Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 275/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--07.02.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.275
Ședința publică din 5 martie 2008
PREȘEDINTE: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 2: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 3: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 5/8.01.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâții intimați Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin cererea de recurs, recurentul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr- la data de 06.11.2007și precizată, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T și Ministerul Economiei și Finanțelor și a cerut obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public în temeiul art. 34 (2) din Legea nr. 188/1999 republicată avea dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat, dar datorită faptului că prin legi succesive aplicarea dispozițiilor art. 34 (2) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendat pentru anii 2001-2006.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor B prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad în soluționarea acțiunii, cerând declinarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara, cu motivare că pârâta fiind organ de specialitate al administrației publice centrale cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, potrivit art. 3 (1) Cod procedură civilă, revine curților de apel competente să soluționeze procesele și cererile în materie de contencios administrativ.
Pârâta a invocat și excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prev. de art. 7 (1) din Legea nr. 554/2004 și excepția de prescripție a dreptului la acțiunile pentru drepturile salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2003 raportat la prevederile art. 166(1) Codul Muncii, care prevede un termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data la care drepturile respective erau datorate.
Pe fondul cauzei a cerut respingerea acțiuni ca neîntemeiată, cu motivarea că aplicarea prevederilor art. 34 (2) din Legea nr. 188/1999 fiind suspendată în perioada 2001-2006, în această perioadă nu au produs efecte juridice, reclamanta neavând dreptul la prima de concediu în perioada în care aceste prevederi nu erau aplicabile.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinarea formulată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aai nvocat excepția de prescripție a dreptului la acțiune pentru despăgubirile aferente anilor 2001-2003 raportat la prevederile art. 3 din decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă potrivit căreia termenul prescripției este de 3 ani și art. 283 (1) Codul Muncii.
În ședința publică din 8.01.2008, pârâtul a invocat și lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât reclamanta nu se află în raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin sentința civilă nr. 5/08.01.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins excepțiile invocate de pârâți, a admis acțiuneaprecizată exercitată de reclamanta împotriva pârâților Autoritatea Națională a Vămilor B, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T; a obligat pârâții să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând primă de concediu pentru ani 2001-2006 în valoare brută actualizată la data de 31.12.2006, în sumă de 2.974 lei, sumă ce va fi actualizată la data plății.
Instanța de fond a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad în soluționarea acțiunii, având în vedere că reclamanta a fost salariata Direcției Regionale Vamale A, așa cum rezultă din Decizia nr. 1209/17.09.2002 și anexa la aceasta și copia contractului de muncă și ca urmare potrivit art. 10 al.1 și 3, competența de soluționare a acțiunii revine Tribunalului Arad.
Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 7 (1) din Decretul Lege nr. 167/1958, prescripția începe să curgă din momentul în care se naște dreptul la acțiune. Ori aplicarea drepturilor referitoare la prima de concediu a fost suspendată pentru anii 2001-2006 prin prelungirea termenului inițial, această suspendare având consecință întreruperea prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii dreptului la prima de concediu și ca urmare termenul de prescripție nu începe să curgă de la data plecării în concediu a reclamantei, ci de la data încetării efectelor actului de suspendare.
Cum suspendarea aplicării dispozițiilor privind prima de concediu a încetat la data de 31.12.2006, Legea nr. 486/2006, privind bugetul e stat pe anul 2007, nu mai cuprinde dispoziții de suspendare, acțiunea reclamantei este introdusă înăuntrul termenului de prescripție și perioada 2001-2003.
De altfel, prin OUG nr. 146/19.12.2007 s-a stabilit dreptul funcționarilor publici de a beneficia de contravaloarea primelor de concediu pentru perioada 2001-2006.
Instanța de fond a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 532/2007, privind organizarea și funcționarea, această instituție se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației centrale cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că potrivit art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 532/2007, această instituție se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației centrale cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor.
Ministerul fiind ordonator principal de credite, iar potrivit art. 7 din OUG nr. 146/2007, ordonatorii principali de credite au obligația să asigure aplicarea prevederilor ordonanței din economiile obținute din cheltuielile de personal cu posturile vacante.
Instanța de fond a reținut că reclamanta în calitate de funcționar public în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale T prin transferare de la Direcția regională Vamală A, a formulat prezenta acțiune, întrucât în perioada 2001-2006 nu i s-a acordat prima de concediu la care avea dreptul conform art. 33 (2) din Legea nr. 188/1999 devenit după republicarea legi în anul 2004.
Potrivit acestui articol "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Aceste dispoziții legale au fost suspendate succesiv până la data de 31.12.2006, iar succesiunea în timp a actelor normative a făcut ca prima instanță să rețină că dreptul la prima de concediu pentru funcționarii publici a fost introdus prin art. 34 (2) din Legea nr. 188/1999 republicată și și-a produs efecte de la data de 1.01.2001, iar suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru ani 2001-2006.
Astfel ca un drept să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există în perioada 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic să devină lipsit de orice valoare.
Având în vedere prevederile art. 93 din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice și prevederile art. 161 (49, art. 292 al.1 li 295 (2) din Legea nr. 53/2002 Codul muncii și art. 1082 Cod civil, instanța de fond a acordat reclamantei daune interese compensatorii pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale în perioada 2001-2006, calculate conform coeficienților de inflație prin Nota de calcul depusă și necontestată de pârâți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurspârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința primei instanțe și a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiunea reclamantului de acordare a primelor de concediu pentru anii 2001, 2002 și 2003, invocând dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958.
Pârâtul recurent a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece odată cu apariția OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 angajatorii persoanelor care beneficiază de aceste drepturi vor avea puse la dispoziție în anul 2008 sumele necesare și vor achita persoanelor îndreptățite sumele cuvenite fiecărui angajat în virtutea legii. Mai mult, drepturile salariale sunt drepturi personale așa cum reiese din caracterul individual, personal al raportului de muncă născut între salariat și instituția angajatoare - Autoritatea Națională a Vămilor B și nu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe fond, solicită respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată arătând că plata indemnizației de concediu a fost suspendată printr-o serie de acte normative succesive până la data de 31.12.2006, astfel încât dreptul reclamantei nu este actual, acesta neputând solicita acordarea unui drept care a fost suspendat. Mai arată că nu consideră că măsura suspendării acordării dreptului la prima de concediu dispusă prin legile bugetare este suficientă pentru a stabili că pârâta nu se află în culpă pentru a fi obligată la plata sumelor solicitate cu titlu de primă de concediu actualitate.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2001-2003, Curtea observă că reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
Or, potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960, "dacă dreptul este sub condiție suspensivăsau cu termen suspensiv,prescripția începe să curgă de la data cînds-a împlinit condiția saua expirat termenul."
În raport cu această reglementare, dreptul la acțiune al reclamantei la plata primelor de concediu aferente anilor 2001-2003 nu s-a născut decât după încetarea suspendării exercițiului acestui drept, astfel încât excepția prescripției, invocată de recurent, nu este fondată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea de ordonator principal de credite bugetare, Autoritatea Națională a Vămilor fiind o instituție care funcționează în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 495 din 23 mai 2007, privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Potrivit art. 11 alin. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 386 din 25 aprilie 2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor "ministrul economiei și finanțelor îndeplinește, conform legii, funcția de ordonator principal de credite. Ministrul economiei și finanțelor poate delega această calitate secretarilor de stat, secretarului general, secretarilor generali adjuncți sau altor persoane împuternicite în acest scop".
Totodată, conform art. 12 alin. 4 din Hotărârea de Guvern nr. 495/2007,"președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală are calitatea de ordonator secundar de credite și poate delega această calitate unuia dintre vicepreședinți, secretarului general sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare se precizează limitele și condițiile delegării".
De asemenea, conform art. 41din Hotărârea de Guvern nr. 495/2007,"vicepreședintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Națională a Vămilor și comisarul general al Gărzii Financiare sunt ordonatori terțiari de credite și pot delega această calitate altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare se precizează limitele și condițiile delegării."
În consecință, Curtea constată existența unui raport de subordonare financiară între Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Astfel, conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, "ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii."
Or, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Autorității Naționale a Vămilor pentru plata drepturilor solicitate de reclamantă în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, " orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, Curtea amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, cădreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la virarea sumelor datorate reclamantei de către Autoritatea Națională a Vămilor, în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantei - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2001-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
În privința efectului intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 146/2007, Curtea apreciază că nu se poate reține lipsa de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni prin intrarea în vigoare a acestui act normativ, câtă vreme reclamanta nu a obținut efectiv aceste drepturi.
De altfel, Curtea constată că pârâții se opun admiterii acestei acțiuni - ceea ce implică refuzul acestor instituții de a recunoaște dreptul reclamantei la plat primei de concediu pentru perioada respectivă, astfel încât reclamanta are interesul obligării acestor instituții la plata drepturilor salariale menționate anterior.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A împotriva sentinței civile nr. 5/8.01.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /04.04.2008
Tehnored. /14.04.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători:,
Președinte:Barbă IonelJudecători:Barbă Ionel, Olaru Rodica, Pătru Răzvan
