut că notificarea s-a făcut în termenul legal și în consecință acțiunea reclamantului privind anularea dispoziției va fi respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul Prefectul Județului, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr.458/08.04.2007, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr.1739/19.09.2007, Primarul orașului, a aprobat acordarea de despăgubiri bănești în temeiul Legii nr.10/2001,republicată.
Reclamantul Prefectul Județului A arată că, instanța de fond a respins acțiunea, nepronunțându-se asupra motivelor de fapt și de drept, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, pronunțându-se o hotărâre lipsită de temei legal, motivând prin faptul că, notificarea cu privire la acordarea de despăgubiri bănești pentru construcții s-a făcut în realitate la data de 17.07.2001, în termenul legal de depunere a notificările, fiind înregistrată la Primăria orașului cu adresa nr.3605/19.07.2001.
Se poate constată faptul că Dispoziția nr.1739/19.09.2007 a fost dată cu încălcarea unor prevederi din Legea nr. 10/2001, respectiv din Normele metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin nr.HG250/2007, fiind emisă cu încălcarea termenului legal de depunere a notificărilor, prevăzute de alin.1 al art.22 din Legea nr.10/2001, întrucât a fost emisă de Primarul orașului, fiind soluționată notificarea prin care se solicită acordarea de despăgubiri conform legii, pentru construcțiile demolate aferente terenurilor agricole-vie. De asemenea, această dispoziție a fost dată și cu încălcarea prevederilor art.22, alin 1 din Legea nr.10/2001, republicată în, Partea I, nr.798 din 2 septembrie 2005, cu completările și modificările ulterioare, fost art.21 înainte de modificarea și completarea Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005.
Pârâtul Primarul Orașului, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea unei dispoziții emise de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, reclamantul Prefectul județului Aas olicitat Tribunalului Arad anularea Dispoziției nr. 1739/19.09.2007 emisă de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care s-a propus acordarea de despăgubiri doamnei pentru un imobil a cărui restituire a solicitat-o aceasta, în baza Legii nr. 10/2001.
Examinând chestiunea competenței de soluționare a acestei cauze de către instanțele de contencios administrativ, Curtea constată că, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Curtea observă că această reglementare permite atacarea dispoziției emise în temeiul acestei legi, de către persoana îndreptățită, "la secția civilă a tribunalului" în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Curtea remarcă faptul că textul legal face referire la "persoana care se pretinde îndreptățită", fără a determina înțelesul acestei noțiuni.
Pe de altă parte, în justificarea competenței instanțelor de contencios administrativ, reclamantul Prefectul județului A invocat dispozițiile art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Norme aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 250 din 7 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 227 din 3 aprilie 2007.
Conform art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calității de moștenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare".
Așadar, conform acestei reglementări, în exercitarea controlului de legalitate exercitat de Prefect asupra actelor emise de autoritățile locale, acesta are dreptul de a contesta pe calea contenciosului administrativ, dispozițiile emise de primari în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Curtea reține, așadar, că stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ în soluționarea acțiunii judiciare formulate de prefect împotriva unei dispoziții emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 este reglementată în mod expres printr-o Hotărâre de Guvern, și prin derogare de textul general prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În această privință, Curtea reține că textul art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 derogă de la textul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căruia a fost emis. Curtea remarcă faptul că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 stabilește în mod expres competența secției civile a tribunalului în soluționarea acțiunilor formulate împotriva actelor emise de autoritățile competente în aplicarea acestei legi.
Or, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă".
De asemenea, potrivit art. 79 alin. 1 din același act normativ, "la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior".
Curtea amintește, totodată, că, potrivit art. 126 alin.2 din Constituția României, "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Așadar, conform textului constituțional citat, este neconstituțională stabilirea competenței instanțelor judecătorești prin acte normative inferioare legii, respectiv prin hotărâri de guvern.
În aceste condiții, Curtea nu poate da eficiență art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 - această reglementare contravenind atât art. 4 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și articolului 126 alin.2 din Constituția României.
Faptul că nu poate fi invocată excepția de nelegalitate a acestui text normativ - deoarece are caracter normativ, iar art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu permite invocarea excepției de nelegalitate decât în privința actelor administrative individuale - nu poate conduce la concluzia imposibilității înlăturării de la aplicare a unui text care contravine flagrant unor dispoziții legale de forță juridică superioară
De asemenea, în condițiile în care Curtea Constituțională nu este competentă să examineze decât excepțiile de neconstituționalitate privind texte cuprinse în legi sau ordonanțe de guvern, instanța învestită cu soluționarea pricinii rămâne singura instanță competentă să examineze această excepție, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art. 137 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
În consecință, apreciind că art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine atât art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, cât și articolului 126 alin.2 din Constituția României, Curtea va înlătura aplicarea acestora în prezenta cauză, urmând a stabili competența de soluționare a prezentei acțiuni în raport cu dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea amintește că 26 alin. 3 din Legea nr. 10/ permite atacarea dispoziției emise în temeiul acestei legi, de către persoana îndreptățită, "la secția civilă a tribunalului" în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Curtea remarcă, de asemenea, faptul că textul legal face referire la "persoana care se pretinde îndreptățită", fără a determina înțelesul acestei noțiuni.
Dacă este indiscutabilă competența secției civile a tribunalului în soluționarea în primă instanță a acestor cauze, se impune stabilirea sferei persoanelor care se pretind "îndreptățite", la care face referire textul respectiv.
În acest sens, Curtea apreciază că sensul noțiunii trebuie interpretat în raport cu celelalte reglementări cuprinse în actul normativ din care face porte reglementarea în discuție, respectiv Legea nr. 10/2001, în conformitate cu principiul prevăzut de art. 982 Cod Civil, potrivit căruia "toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg".
În acest sens, Curtea reține că art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:
a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;
b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;
c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii".
Din această dispoziție rezultă că prin persoană îndreptățită, legiuitorul a înțeles persoana îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, acesta fiind sensul în care este utilizată noțiunea și în cadrul 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, referirea exclusiv la persoana îndreptățită ar conduce la ideea că în cazul în care dispoziția primarului este atacată de o altă persoană nu ar fi competentă secția civilă a tribunalului. O asemenea interpretare ar conduce la consecința că unul și același act ar putea fi atacat la instanțe diferite în funcție de persoana care îl atacă.
Curtea apreciază că o asemenea interpretare nu este în concordanță cu intenția legiuitorului.
În acest sens, Curtea precizează că și într-o altă dispoziție legală este stabilită competența secției civile a tribunalului în această materie, respectiv prin art. II din titlul I al Legii nr. 247/2005, conform cărora "deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În această dispoziție legală nu este indicată sfera persoanelor ce pot ataca actele respective, rezultând de aici că indiferent de calitatea reclamantului - persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, terț sau prefect - competența aparține secției civile a tribunalului, iar nu secției de contencios administrativ.
În acest context, Curtea apreciază că și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 se impune a fi interpretat prin analogie, în sensul că, indiferent de calitatea reclamantului - persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, terț sau prefect - competența aparține secției civile a tribunalului, iar nu secției de contencios administrativ.
Referirea exclusivă la persoana care se pretinde îndreptățită, cuprinsă în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, constituie, în acest cadru, o precizare a persoanelor care, în cele mai multe cazuri, formulează astfel de acțiuni împotriva actelor emise de autorități în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu ca o limitare a sferei persoanelor care pot ataca, la secția civilă a tribunalului, aceste acte.
În același sens, Curtea menționează că această interpretare este susținută și de Decizia nr. IX din 20 martie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006.
Prin această decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă".
Argumentând în sensul arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție a exclus competența instanței de contencios administrativ în această materie, menționând că "pe de altă parte, competența materială a secției civile a tribunalului dea soluționa asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu.
În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî ". asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă semnificație decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.
De aceea, în caz de contestare, protecția juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia căasemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție "pentru a se asigura" - potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, Curtea apreciază că - în raport cu dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 - competența soluționării acțiunii formulate de Prefectul județului A, având ca obiect anularea Dispoziției nr. 1739/19.09.2007 emisă de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, revine secției civile a Tribunalului Arad, iar nu secției de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 punctul 3 Cod de Procedură Civilă, conform cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe".
Ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 teza I Cod de Procedură Civilă, conform cărora "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi,", precum și de dispozițiile art. 312 alin. 4 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora "în caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanța va trimite dosarul spre judecare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii", Curtea - apreciind că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse mai sus - îl va admite, va dispune casarea sentinței civile nr. 458/8.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, și va trimite cauza spre rejudecare la instanța competentă - Tribunalul Arad -secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamantul Prefectul județului A împotriva sentinței civile nr. 458/8.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința civilă recurată.
Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad - Secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 septembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.-17.09.2008
Tehnored. /17.09.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător:G
Judecător:
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Chiu Mircea Ionel, Barbă
