Contestație act administrativ fiscal. Decizia 393/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ,
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr.393/CA
Ședința publică din data de 21 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Carina Gheorma
JUDECĂTOR 2: Nastasia Cuculis
JUDECĂTOR 3: Mihaela
Grefier -
S-a luat în examinare recursul promovat în contencios-administrativ și fiscal de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T - cu sediul în T,- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr.723/30.04.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC SA - cu sediul în T,--123, județ T, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde pentru intimata reclamantă SC SA consilier juridic, în baza delegației nr. 328/21.09.2009 depusă la dosar (fila 9), lipsind recurentul pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art.87 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termenul legal, motivat, scutit de plata taxei de timbru și timbru judiciar în conformitate cu prevederile art.26 alin.2 din nr.760/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii 146/1997 coroborat cu art.197 din OG92/2003 privind Codul d e procedură fiscală.
Consilier juridic, pentru intimata reclamantă SC SA, precizează că nu are alte acte de depus la dosar.
Curtea luând act de precizările părților, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Reprezentantul legal al intimatei reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
CURTEA:
Asupra recursului în contencios administrativ de față.
Din actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr.853/88/21 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Tulcea, reclamanta Tac ontestat decizia nr.14 din 31 martie 2008 Direcției Generale a Finanțelor Publice T prin care s-a menținut decizia de impunere nr.14/23 ianuarie 2008 și măsura obligării la plata sumei de 54.989 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia contestată este nelegală pentru că profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri într-un an fiscal, conform art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003, iar veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului sunt cele înregistrate în contabilitate conform reglementărilor contabile din Legea nr.82/1991, precum și cele provenite din alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform art.21 Cod fiscal.
S-a mai menționat că dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.416/2006 ce modifică Legea nr.469/2002 nu instituie o obligație de calcul a penalităților, ci o posibilitate de a stabili o clauză penală în astfel de contracte, situație în care nu constituie venituri în calculul profitului brut și, implicit, nu se datorează impozit pentru acestea.
A subliniat reclamanta că Legea nr.416/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.946 din 23 noiembrie 2006 și, având în vedere principiul neretroactivității legii în timp, nu poate produce efecte pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 22 noiembrie 2006, pe lângă faptul că în contractele în vigoare la acel moment părțile nu au stabilit care este cuantumul procentual al penalităților, astfel că veniturile ce au constituit baza de calcul a profitului și a impozitului pe profit nu sunt certe, exigibile și nu au fost evidențiate în contabilitatea societății.
Prin Sentința civilă nr.723 din 30 aprilie 2009 Tribunalul Tulceaa admis contestația reclamantei împotriva actelor administrativ-fiscale, a anulat Decizia nr.14/31.03.2008 emisă de către T, Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare nr.14/23.01.2008 și raportul de inspecție fiscală generală nr.30176/23.01.2008, ambele numai în ceea ce privește suma de 54.989 lei reprezentând impozit pe profit (31791 lei) și majorări de întârziere aferente (23198 lei). iar în temeiul art.274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata sumei de 1712,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către societatea reclamantă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin raportul de inspecție fiscală generală nr.30176 din 23 ianuarie 2008 întocmit în urma controlului realizat la T s-a stabilit că, în perioada verificată, respectiv 1.04.2004/ 31.12.2004, societatea a obținut venituri din închiriere de spații și de mijloace fixe, iar prin procesul verbal de control financiar nr.31788 din 5 decembrie 2007 s-au determinat venituri suplimentare deoarece în contractele de închiriere încheiate s-au stipulat clauze pentru neplata în termen a chiriei și s-au calculat penalități de întârziere în sumă de 63.102 lei ce constituie venit impozabil conform Legii nr.469/2002, Legii nr.416/2006, art.43 Cod comercial, art.19 alin.1 din Legea nr.573/2003 pct.12 - Titlul II din nr.HG44/2004.
Pentru diferența constatată s-au calculat majorări în sumă de 16.979 lei până la 31 decembrie 2007 și penalități de întârziere până la 31 decembrie 2005 în sumă de 1.188 lei.
Aceleași constatări au vizat și anii 2005 și 2006, venitul impozabil determinat fiind de 45.648 lei și respectiv 38.375 lei, cu majorări calculate până la 31 decembrie 2007 de 5.031 lei.
În baza raportului de inspecție fiscală întocmit s-a emis decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr.14/23 ianuarie 2008.
În soluționarea contestației formulate de societatea controlată, Tae mis decizia nr.14/31 martie 2008 prin care a respins-o ca neîntemeiată, motivând că, potrivit art.3 alin.1 și 2, și art.4 alin.1 din Legea nr.469/2002, respectiv art.4 alin.1 din Legea nr.416/2006, art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003 și pct.12 din nr.HG44/2004, părțile contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței (art.3 alin.1 din Legea nr.469/2002), iar pentru neîndeplinirea până la scadență a obligațiilor prevăzute în contract, debitorii vor plăti în afara sumei datorate penalități de întârziere (art.4 alin.1 din Legea nr.469/2002), sume ce se înregistrează ca venituri impozabile, contractele de închiriere încheiate pentru spații și mijloace fixe având stipulate clauze pentru neplata în termen a chiriei.
S-a mai reținut că societatea nu probează cu documente susținerea că nu a fost determinat procentul penalităților de întârziere de 1% sau 1,5%, pentru neplata în termen a impozitului pe profit calculându-se și majorări, potrivit art.116 alin.1 și art.121 alin.1 din nr.OG92/2003.
În cele 21 contracte de închiriere încheiate de către ATî ncepând cu anul 2000 pentru diverse spații comerciale s-a stipulat că, în caz de neplată a chiriei, locatarul va suporta penalități, precum și orice alte daune aduse locatorului, fără ca în vreunul dintre acestea să se determine un cuantum sau un procent al acestor penalități.
Relativ la modul de evaluare a despăgubirilor prin convenția părților este de subliniat că părțile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor, după ce s-a produs încălcarea obligației contractuale asumate, respectiv după producerea prejudiciului, dar pot stabili și în cuprinsul contractului sau printr-o convenție separată, ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul daunelor interese datorate de debitor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației sale și care sunt destinate să acopere tocmai prejudiciul încercat de creditor.
In speță, părțile au convenit că executarea cu întârziere a obligației de plată a chiriei atrage plata de penalități de către debitor, însă nu au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor tocmai pentru că nu au convenit asupra modului de determinare (sumă fixă sau procent pe zi de întârziere), situație în care, în opinia instanței, nu suntem în prezența unei clauze penale sau dacă se acceptă că aceasta există-este ineficientă și inaplicabilă, și cum nici ulterior părțile nu au convenit asupra unei despăgubiri, respectiv după ce s-a realizat încălcarea obligației contractuale, nu intră în discuție o evaluare convențională a despăgubirilor.
Mai mult, perceperea de penalități este un drept al creditorului, pe care poate să și-l valorifice sau nu, ca pe oricare alt drept și nici măcar organul fiscal nu-i poate imputa că nu și l-a exercitat pentru că este singurul care apreciază într-un sens sau în altul, pe lângă faptul că nu este determinat prejudiciul nici anterior și nici ulterior.
și numai dacă se are în vedere denumirea de evaluare convențională a despăgubirilor, ceea ce înseamnă o evaluare făcută prin convenția părților, justifică suficient concluzia că este total greșit să se procedeze de către organul fiscal la o determinare a prejudiciului prin folosirea unui procent aplicabil în caz de neachitare sau achitare cu întârziere a unei creanțe fiscale, intervenția unui terț în raporturile contractuale nefiind permisă.
Nu s-a înțeles de către organul fiscal că problema perceperii penalităților de întârziere privește strict părțile contractante și derularea raportului contractual, organul fiscal putând interveni și proceda la o recalculare a impozitului pe profit numai dacă se încasau sume cu acest titlu și nu erau înregistrate în contabilitate, dar în nici un caz nu se putea substitui locatorului și nu putea decide pentru acesta întrucât legea nu-i permite o atare intervenție.
De asemenea, este de menționat și faptul că o clauză penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condițiile acordării de despăgubiri, inclusiv cea privind caracterul cert al prejudiciului ce comportă două aspecte: existența sa și posibilitatea de evaluare, condiție ce în cauză nu se verifică.
In speță, nu au nicio relevanță dispozițiile art. 3 alin. 1 și 2 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 469/2002 și nici prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.416/2006 ce reglementează posibilitatea părților de a prevedea în contractele încheiate ca debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere, ci constituie încă un argument ce justifică acea concluzie menționată anterior în sensul că perceperea de penalități constituie un drept, și nu o obligație a cărei încălcare să poată fi sancționată de către organul fiscal.
Legalitatea soluției adoptată de către organul fiscal nu se verifică nici prin prisma art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003 și respectiv pct.12 din nr.HG 44/2004, întrucât penalitățile de întârziere pot fi calificate drept elemente similare veniturilor doar în cazul în care creditorul înțelege să-și valorifice acest drept și doar atunci când sunt îndeplinite și celelalte cerințe impuse de lege, inclusiv cea privind caracterul cert al prejudiciului, însă sumele în discuție nici nu au fost înregistrate în contabilitatea societății.
In condițiile date, societatea controlată nu datorează nici impozitul pe profit calculat în plus în sumă de 31791 lei și nici majorările de întârziere în cuantum de 23 198 lei.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, a obligat pârâta la plata sumei de 1712,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către societatea reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.
A susținut recurenta că instanța de fond a pronunțat soluția rezumându-se la concluziile din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil -.
Prin Raportul de inspecție fiscală generală nr.30176/23.01.2008, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr.14/23.01.2008, organul de control a stabilit că SC SA T are de plată la bugetul general consolidat o diferență de impozit în sumă de 31.791 lei, ca urmare a diminuării veniturilor prin necalcularea dobânzilor/penalităților de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor contractuale, precum și majorări de întârziere de 23.198 lei.
Deși instanța a preluat în motivarea hotărârii concluziile expertului, iar la pct.4 și 5 din raportul de expertiză expertul a stabilit în sarcina intimatei reclamante "impozit pe profit pentru veniturile suplimentare rezultate din penalități de întârziere la contractele de închiriere în sumă de 1.134 lei, respectiv 560 lei pentru anul 2004 și 274 lei pentru anul 2006. Pentru impozitul pe profit calculat suplimentar societatea datorează majorări de întârziere de 1.430 lei și penalități de 57 lei calculate până la data de 08.04.2009", instanța a anulat în totalitate actele atacate de intimata reclamantă.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, potrivit art.19 din Codul fiscal aprobat prin Legea 571/2003, " impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare."
De asemenea, pct.12 din Normele metodologice aprobate prin HG nr.44/2004, stabilește că "Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în bazaLegii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilorart. 21din Codul fiscal."
În cauză, este vorba de sume ce reprezintă penalități de întârziere aferente unor contracte comerciale, sume ce nu au fost înscrise în contabilitatea societății întrucât nu au fost încasate de aceasta și pentru care nu există o obligație legală de percepere. Chiar și pentru contractele de închiriere ce cad sub incidența Legii nr.469/2002, penalitățile de închiriere nu pot fi asimilate veniturilor atâta timp cât astfel de sume nu au fost încasate, iar cuantificarea lor nu este posibilă în absența unor elemente de determinare cuprinse chiar în contracte.
Curtea apreciază că soluția instanței de fond este corect argumentată, indiferent de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, motiv pentru care, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul promovat în contenciosul administrativ și fiscal de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T - cu sediul în T,- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr.723/30.04.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC SA - cu sediul în T,--123, județ T, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 21 octombrie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
jud. fond:
red.dec.jud. -
2 ex/18.11.2009
Președinte:Elena Carina GheormaJudecători:Elena Carina Gheorma, Nastasia Cuculis, Mihaela
