Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 169/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 169/2008
Ședința publică din data de 23 IANUARIE 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 2: Simona Szabo
JUDECĂTOR 3: Floarea Tămaș
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu și pentru MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1901/20.09.2007 pronunțată de către Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici - Legea nr. 188/1999.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile formulate sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, ocazie cu care se învederează instanței că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea de apel, după deliberare, în temeiul art. 301.proc. civ. raportat la dispozițiile art. 103. proc. civ. invocă excepția tardivității introducerii recursului de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S în nume propriu și rămâne în pronunțare asupra excepției tardivității recursului formulat de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S și asupra recursului formulat de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S în numele Ministerului Finanțelor Publice.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 1.901 din 20.09.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Sălaja admis cererea reclamantului împotriva pârâților MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S și au fost obligați aceștia să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând primele de vacanță pentru perioada anilor 2001 - 2006.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite, a fost obligat să pună la dispoziția angajatorului S fondurile necesare plății sumelor acordate reclamantului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul este funcționar public al pârâtei S, iar potrivit prevederilor art. 34, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării, care se impozitează separat".
Aceste prevederi legale au devenit neaplicabile anterior anului 2002 prin procedura suspendării instituită inițial prin prevederile art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001, urmată ulterior de menținerea acestei măsuri prin legile anuale al bugetului de stat, respectiv prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 precum și art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004.
Articolul 18 din Legea nr. 10/1972 prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Aceste prevederi sunt reiterate și în cuprinsul art. 38 din Legea nr. 53/2003.
Ca urmare, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative sus menționate.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care conferă dreptul reclamanților la aceste prime.
Pe de altă parte, art. 41 din Constituția României statuează că salariații au dreptul la protecția socială a muncii printre care și concediul de odihnă plătit, iar potrivit art. 53, restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului.
Ori, prin suspendarea succesivă la plata primei de vacanță, dreptul la această primă nu a fost restrâns, ci îngrădit, operând în concret ca o veritabilă lipsire de dreptul subiectiv, de vreme ce reclamantul nu a beneficiat niciodată de acest drept stabilit în favoarea lui.
Astfel cum arată și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la "nudum jus" ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat, altfel s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial a cărui existență este cunoscută să fie vidat de substanța sa și practic să devină lipsit de orice valoare, iar respectarea principiului . În statul de drept, implică asigurarea aplicării legilor adoptate În spiritul și litera legii pentru ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea (decizia nr. XXIII/2005).
Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului ca fiind întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând admiterea lui și modificarea hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 9.pr.civ. în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere aspectele prezentate în întâmpinare și anume că atât în forma sa inițială, cât și în forma sa republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 188/1999 instituie, potrivit art. 34 alin. 2, dreptul funcționarilor publici de a beneficia, pe lângă indemnizația de concediu, "de o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat."
Pârâta a mai arătat că din anul 2001, odată cu apariția nr.OUG 33/2001, aplicabilitatea acestui text legal se suspendă potrivit art. 3 alin. 1 din acest act normativ, urmând ca ulterior, prin legile anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat, să se procedeze similar și în perioada 2002 - 2005, respectiv prin prevederile cuprinse în art. 7 din Legea nr. 632/2002, art. 7 din Legea nr. 519/2003 și art. 7 din Legea nr. 512/2004.
Prin urmare, consideră pârâta, faptul ca nu a fost acordată această primă de concediu nu se datorează unui act administrativ al conducerii S, ci urmare a voinței legiuitorului care a înțeles să suspende acest drept tuturor funcționarilor publici, prin acte normative succesive, instituind astfel un caracter de permanență a acestei măsuri, iar suspendarea unui act normativ sau a unei dispoziții legale cuprinsă într-un asemenea act nu poate fi ignorată.
Totodată, susține pârâta, trebuie avute în vedere și principiile de administrare și utilizare a fondurilor publice, faptul că nici o cheltuială bugetară nu poate fi angajată sau efectuată din aceste bugete, dacă nu există "bază legală pentru cheltuiala respectivă".
În aceste condiții, pârâta a apreciat că, atâta vreme cât măsura suspendării prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 a fost operantă potrivit actelor normative în vigoare la momentele respective, acordarea drepturilor solicitate de către reclamant pentru perioada 2001 - 2006 este fără temei legal și angajarea, în acest sens, a unor cheltuieli din bugetul nu poate fi făcută.
S-a mai învederat și faptul că prevederile de suspendare nu contravin Legii nr. 24/2000 și nici Constituției României, în acest pronunțându-se, în mod constant, Curtea Constituțională.
De asemenea, s-a susținut prin recursul declarat că pentru perioada anilor 2001 - 2003, dreptul reclamantului la plata primelor de concediu este prescris.
Analizând recursul formulat în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, prin prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente.
În esență, motivarea recursului se întemeiază pe inexistența "unei baze legale pentru cheltuiala respectivă" respectiv pentru acordarea primei de concediu instituite prin prev. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Se apreciază că în condițiile în care măsura suspendării acestor prevederi a fost operantă potrivit textelor legale la care s-a făcut referire și în întâmpinare, acordarea drepturilor solicitate de către reclamant pentru perioada 2001 - 2006 este fără temei legal.
Curtea consideră că aceste susțineri nu pot fi reținute, sentința pronunțată de către prima instanță fiind legală și temeinică, în condițiile în care a fost apreciată în mod corect starea de fapt și s-au aplicat prevederile legale care recunoșteau drepturile ce fac obiectul litigiului în favoarea reclamantului, prin prisma dispozițiilor constituționale.
Astfel, instanța achiesează la susținerea conform căreia, deși se recunoaște aplicabilitatea textelor legale care au suspendat acordarea dreptului la prima de concediu, respectiv art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003 precum și art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, prin această suspendare succesivă în ceea ce privește acordarea primei de vacanță, dreptul în sine nu a fost restrâns ci îngrădit, operând în concret ca o veritabilă lipsire de dreptul subiectiv.
Or, în conformitate cu disp. art. 41 și 53 din Constituția României, salariații au dreptul la protecția socială a muncii care presupune și concediul de odihnă plătit, iar restrângerea exercițiului unor drepturi trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, neputând aduce atingere existenței înseși a dreptului.
În consecință, fiind vorba despre un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, el nu putea fi anulat prin actele normative invocate de către pârâtă, reclamantul fiind funcționar public al pârâtei și, în consecință, pe deplin îndreptățit să se prevaleze de disp. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Luând în considerare toate cele mai sus expuse, va fi înlăturată susținerea din recursul pârâtei conform căreia nu există "o bază legală" pentru acordarea dreptului ce face obiectul judecății, baza legală constând tocmai în textul legal mai sus arătat, titularii lui putând și trebuind să se bucure efectiv de el.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că actele normative privind aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat au o aplicare strict determinată în timp, respectiv un an calendaristic, iar în consecință, este fără interdicții acordarea și plata ulterioară a drepturilor solicitate.
Nu au nici o relevanță susținerile din recurs conform cărora dispozițiile de suspendare a acordării primelor de concediu nu contravin Legii nr. 24/2000 și nici Constituției României, întrucât Curtea nu a fost investită cu astfel de aspecte, cu atât mai mult cu cât aceste dispoziții legale nici nu mai sunt în vigoare, iar respingerea recursului se întemeiază pe împrejurarea că, date fiind prev. art. 41 și 53 din Constituția României, nu poate fi negat dreptul reclamantului la plata acestor sume, ulterior încetării efectelor dispozițiilor de suspendare.
Nu este fondată nici excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru sumele aferente anilor 2001 - 2003, întrucât în contextul celor mai sus expuse, Curtea apreciază că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut abia la momentul la care a încetat orice cauză de suspendare sau neaplicare, anterior acesta fiind pus de legiuitor în imposibilitate de a-și realiza dreptul la plata primelor de concediu.
În consecință, atâta vreme cât în sarcina reclamantului nu e poate reține faptul că ar fi stat în pasivitate, nu poate fi sancționat pe temeiul disp. art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958 sau art. 166 din Legea nr. 53/2003.
Pentru toate aceste motive, aplicând prev. art. 911din Legea nr. 188/1999, art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 3041, art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. recursul declarat urmează a fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței primei instanțe.
Așa cum s-a arătat mai sus, recursul înregistrat la data de 14.11.2007 a fost formulat de către S, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, însă din analiza dovezilor de comunicare a hotărârii primei instanțe rezultă faptul că aceasta a fost comunicată S la data de 24 octombrie 2007.
În aceste circumstanțe, la termenul de astăzi, din oficiu, Curtea a invocat excepția tardivității recursului declarat de către S, care urmează a fi admisă, cu luarea în considerare a prev. art. 301, 101 alin. 1, art. 102 alin. 1 și art. 103 alin. 1.pr.civ. constatându-se că pârâta nu a înregistrat recursul înăuntrul termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii, intervenind astfel sancțiunea decăderii sale din dreptul de a solicita reformarea hotărârii fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1.901 din 20 septembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, pe care o menține în întregime.
Respinge ca nefondat recursul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva aceleiași hotărâri.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red.
Dact./2 ex./15.02.2008.
Jud.fond:.
Președinte:Mirela BudiuJudecători:Mirela Budiu, Simona Szabo, Floarea Tămaș
