Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 1955/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1955
Ședința publică din data de 10 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Floarea Tămaș
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Daniela Griga
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare recursul formulat de către pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B-, precum și recursul formulat de către pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, împotriva Sentinței civile nr. 932/CA din 7 noiembrie 2008 pronunțate de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat -, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - restituire taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile se află la al doilea termen de judecată, sunt scutite de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, fondul cauzei este legal timbrat, precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2.pr.civ.
Se constată că recursurile sunt declarate în cadrul termenului procedural.
La data de 04.06.2009 s-au înregistrat la dosar din partea intimatului, înscrisuri reprezentând copia tradusă după certificatul de înmatriculare a autoturismului în Franța, copie după cartea de identitate a autoturismului în România și copie contract de vânzare-cumpărare.
Curtea reținând că părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă rămâne în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.932 din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Bistrița N, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva DGFP - Administrația Finanțelor Publice B--8 și in consecință s-a anulat actul administrativ fiscal nr.4453/2008 emis de DGFP B-N și a fost obligată pârâta să restituie reclamantei taxa specială de primă înmatriculare pentru autoturisme în cuantum de 6.625 lei achitată în mod nelegal plus dobânda legală de la data achitării până la plata efectivă.
Cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta a cumpărat un autoturism marca FORD MONDEO în cursul lunii IUNIE 2007, iar pentru a-l înmatricula a fost obligată să plătească taxa specială pentru autoturisme în cuantum de 6.625 lei.
Art.214 Cod fiscal, prevede că se datorează o taxă specială pentru autoturisme cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau a unui autovehicul comercial, taxă calculată după formula prev.de art.214 ind.1 al.3 Cod fiscal, contravine disp.art.90(1) din Tratatul Comunității Europene, care stipulează că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect produsele altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare".
S-a menționat că potrivit prev.art.148 din Constituția României prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar autoritatea judecătorească este cea care garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin.2 menționat, conform alin.4 din art.148 Constituție.
Față de prevederile menționate din Tratat este evidentă existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic fiscal pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană, care trebuie reînmatriculate în România față de cele care se reînmatriculează în România, după ce au fost deja înmatriculate aici și pentru care taxa nu se mai percepe. In aceste condiții taxa achitată a fost percepută nelegală și se impune restituirea acesteia.
În termen legal, pârâta B a formulat recurs, criticând hotărârea primei instanțe atât sub aspectul legalității, cât și a temeiniciei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că prima instanță trebuia să suspende judecarea cauzei, și în conformitate cu art. 234 TCE să adreseze o întrebare prealabilă Curții Europene de Justiție, privind interpretarea art. 90 TCE.
De asemenea, s-a considerat că soluționarea cauzei pe fond ar constitui o încălcare esențială a legii, cu ignorarea lipsei actului administrativ - jurisdicțional, respectiv a deciziei emise de către C, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2141-3Cod fiscal care prevăd obligativitatea taxei speciale de primă înmatriculare, iar raportat la acestea, suma solicitată de reclamant nu se încadrează în sumele care se restituie contribuabilului.
S-a mai arătat că instanța de fond soluționat în mod greșit cauza, raportat la faptul că dispozițiile art.214 și următoarele din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal nu contravin prevederilor art.90 din Tratatul Comunității Europene care prevede că "nici un stat membru nu poate impune direct sau indirect, asupra produselor provenind din alte state membre, impozite și taxe interne, care nu sunt percepute direct sau indirect, asupra produselor naționale similare".
S-a mai susținut că, suma solicitată nu se încadrează în categoria sumelor care se restituie contribuabililor, invocarea Tratatului Comunității Europene și a unor hotărâri ale Curții Europene de Justiție sunt fără relevanță, deoarece nu sunt acte normative și în consecință nu produc efecte juridice.
De asemenea, recurenta a invocat și dispozițiile art.14 din nr.OUG 50/2008, arătând că în baza acestui act normativ persoanele care au plătit taxa de primă înmatriculare, beneficiază doar de o restituire parțială a acestei taxe, prin compensare cu taxa de poluare.
Criticile vizează de asemenea și modul de soluționare a petitului privind dobânda legală.
Prin recursul ei, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului B N a susținut, pe lângă aceleași critici ca și recurenta B, și care au fost deja expuse, și motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, subliniind că prima instanță a dat mai mult decât s-a cerut, aceasta deoarece ca urmare a precizării de acțiune formulată la fond, reclamantul a solicitat obligarea la restituirea diferenței de taxă, în cuantum de 4357 lei, întrucât o parte din taxă i-a fost restituită.
Reclamantul intimat s-a opus admiterii recursurilor pentru motivele arătate în întâmpinare(12).
Trecând la soluționarea recursurilor deduse judecății, prin prisma probațiunii și a dispozițiilor legale în materie, Curtea a reținut următoarele:
Referitor la acțiunea prealabilă, se reține că aceasta are atât funcția de a asigura respectarea unității dreptului comunitar cât și de a asigura protecția drepturilor resortisanților comunitari, persoane fizice și persoane juridice.
Potrivit art.234 (177) al. 2 Din, fiecare instanță națională poate introduce o acțiune comunitară în fața, când clarificarea problemei ridicate este necesară la tranșarea unui litigiu real aflat în fața sa.
Potrivit al. 3 al aceluiași articol, sunt obligate să depună o asemenea acțiune, numai instanțele care judecă în ultimă instanță.
Dar și în ceea ce privește instanțele de ultim grad, prin jurisprudența sa, a precizat că obligația de a sesiza Curtea nu subzistă în cazul în care chestiunea ridicată nu este relevantă, în situația în care Curtea a pronunțat o hotărâre preliminară într-o cauză analogă(teoria actului clarificat), respectiv atunci când judecătorul constată că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu așa o evidență, încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
Or, după cum se poate remarca, Tribunalul Bistrița N nu întrunește cerințele necesare pentru a exista obligativitatea în sarcina acesteia de a sesiza Curtea, nefiind o instanță de ultim grad în ceea ce privește cauza dedusă judecății.
De altfel, și în măsura în care aceasta era considerată o instanță de ultim grad, obligația de a sesiza nu subzista, prin prisma faptului că este incidentă teoria actului clarificat(cauza Cilfit), în sensul că, Curtea a pronunțat o hotărâre preliminară într-o cauză analogă - cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05și.
Referitor la fondul cauzei, se reține că, onform chitanței seria - nr. - din 15.06.2007, eliberată de Trezoreria B, reclamantul a achitat suma de 6.625,00 lei, reprezentând taxă pentru înmatriculare.
Curtea constată că un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ, în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim.
Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
ori alte mijloace indicate de către pârâta recurentă, și despre care se susține că reclamanta le-ar fi putut urma și care dacă nu sunt utilizate paralizează demersul judiciar de față, nu pot conduce la inadmisibilitatea acțiunii.
În cauză reclamantul a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii).
Împrejurarea că reclamantul a ales să facă plata voluntară a obligației impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu înlătură acestuia posibilitatea de a contesta baza legală în temeiul căreia a făcut plata, iar în caz de succes, să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicției competente, să i se restituie.
Refuzul autorității fiscale competente, de a soluționa favorabil cererea reclamantului de restituire a taxei, rezultă din dispoziția de restituire menționată anterior. Acest act administrativ fiscal exprimă voința organului fiscal astfel încât nu mai este necesară o nouă solicitare, care apoi să fie urmată de un alt răspuns, previzibil ca fiind negativ, după care, reclamantul, în final, să se poată adresa instanței de judecată.
Reclamantul, din conținutul adresei cunoaște refuzul organului fiscal de soluționare favorabilă a cererii sale. următor este cel de a se adresa instanței de judecată pentru a se constata temeinicia și legalitatea refuzului.
Art. 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, permite reclamantului să se adreseze instanței de judecată după ce se află în posesia refuzului explicit de soluționare favorabilă a cererii sale.
În condițiile în care reclamantul este în posesia actului din care rezultă refuzul de soluționare favorabilă a cererii, acesta are deschisă calea prev atât de disp art. 205 al. 1 teza finală pr.fisc., cât și de art. 1 al. 1 din Legea 554/2004, respectiv de a se adresa instanței de contencios administrativ competente.
Nu mai este necesar a se realiza o altă procedură, prealabilă sesizării instanței de judecată, întrucât răspunsul la cererea reclamantului de restituire este cunoscut de către acesta din conținutul adresei emise de pârâtă.
Reclamantul nu a părăsit procedura administrativă, și nici administrativ-jurisdicțională, așa cum susține recurenta întrucât art. 205 al. 1.pr.fisc. prevede textual că:" Contestația este o cale administrativă de atac", fără a notifica aceasta recurentei, conform art. 6 al. 4 din Legea nr. 554/2004, ci aflând răspunsul nefavorabil la cererea sa de restituire, a ales să se adreseze direct instanței de judecat, așa cum îi permit textele legale menționate anterior.
Din această perspectivă, excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi considerată întemeiată și drept urmare soluția tribunalului d e respingere a unei asemenea excepții se vădește a fi legală.
Reclamantul a atacat acest refuz, considerat ca fiind nejustificat, ori, potrivit art. 2 al. 2 din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este asimilat actului administrativ.
În cauză tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (în continuare, Tratat).
Conform prevederilor art. 90 parag 1 din Tratat prevederilor " Nici un stat membru nu poate să impună, în mod direct sau indirect, asupra produselor altor state membre, impozite interne de orice natură în plus față de cele impuse direct sau indirect asupra produselor interne similare".
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Astfel, entru p. a aprecia asupra incidenței acestui text în privința taxei speciale de înmatriculare, astfel cum a fost aceasta reglementată în legislația națională, Curtea a considerat că se impune mai întâi analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauze privind reglementări similare ale altor state membre (cauza C-345/93,cauza C-393/98, cauza C-101/00și, cauza C-313/05 și cauzele conexate C-290/05 și C-333/05și).
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie și, prin urmare interzisă la impunere în statele membre, în sensul art. 90 parag.1 din Tratat, s-a decis, între altele, în cauzele conexate C-290/05 și C-333/05 și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât această taxă:
- este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru
- valoarea acesteia, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a aceleiași taxe, încorporată în valoarea de piață a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Curtea reține că taxa specială de înmatriculare reglementată de legislația națională, a fost calculată, în speță, potrivit art. 2141alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în vigoare la momentul de referință), în raport de capacitatea cilindrică a vehiculului, de norma de poluare și de vârsta autovehiculului, adică în raport de criterii obiective, similare, spre pildă, celor prevăzute de legislația ungară examinată de CJCE în cauzele conexate C-290/05 și C-333/05și).
Pentru a verifica compatibilitatea reglementării naționale în materie cu prevederile art. 90 alin. 1 din Tratat, prin prisma mai sus citatei jurisprudențe a CJCE, trebuie, în concret, să se compare valoarea întreagă a taxei cu valoarea reziduală a aceleiași taxe după trecerea unei perioade de depreciere a autovehiculului.
Or, la o simplă comparație se poate observa că taxa de primă înmatriculare, astfel cum este stabilită potrivit legislației române, nu doar că nu descrește odată cu deprecierea ei în timp, ci ea crește direct proporțional cu aceasta, ceea ce o face nevalabilă în toate situațiile ipotetice posibile.
Este real că motivul de nevaliditate este nerespectarea art. 90 alin. 1 din Tratat, iar jurisprudența CJCE arată cătaxa este invalidă doar în măsura în care excede taxa reziduală încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor second hand similare deja înmatriculate în statul membru respectiv.
Cu toate acestea, în lipsa unor repere oferite de legiuitorul român, în lipsa unor criterii sau modalități legale,previzibile, de determinare a măsurii deprecierii reale a autovehiculelor în perioada de timp ce constituie vechimea sa, Curtea apreciază că instanța de fond în mod cu totul întemeiat a procedat la anularea întregii taxe percepută reclamantului.
Și este așa, deoarece România este stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007 astfel că sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Guvernului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precizate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră pentru a i se recunoaște particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată atât de Tratat cât și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Având în vedere conținutul misiunii trasate de art. 148 alin. 4 din Constituția României unde nu se prevede expres că instanța de contencios constituțional din România ar avea competența constituțională de a garanta efectul prioritar al normei comunitare față de dreptul național și ținând seama de principiile și regulile desprinse din hotărârea Curții de Justiție în cauza Simmenthal II din anul 1978 unde s-a decis că ficiența deplină a dreptului comunitar ar fi afectată, dacă o regulă de drept intern ar putea împiedica o instanță, care are pe rol o problemă de drept comunitar, să nu o poată tranșa. Așa cum s-a arătat mai sus această decizie a definit misiunea judecătorului național când se confrunta cu problema contrarietății între un act național și o dispoziție comunitara, indicând ca " orice judecător național sesizat în cadrul competentei sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar si de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând neaplicata orice dispoziție eventual contrară legii naționale".
Această formula semnifica faptul ca judecătorul național trebuie sa lase neaplicată orice dispoziție a dreptului național, fie ca este vorba de un act normativ sau un act individual. În plus, această decizie a demonstrat cu claritate că pentru a atinge acest rezultat, judecătorul național este abilitat dacă este necesar sa nu aplice regulile naționale care limitează eventual competența sa.
Prin urmare, judecătorul național este învestit cu capacitatea și competența de a da el însuși efect util normei comunitare fără a apela la legiuitor pentru a abroga norma internă contrară ori la alte autorități, cum ar fi, bunăoară, Curtea Constituțională pentru a tranșa această chestiune.
De altfel, a afirma că instanța de contencios constituțional poate tranșa conflictul între dispozițiile art. 90 paragraf 1 din Tratat și o normă internă de drept (infraconstituțională) înseamnă a ocoli nepermis atribuțiile cu care este dotată Curtea Constituțională atât de Legea fundamentală cât și de Legea nr. 47/1992.
Astfel, Curtea Constituțională nu poate hotărî, între altele, decât asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, excepția de neconstituționalitate putând fi ridicată și direct de Avocatul Poporului. Dispozițiile art. 148 din Constituție (și nu art. 145 cum indică greșit recurenta), nu pot fi invocate pentru a alega competența Curții Constituționale pentru a tranșa conflictul între Tratat și norma internă de drept. Trebuie remarcat faptul că în speță nu se pune problema neconformității Constituției cu Tratatului ci a neconformității legii infraconstituționale cu Tratatul. Și este așa deoarece Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra conținutului art. 148 din Legea fundamentală în Decizia nr. 148/2003 unde a constat practic conformitatea normelor constituționale interne cu normele Tratatului, iar în cauză s-a tranșat un conflict între Tratat și o lege internă care a fost aplicată particularului. Acest din urmă conflict este supus spre analiză și judecată exclusiv judecătorului judiciar și nu a celui constituțional, așa cum s-a arătat pe larg mai sus.
De altfel, recurentele nici nu au invocat, în calitate de parte în proces, neconstituționalitatea dispozițiilor din Legea material fiscală cu vreo prevedere din Constituție pentru a se declanșa mecanismul prevăzut la art. 29 din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce privește prevederile nr.OUG 50/2008, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 11 din acest act normativaxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiuluitempus regit actum,normele de drept material din legea fiscală (art. 2141- art. 2143.fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 paragraf 1 din Tratat.
Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare, mai ales că la epoca înmatriculării nu existau criterii, repere ori alte modalități legale, previzibile, în funcție de care să se stabilească măsura deprecierii reale a autovehiculelor pe perioada de timp ce constituie vechimea sa, pentru a se putea stabili în ce măsură o parte din taxa percepută de stat era legal datorată și conformă cu Tratatul iar pentru surplus doar să se dispună restituirea.
Curtea de Apel constată, că în astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, jurisdicția comunitară a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea:, cazul nr. 68/79I/S contre re danois des impts accisesprecum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă și având în vedere caracterul echivoc, incert și imprevizibil al normelor legale interne în baza cărora a fost calculată și percepută taxa specială, nu se poate afirma că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de nr.OUG 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor nr.OUG 50/2008 nu este contrară Tratatului nu are nici o influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile Tratatului.
Din această perspectivă, aplicarea nr.OUG 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantului și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate până la data plății, Curtea reține că ste de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul d e procedură fiscalăn măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului.
Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are doar dreptul să i se restituie suma plătită fără bază legală, iar dobânda se poate acorda doar dacă administrația nu rezolvă cererea de restituire în termenul prevăzut de lege, dobândă care ar curge doar de la data refuzului de a dispune restituirea sumelor solicitate.
Dacă s-ar admite teza, conform căreia indiferent de situație și de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal aceasta este ținută să restituie doar suma plătită la bugetul de stat de către contribuabil, fără o altă reparație în ipoteza în care cererea de restituire este rezolvată în termen de 45 de zile de la înregistrare și indiferent de perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificare acestei sume, ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință.
Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului.
În concluzie, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 1.088 civ. la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar aceasta se datorează din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept. În situația concretă dedusă judecății, dobânda curge de drept, astfel că pârâta datorează dobânzi de la data efectuării plății.
Curtea constată că, deși prima instanță a tranșat corect litigiul dedus judecății prin raportare la dreptul comunitar aceasta însă a acordat mai mult decât s-a cerut.
Astfel, se reține că prin acțiunea inițială reclamantul a solicitat restituirea cu titlu de taxă de primă înmatriculare a sumei de 6,625.00 lei, însă la data de 01.10.2008 (45 - dosar de fond) acesta și-a precizat acțiunea, în sensul că și-a diminuat pretențiile la suma de 4357 lei, motivându-și noua poziție procesuală prin faptul că i-a fost restituită o parte din taxa de primă înmatriculare, respectiv suma de 2268 lei.
Raportat la aceste aspecte, Curtea găsește întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, astfel că potrivit art. 312 al.1, 3 cod de procedură civilă, va admite recursul DGFP B N și va dispune modificarea sentinței atacate, în sensul că va obliga pârâtele DGFP B N și B să restituie reclamantului taxa specială de primă înmatriculare pentru autoturisme în cuantum de 4357 lei, achitată în mod nelegal, plus dobânda legală de la data achitării până la plata efectivă.
Pentru considerentele expuse va respinge recursul formulat de B ca neîntemeiat, urmând să mențină celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECID E:
Admite recursul declarat de DGFP BNî mpotriva sentinței civile nr.332 din 07.11.2008, pronunțate în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița N pe care o modifică în sensul că obligă pârâtele DGFP B N și B să restituie reclamantei taxa specială de primă înmatriculare pentru autoturisme în cuantum de 4357 lei, achitată în mod nelegal plus dobânda legală de la data achitării până la plata efectivă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Respinge recursul formulat de
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
RED.DG/MR
11.06.09/3 ex.
Jud.fond:
Președinte:Floarea TămașJudecători:Floarea Tămaș, Mirela Budiu, Daniela Griga
