Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1.965
Ședința publică din data de 10 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 2: Daniela Griga
JUDECĂTOR 3: Floarea Tămaș
GREFIER:- -
S-au luat în examinare -în vederea pronunțării- recursurile formulate de reclamanta - SRL C N și pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C împotriva Sentinței civile nr. 287/06.02.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 27 mai 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 287 din 06 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta C-N, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C, aceasta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 25.018 lei, reprezentând dobânzi calculate conform art. 124. proc. fiscală și la 2504,3 lei, cheltuieli de judecată, restul pretențiilor reclamantei fiind respinse.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI C, solicitând instanței obligarea sa la plata sumei de 276.583,14 Euro, reprezentând profit nerealizat din activitatea comercială și dobânzi de la data de 02.01.2005 până la data plății efective a sumei datorate precum și la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciu de imagine adus administratorului societății.
În motivarea acțiunii se arată că a solicitat rambursarea la. C, însă aceasta nu a acceptat pentru plată suma de 438.184,460 lei, fără a avea o bază legală și fără ca să specifice nelegalități în desfășurarea de activități comerciale. Decizia astfel emisă, cu nr. 912/2003, a fost anulată prin Sentința civilă nr. 793/C/2004 și Decizia Curții de Apel nr. 1.269/2006.
Acest beneficiu nerealizat rezultă din refuzul de i se rambursa TVA aferent operațiunilor comerciale, ceea ce a împiedicat societatea reclamantă în derularea contractelor comerciale nr. 47/2002 și nr. 58/2003.
Prin sentința civilă nr. 364/2007 a Curții de Apel Cluja fost admisă în parte acțiunea reclamantei, a fost obligată pârâta la plata sumei de 11.508,68 lei dobânzi legale aferente sumei de 24.774,1 lei, pe perioada 6.07.2003 - 2.11.2006, s-au respins ca prescrise pretențiile privind plata profitului nerealizat și a dobânzilor aferente, s-au respins pe lipsa calității procesuale active, pretențiile reclamantei privind plata de daune morale, s-a respins excepția tardivității ca inadmisibilă și excepția lipsei calității procesuale pasive ca nefondată, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 39,3 lei, cheltuieli de judecată.
În urma recursurilor declarate, prin decizia nr. 642 din dosarul nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Cluj, apreciind că, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. "d" cu referite la art. 3 pct. 1.pr.civilă și la art. 5 și 12 din Legea nr. 29/1990, competența în primă instanță revine Tribunalului. De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 12 din Legea nr. 29/1990, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri formulată ulterior acțiunii în anularea actului curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat rambursarea sumei negative de prin cererea nr. 18.045/6.06.2003. În urma acestei solicitări, s-a întocmit procesul verbal de verificare din 2.07.2003, împotriva căruia reclamanta a formulat contestație, respinsă prin decizia nr. 912/2003 cu privire la suma de 190.443.460 ROL, fiind desființat procesul verbal pentru suma de 247.741.000 ROL.
Prin sentința civilă nr. 793/C/2004 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea reclamantei și anulată parțial decizia nr. 912/2003 a C în ceea ce privește respingerea rambursării TVA în sumă de 190.443. 460 ROL.
Totodată, decizia nr. 228 din 4.11.2004 a C, privind respingerea rambursării sumei de 247.741.000 ROL, a fost anulată prin decizia nr. 1269 din 20.09.2006 a Curții de Apel Cluj.
În urma hotărârilor mai sus menționate, reclamanta a intrat în posesia sumelor refuzate inițial la rambursare, la data de 17.08.2004, în privința sumei de 190.443.460 ROL și la data de 2.11.2006, în privința sumei de 247.741.000 ROL.
În cauză, a fost efectuată o expertiză tehnică contabilă care a urmărit să verifice dacă în urma rambursărilor cu întârziere a sumelor solicitate, reclamanta nu și-a putut desfășura corespunzător activitatea comercială și, în principal, realizarea obligațiilor contractuale cu. Expertul a apreciat, în esență, că profitul nerealizat de reclamantă în urma neîncasării prețului mărfii pe anii 2003 - 2004 este de 218.457 euro, a constatat o relație de cauzalitate între situația financiară a reclamantei și onorarea parțială a celor două contracte.
Ca urmare a acestei expertize, reclamanta și-a precizat acțiunea în data de 30 mai 2008 solicitând obligarea C la plata sumelor de bani: 276.583,14 Euro, pentru profitul nerealizat, în urma refuzului la rambursare a sumei 438.184.460 ROL dobânda aferentă sumei respective la nivelul mediu al dobânzii bancare; suma de 44.906.568 ROL, cu titlu de dobândă aferentă sumei de 190.443.460 ROL refuzat la rambursare, suma de 205.278.193 ROL cu titlu de dobândă aferentă sumei de 247.471.000 ROL reprezentând refuzată la rambursare, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că există o faptă ilicită, culpabilă a pârâtei constând în refuzul ilegal de rambursare a, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul constând în profitul nerealizat ca urmare a celor două contracte, iar întinderea prejudiciilor a fost calculată ca urmare a prevederilor contractuale, iar plata dobânzii a fost solicitată ca urmare a faptului că reclamanta ar fi investit profitul realizat ca urmare a derulării celor două contracte menționate anterior fiind de acord și cu calculul efectuat de pârâtă în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii aferente nerestituit în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce privește sumele solicitate de reclamantă privitor la despăgubirile materiale pentru profitul nerealizat și a dobânzii, instanța de fond a arătat că acest capăt de cerere s-a întemeiat pe dispozițiile art. 998.civ. respectiv pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei. Astfel, tribunalul a apreciat că nu s-a demonstrat raportul de cauzalitate între nerambursarea sumei de către și neonorarea contractelor de către reclamantă, întrucât chiar dacă ar fi avut aceste sume de bani la dispoziție, acestea erau insuficiente pentru cumpărarea mărfii prevăzute în contractele cu partenerul pentru că, conform raportului de expertiză din cele 3000 tone de marfă, reclamanta ar fi putut achiziționa fie 18,6 tone deșeu, inoxidabil, Ni 9%, fie 7,4 tone deșeu inoxidabil, Ni 25%.
În consecință, a constatat instanța de fond, condițiile prevăzute de art. 998.civ. nu sunt întrunite în cazul de față pentru că neonorarea contractelor cu partenerul extern nu poate fi doar nerestituirea -ului de către, ci angajarea reclamantei la efectuarea unor prestații cu mult peste posibilitățile sale financiare, nedovedind onorarea nici măcar în parte a angajamentelor asumate.
În privința dobânzilor aferente sumelor de 190.443.460 ROL și 247.471.000 ROL, instanța de fond a arătat că această sumă a făcut obiectul prevederilor art. 124. proc. fiscală și a art. 119 pct. 1 din nr.HG 1.050/2004, astfel că reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 25.018 lei, reprezentând dobânzi pentru sumele restituite cu întârziere de către
Așa fiind, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 29/1990, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei, obligând C, la plata sumei de 25.018 lei și respingând restul pretențiilor reclamantei.
În final, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2504,3 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta C, cât și pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, solicitând admiterea recursului.
Prin recursul său, reclamanta a solicitat modificarea sentinței civile nr. 287/2009 a Tribunalului Cluj, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
Totodată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:
1) 235.195 Euro - cu titlu de despăgubiri materiale pentru profitul brut nerealizat din activitatea comercială, ca urmare a faptei ilicite a pârâte constând în refuzul ilegal de rambursare a în sumă de 438.184.460 ROL (43.818,446 lei);
2) dobânda legală aferentă sumei de 235.195 Euro (profitul brut nereaIizat), calculată de la data de 02. 01.2005 (data obținerii profitului menționat în petitul 1) și până la data plății efective a despăgubirii pentru profitul nerealizat;
În dezvoltarea susținerilor sale, reclamanta a arătat că prin hotărârea atacată, Tribunalul Cluja admis doar în parte cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o, obligând pârâta la plata dobânzii calculate conform art. 124 din Codul d e procedură fiscală pentru restituirea cu întârziere a și la plata sumei de 2.504,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, ceea ce reprezintă aproximativ 1/5 din cheltuielile făcute de reclamantă la judecata în fond a cauzei.
În aceste condiții, reclamanta consideră sentința nelegală, contravenind principiului de bază al răspunderii civile, acela al reparării integrale a prejudiciului produs printr-o faptă ilicită, precum și prevederilor exprese în acest sens, cuprinse în art. 1 din Legea nr. 29/1990, aplicabilă în prezenta cauză, pentru cazul în care prejudiciul a fost produs prin fapta ilicită a unei autorități publice, constând în încălcarea unui drept recunoscut de lege al unei persoane.
De asemenea, susține reclamanta, hotărârea atacată este și netemeinică, fiind pronunțată cu ignorarea unor probe esențiale pentru justa soluționare a cauzei, respectiv a celor mai importante concluzii ale expertizei judiciare financiar-contabile și a clauzelor contractelor pe care le-a invocat ca sursă a profitului (de care a fost lipsită prin fapta ilicită a pârâtei).
Acțiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală. Reclamanta a arătat și a dovedit că sunt îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (obiective) a pârâtei, respectiv: fapta ilicită a pârâtei - constând în refuzul ilegal de restituire a, în condițiile în care reclamanta avea acest drept (confirmat de hotărârile judecătorești care au obligat pârâta la această prestație), un prejudiciu cert și nereparat - constând în profitul nerealizat de către reclamantă datorită imposibilității de a-și onora obligațiile contractuale și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă.
Reclamanta a solicitat repararea integrală a prejudiciului, incluzând prejudiciul previzibil și cel imprevizibil, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, și a precizat întinderea acestuia, ca profit nerealizat, pe baza determinărilor făcute de către expert.
Obligarea pârâtei doar la plata unor dobânzi, în temeiul art. 124 din Codul d e procedură fiscală, contravine principiilor răspunderii civile delictuale, întrucât în acest fel reclamantei nu îi este reparat integral prejudiciul suferit. Faptul că legislația fiscală precizează un anumit cuantum al dobânzilor la care contribuabilul are dreptul în cazul restituirii cu întârziere a unor sume de bani de către organele fiscale nu înseamnă că acesta are dreptul doar la aceste dobânzi, nici că aceasta ar putea înfrânge principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat în situația în care acesta a fost cauzat de către o autoritate publică, prin art. 1 din Legea nr. 29/1990. Aceste dobânzi sunt datorate de către organele fiscale și în cazul în care nu a fost dovedită existența vreunui prejudiciu cauzat prin restituirea cu întârziere a sumelor datorate unei persoane, astfel încât reglementarea respectivă nu poate fi considerată ca o estimare legală absolută a prejudiciului suferit în astfel de situații, ci cel mult ca o prezumție legală relativă privitoare la întinderea prejudiciului. Reclamanta a răsturnat însă această prezumție, dovedind printr-o probă științifică - expertiza financiar contabilă - că prejudiciul său este mult mai mare, respectiv are întinderea întregului profit brut pe care l-ar fi putut realiza prin onorarea integrală a obligațiilor sale rezultate din contractele încheiate cu partenerul de afaceri extern.
În ce privește modul de calcul al profitului nerealizat, s-a menționat că reclamanta și-a formulat pretențiile la nivelul unui profit minim pe care ar fi putut să-l realizeze prin onorarea integrală a obligațiilor sale contractuale. În acest sens, trebuie remarcat că, în conformitate cu prevederile contractuale, reclamanta putea livra partenerului extern marfă de diferite calități, care avea și prețuri diferite. Pretențiile reclamantei au fost formulate numai raportat la marfa de cea mai slabă calitate, respectiv cu prețul cel mai scăzut, pentru a asigura caracterul cert al prejudiciului și a nu invoca un prejudiciu eventual.
Dacă în privința caracterului ilicit al faptei pârâtei nu a existat nici un dubiu, instanța de fond a considerat că prejudiciul suferit de către reclamantă nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, rezultând dintr-o altă cauză, respectiv din asumarea " obligații contractuale care depășeau posibilitățile sale. Instanța de fond a ajuns la această concluzie - că nu este îndeplinită condiția raportului de cauzalitate dintre prejudiciul reclamantei și fapta ilicită a pârâtei - ignorând atât concluziile expertizei financiar contabile efectuate în cauză, cât și mecanismul de derulare a contractelor reclamantei cu partenerul străin, care poate fi ușor înțeles analizând clauzele contractuale și modul în care funcționează o societate comercială.
Instanța de fond a concluzionat că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și profitul nerealizat de către reclamantă, pe motiv că din suma reprezentând, ce trebuia restituită de către pârâtă, nu s-ar fi putut cumpăra decât o cantitate mică de marfă și nu întreaga cantitate prevăzută în contract, această concluzie a fost apreciată de către reclamantă ca fiind greșită.
Astfel, arată reclamanta, conform clauzelor contractuale, marfa trebuia livrată pe parcursul unui an calendaristic pentru fiecare dintre cele două contracte, prin prestații succesive.
Suma reprezentând nerestituită la termen de pârâtă era exact cea necesară unei livrări, urmând ca din beneficiul obținut ca urmare a plății acestei mărfi de către beneficiar și a restituirii, să se acopere cheltuielile, iar suma rămasă să fie reinvestită pentru o nouă livrare, până la onorarea integrală a obligațiilor asumate. Deși afacerea era finanțată din diverse surse (credit furnizor, credit beneficiar), aceste finanțări erau acoperite din restituită, iar în cazul în care aceasta nu a fost restituită decât cu foarte mare întârziere, în urma mai multor procese, întreaga activitate a reclamantei a fost blocată. Dacă finanțarea din alte surse ar fi continuat, fără a fi periodic acoperită din restituită, rezultatul ar fi fost o tot mai mare îndatorare a reclamantei, care nu numai că nu ar mai fi obținut profit, ci probabil chiar ar fi intrat În insolvență.
Modul în care partenerii contractuali au înțeles să conceapă derularea întregii afaceri face irelevant argumentul instanței de fond, privitor la faptul că suma nerestituită la termen de către pârâtă ar fi asigurat doar achiziționarea unei mici cantități de marfă. Este important că această sumă ar fi fost suficientă achiziționării mărfii pentru o livrare, astfel încât mecanismul relațiilor contractuale să poată funcționa fără a fi perturbat.
Cu alte cuvinte, nu este relevant pentru determinarea profitului cât capital ar fi constituit la un moment dat banii datorați de pârâtă cu titlu de restituire TVA, ci care este cifra de afaceri la care ar fi ajuns pârâta cu acești bani.
În privința cheltuielilor de judecată, reclamanta a arătat că instanța de fond a obligat pârâta doar la plata parțială a cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat, excluzând în totalitate onorariul expertului. Din moment ce chiar instanța de fond a considerat necesară efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei, având chiar inițiativa în acest sens, și din moment ce nici pârâta nu s-a opus acestei probe, nu este normal ca onorariul expertului, în cuantum de 9.380 lei, să rămână în sarcina reclamantei. Tot acest proces se întemeiază pe o faptă ilicită a pârâtei și cum proba cu expertiza a fost considerată necesară și concludentă pentru soluționarea cauzei, toate costurile pentru efectuarea acesteia trebuie suportate de către pârâtă.
În drept s-au invocat prev. art. 998 - 999, Legea nr. 29/1990.
În recursul declarat de pârâta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI C C-N, s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentintei civile nr. 287/ 06.02.2009, în sensul respingerii în totalitate a actiunii reclamantei si exonerare C de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.504,3 lei.
Dezvoltându-și motivele de recurs, bazate pe dispozițiile art. 3041.pr.civ. pârâta a arătat că prin sentinta atacată a fost obligată la plata sumei de 25.018 lei, reprezentând dobânzi calculate conform art. 124.pr.fiscală aferente sumei de 43.818,46 lei reprezentând si la plata sumei de 2.504,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În aceste condiții, pârâta a apreciat hotărârea Tribunalului Cluj ca fiind netemeinică, deoarece pentru restituirea sumei de 25.018 lei reprezentând dobânzi fiscale există o procedură specială necontencioasă, care nu a fost urmată de către reclamantă, în sensul de a solicita acordarea dobânzilor.
În argumentarea poziției sale, pârâta a invocat și prevederile art. 117 alin (9) Cod procedura fiscală, arătând că legiuitorul a prevăzut si o procedură specială în acest scop, o procedură necontencioasă, cuprinsă în nr. 1.899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal. Astfel, pct. 2 al ordinului menționat precizează că estituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creantelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din nr.OG 92/2003 republicată.
O altă critică formulată de pârâtă se referă la faptul că, deși instanța a evaluat legal prejudiciul produs prin plata cu întârziere a sumei de 43.818,46 lei, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.504,3 lei, reprezentând, probabil, și parte din costul raportului de expertiză, deși pretențiile referitoare la acordarea beneficiului nerealizat au fost în mod corect respinse, ele fiind nefondate.
În ceea ce privește recursul reclamantei, pârâta a solicitat respingerea acestuia. De asemenea, s-a arătat că raportul de expertiză contabilă nu a fost în măsură să susțină pretențiile invocate, concluziile acestuia fiind interpretate în mod trunchiat de către reclamantă.
La rândul său, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, arătând că posibilitatea plății dobânzilor pe cale necontencioasă, nu poate constitui un motiv de inadmisibilitate a acțiunii, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o obligație legală stabilită în sarcina organelor fiscale.
Prin concluziile scrise înregistrate la dosar, raportat la susținerile reprezentantei pârâtei, petenta a învederat și că problema unor daune-interese moratorii specifice obligațiilor pecuniare, determinate legal, nu poate fi pusă decât în contextul răspunderii civile contractuale și doar în cazul în care contractul dintre părți nu cuprinde o clauză penală care să prevadă o altă întindere a daunelor moratorii decât dobânda legală. În prezenta cauză, reclamanta și pârâta nu au avut nici un raport contractual, pârâta cauzând reclamantei un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală, constând în nerespectarea obligației sale legale de restituire la un anumit termen a, corelativă dreptului recunoscut de lege al reclamantei. În acest sens, s-a arătat și că modul în care pârâta a interpretat prev. art. 124.pr.fisc. este contrar prev. art. 52 din Constituția României.
Analizând recursurile, prin prisma probațiunii administrate, Curtea reține următoarele:
În fapt, acțiunea reclamantei vizează, în principal, plata unor sume cu titlu de beneficiu nerealizat, în baza prev. art. 998.civ. și art. 1 și 12 din Legea nr. 29/1990, cu plata dobânzilor legale aferente, iar în subsidiar, plata dobânzilor fiscale datorate pentru sumele cu titlu de TVA refuzate în mod nelegal la rambursare de către pârâtă.
Conflictul juridic dintre cele două părți a fost generat de refuzul de rambursare a TVA-ului în sumă totală de 438.184.460 ROL.
Împotriva acestui refuz, reclamanta a formulat contestație, soldată cu adoptarea de către DGFP Cad eciziei nr. 912/09.12.2003, prin care:
- cu privire la o parte din suma refuzată la rambursare, anume pentru suma de 190.443.460 ROL, s-a respins contestația ca neîntemeiată;
- cu privire la diferența de 247.741.000 ROL s-a desființat procesul verbal contestat, dispunându-se întocmirea unui nou act de control.
Reclamanta a contestat în instanță decizia nr. 912/2003, exclusiv în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 190.443.460 ROL.
Prin sentința civilă nr. 793/C/16.03.2004 a Tribunalului Cluj, irevocabilă urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 4319/16.07.2004 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă acțiunea reclamantei și anulată parțial decizia contestată, cu privire la suma menționată mai sus, reținându-se dreptul reclamantei la rambursarea TVA în sumă de 190.443.460 ROL.
Cu privire la diferența de 247.741.000 ROL, prin procesul verbal de verificare pentru rambursarea TVA din data de 30.07.2004 s-a menținut soluția adoptată inițial, aceea de refuz a rambursării TVA.
În soluționarea contestației formulată de reclamantă și împotriva acestui nou proces verbal de verificare, s-a adoptat decizia nr. 228/04.11.2004 a DGFP C, prin care s-a respins contestația ca neîntemeiată.
Reclamanta a contestat și această decizie în instanță, obținând câștig de cauză prin decizia civilă nr. 1269/20.09.2006 a Curții de Apel Cluj, care a obligat pârâta DGFP C la rambursarea către reclamantă a TVA-ului în sumă de 247.741.000 ROL.
În esență, termenul de rambursare al sumei de 438.184.460 lei, respectiv 6.07.2003 a fost depășit, suma de 190.443.460 ROL fiind restituită la data de 17.08.2004, iar cea de 247.741.000 ROL, la data de 2.11.2006.
Într-un prim ciclu procesual, în fața Curții de Apel Cluj, acțiunea a fost admisă în parte fiind acordate dobânzile legale aferente sumei de 247.741.000 ROL, restul pretențiilor fiind respinse ca prescrise.
În recurs, ÎCCJ a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj, statuând în sensul în care aplicabile sunt prev. art. 12 din Legea nr. 29/1990 și termenul general de prescripție, defipt de Decretul nr. 167/1958.
În rejudecare, Tribunalul a apreciat că petitul privind plata beneficiului nerealizat, formulat în baza prev. art. 998.civ. este nefondat, raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, acordând reclamantei doar dobânzile calculate conform art. 124.pr.fisc.
Primul incident care a fost supus analizei instanței de către pârâtă, prin întâmpinarea depusă în doar nr- al Curții de Apel Cluj ( 195 și urm.), susținută și în fața Tribunalului Cluj (55 și urm.), constă în excepția de inadmisibilitate a petitului având ca obiect plata beneficiului nerealizat și a dobânzii legale aferente, rezultând din corelația existentă între prevederile dreptului comun, invocat de către reclamantă, respectiv art. 998.civ. și cele ale dreptului fiscal și procedural fiscal, în speță, prev. art. 124.pr.fisc.
În susținerea acestei poziții, s-a arătat că evaluarea daunelor interese este legală în acest caz, fiind aplicabil art. 124 Cod pr.fiscală și ca atare, dauna moratorie, folosul nerealizat și dobânda legală, sunt sinonime în cadrul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani care trebuie restituită de la bugetul de stat.
Reclamanta s-a apărat, arătând că în acest caz sunt aplicabile prev. art. 1 și 12 din Legea nr. 29/1990, organele fiscale fiind ținute să acopere integral prejudiciul cauzat, iar prev. art. 124.pr.fisc. devin aplicabile doar în situația în care nu se reușește dovedirea unei pagube mai mari decât cea a cărei evaluare s-a realizat legal, în materie fiscală.
Din modul în care tribunalul a înțeles să gestioneze această cauză, respectiv prin faptul că a dispus efectuarea în cauză a unei expertize, cu toată opoziția pârâtei, onorariul expertului fiind suportat în întregime de către reclamantă, pronunțându-se prin hotărâre în sensul în care pretențiile sunt nefondate, rezultă că a achiesat implicit la această poziție.
Astfel, s-a apreciat că trebuie, în primul rând, a se stabili dacă în cauză dacă reclamanta este în măsură să invoce un prejudiciu mai mare decât cel vizat de prev. art. 124.pr.fisc. respingându-se astfel, implicit, excepția inadmisibilității. Întrucât sub acest aspect, hotărârea nu a fost criticată prin recursul pârâtei, în propria cale de atac a reclamantei, nu i se poate crea acesteia o situație mai defavorabilă, în sensul în care alegațiile privind beneficiul nerealizat nu ar mai fi soluționate pe fond, după 2 ani de judecată, care au presupus și cheltuieli semnificative, la un moment la care, raportat la data producerii acestui eventual prejudiciu, orice altă eventuală cale de acțiune a acesteia ar fi blocată de excepția prescripției.
Fiind învestită în aceste limite, asupra recursului reclamantei, Curtea reține că prima chestiune ce trebuie lămurită este legată de excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune al reclamantei, în ceea ce privește profitul nerealizat aferent anului 2003, invocată la termenul de judecată din data de 27 mai 2009, pe care instanța urmează aor espinge, considerând că sunt pertinente apărările formulate de către aceasta, conform cărora termenul de prescripție, calculat conform art. 12 din Legea nr. 29/1990 și art. 3 din Decretul 167/1958 nu a început să curgă anterior datei de 1.01.2005, dată limită prevăzută pentru derularea raporturilor contractuale.
Termenul este unul singur, de trei ani, și curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În acest context, sunt plauzibile susținerile conform cărora, în viziunea reclamantei, cele două contracte, care ar fi urmat să se deruleze în 2003 și 2004, reprezentau o singură relație de afaceri, "fracționată" doar din motive de raportare fiscală.
Astfel, toți banii obținuți ca beneficiu după executarea obligațiilor aferente primului contract, urmau a fi învestiți, în viziunea reclamantei, pentru derularea celui de-al doilea, profitul urmând a fi obținut de aceasta doar la finalizarea celui de-al doilea act, respectiv la începutul anului 2005.
În privința temeiniciei pretențiilor invocate, văzând probațiunea administrată în dosar, Curtea constată că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, pe temeiul dreptului comun, așa încât este dispensată de mai analiza o eventuală corelație dintre textele invocate în demersul petentei și cele relevate de către pârâtă.
Astfel, tribunalul a apreciat în mod corect că în cauză nu s-a dovedit existența unui prejudiciu cert care ar consta în beneficiul nerealizat și nici raportul de cauzalitate între acesta și refuzul pârâtei de a rambursa TVA.
Reclamanta arată că beneficiul nerealizat rezultă din imposibilitatea onorării obligațiilor sale contractuale, asumate prin două acte, încheiate pentru anii 2003 și 2004, constând în livrarea către partenerul său extern a câte 3000 t de deșeuri de inoxidabil, cu diferite concentrații de Ni.
Din cuprinsul acțiunii introductive rezultă că reclamanta s-a raportat, în ceea ce privește stabilirea acestui prejudiciu, la profitul brut realizat în anul 2002, în urma relației contractuale cu același partener extern.
Or, dacă chiar petenta invocă relația derulată în anul 2002, nu se înțelege de ce această raportare se face doar în privința aspectelor care îi sunt favorabile. Astfel, din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că finanțarea activității în anii 2002-2003 s-a realizat pe seama avansurilor de la client, a creditului de la furnizor, a resurselor proprii, fără a fi menționată, nici pentru anul 2002, rambursarea TVA ca sursă principală de lichiditate.
Mai mult, se arată că în luna mai a anului 2003, anterior cererii de rambursare, reclamanta a contractat și un credit bancar, de 1.100.000.000 Rol, care a fost returnat la finele aceleiași luni.
Raportat la toate aceste constatări, rezultă că nu este suficient de caracterizată nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în condițiile în care sursele principale de finanțare, chiar în anul 2002, când s-a realizat profit, nu au constat în sumele rambursate cu titlu de TVA.
Reclamanta invocă prin recurs faptul că nu s-a ținut cont de modul de funcționare al unei societăți comerciale, care se bazează pe rulajul constant al banilor, însă din expertiză rezultă că nu acesta este mecanismul prin care a fost obținut profitul în anul 2002, perioadă la care se raportează însăși petenta, ci acordarea avansurilor de către clientul extern.
Or, nu se explică de ce refuzul pârâtei de a rambursa TVA a dus la întreruperea acestei principale surse de finanțare, cu atât mai mult cu cât suma cu titlu de TVA de rambursat era total insuficientă pentru a achiziționa cantitatea de marfă ce face obiectul contractelor încheiate cu partenerul extern, respectiv 6000 t de.
Totodată, reclamanta nu a reușit să-și onoreze obligațiile contractuale, cu toate că, în luna mai 2003, contractat un credit bancar, al cărui cuantum este mult superior sumei refuzate la rambursare.
Prejudiciul invocat nu este cert nici din perspectiva faptului că reclamanta nu a reușit să dovedească că ar fi avut un plan de afaceri bine pus la punct și coerent, în condițiile în care expertul arată că nu au fost încheiate contracte de transport sau de achiziționare a mărfii ce ulterior trebuia livrată la export, motiv pentru care nu a fost în măsură să se pronunțe asupra prețului de achiziție a acesteia, fiind indicate valori orientative.
De asemenea, se arată în expertiză că se pot doar presupune cantitățile de marfă ce ar fi putut fi achiziționate din TVA-ul refuzat la rambursare, respectiv, fie deșeu inoxidabil Ni 9%, în cantitate de 18, 6 tone, fie deseu inoxidabil Ni 25%, în cantitate de 7, 4 tone, întrucât suma nu ar fi ajuns pentru achizitionarea ambelor sortimente. Rezultă că sursa de finanțare constând în TVA ne era suficientă, prin ea însăși, pentru a permite livrarea întregii cantități de marfă, la care se raportează beneficiul nerealizat invocat în acțiune.
Relevant este și că transportul deșeurilor trebuia să fie făcut cu camioane cu capacitate de 20 t, pentru a fi rentabil.
În egală măsură, de reținut este că, la data de 30.06.2003, TVA de recuperat de către reclamantă era în valoare totală de 1.058.293.429 lei, iar în condițiile în care s-au refuzat la restituire doar 438.184.460 lei, respectiv mai puțin 50% din această sumă, nu sunt explicate motivele pentru care, cu toate că a fost contractat și un credit bancar, livrările către partenerul extern au avut loc doar în perioada ianuarie-aprilie 2003, ele reprezentând 2,72% din obligațiile contractuale asumate (81,6 t, din totalul de 6000 t).
Curtea nu împrejurarea că refuzul rambursării TVA a contribuit la înrăutățirea situației financiare a reclamantei, în același sens fiind și concluziile expertului, cu mențiunea că proba administrată trebuie apreciată în ansamblul său, iar expertiza nu este în măsură să explice, cu date concrete, bazate pe modul în care reclamanta a previzionat derularea afacerii, raportul direct de cauzalitate dintre faptă și dauna suferită și nici existența unui prejudiciu cert, constând în beneficiu nerealizat.
Aceasta în condițiile în care nu există contracte de furnizare a mărfii și de transport, suma este mică, raportat la valoarea deșeurilor ce urma a fi livrate la export, iar din constatările expertului rezultă că operațiunile aferente anului 2002 și 2003 au fost realizate, în principal, în baza avansurilor plătite de partenerul extern ( 41, dosar fond).
De reținut este și că pârâta relevă în mod corect prin întâmpinare că inexistența unui raport de cauzalitate exclusiv și direct este dovedită și de împrejurarea că al doilea contract a fost încheiat la data de 28.11.2003, după efectuarea controlului fiscal și după refuzul rambursării, dar anterior rămânerii irevocabile a sentinței vizând suma de 190.443.460 lei, și chiar anterior pronunțării acesteia; or, la acel moment, în mod obiectiv, reclamanta nu putea avea reprezentarea afectării acestei sume în vederea cumpărării celor 6000 t de marfă.
Totodată, Curtea constată că, deși în acțiunea introductivă s-a susținut de către reclamantă că s-a aflat în imposibilitate de a-și onora obligațiile din cauza presiunilor exercitate de către organele fiscale asupra partenerilor săi contractuali interni, aceste aspecte nu sunt reluate și prin recursul declarat, iar la fond, nu s-au formulat cereri în probațiune pentru a dovedi aceste alegații.
Din toate cele mai sus expuse, rezultă că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins în consecință, în baza prev. art. 312.pr.civilă. Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare și împrejurarea că toate cele de mai sus au format convingerea instanței în sensul inexistenței unei culpe procesuale a pârâtei, în ceea ce privește petitul privind beneficiul nerealizat, astfel încât, în lipsa acesteia, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert.
În privința recursului declarat de către pârâtă, va fi adoptată aceeași soluție, întrucât dobânzile acordate reclamantei, în baza prev. art. 124.pr.fisc. respectă modul de calcul efectuat chiar de către această parte.
Astfel, suma de 25.018 lei reprezintă dobânzi fiscale aferente respinsă la rambursare în cuantum total de 438.184.460 ROL si este compusa din următoarele sume: 4.491 lei, reprezentând dobânda aferentă în sumă de 19.044.34 lei, dobânda fiind calculată de la data când trebuia rambursată, respectiv 21.07.2003 si până la data restituirii efective, 17.08.2004; 20.528 lei reprezentând dobânda aferentă în sumă de 24.747.1 lei, dobânda fiind calculată de la data când trebuia rambursată, 21.07.2003 si până la data restituirii efective, respectiv 02.11.2006.
Cu privire la motivul de recurs conform căruia pentru obtinerea acestor dobânzi, este suficientă formularea unei cereri către organele fiscale competente, reclamanta arată în mod corect că aceste sume au fost solicitate, iar dacă pârâta vrea le să plătească, nu are motive să critice hotărârea instanței de fond.
Astfel, cererea reclamantei de chemare în judecată, înregistrată în anul 2007, putea determina pârâta să-i facă o ofertă de a-i plăti aceste dobânzi, pe cale necontencioasă. Pe de altă parte, modul în care a înțeles să acționeze reclamanta se explică prin faptul că aceasta a apreciat ca incident principiul reparării integrale a prejudiciului, cu mențiunea că a solicitat și acordarea dobânzii fiscale.
Cu privire la cheltuielile de judecată la care pârâta a fost obligată, se constată că acestea cuprind doar onorariul avocațial, taxa de timbru și timbrul judiciar, astfel încât susținerile contrare din recurs sunt nefondate.
Ca urmare a respingerii recursului reclamantei, nu vor fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate pentru calea de atac declarată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta C-N și de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C împotriva sentinței civile nr. 287 din 6 februarie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./2 ex./10.07.2009
Președinte:Mirela BudiuJudecători:Mirela Budiu, Daniela Griga, Floarea Tămaș
