Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 287/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR:--07.02.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.287
Ședința publică din 06.03.2008
PREȘEDINTE: Victoria Catargiu
JUDECĂTOR 2: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 3: Mircea Ionel Chiu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.2882 din 11 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr.-, al Tribunalului Arad, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâtul intimat Ministerul Economiei și Finanțelor B având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea recurentei, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul recurentei depune delegație.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.11.2007, reclamantul a chemat în judecată pe calea contenciosului administrativ, pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Economiei și Finanțelor B, solicitând obligarea acestora la plata primelor pentru concediile de odihnă aferente anilor 2002-2005, în cuantum de 2257 lei, actualizate cu indicele de inflație de la data de 1 septembrie 2007, până la data plății efective, cu reținerea impozitelor și contribuțiilor datorate.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că, în perioada 2002-2005, avut calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice
În această perioadă, deși conform dispozițiilor art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999, cu modificările și completările ulterioare, avea dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, nu s-a bucurat de acest drept care a fost suspendat succesiv, începând din anul 2001, până la 31 decembrie 2006.
Având în vedere că suspendarea a expirat la data de 31 decembrie 2006, în cauză sunt incidente prevederile art.62 alin.2 din Legea nr.24/2000, potrivit cărora, dispoziția în speță, afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, iar potrivit art.41 alin.1 din Constituția României, acest drept trebuie acordat ca făcând parte dintre măsurile de protecție socială.
Prin întâmpinare, pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Economiei și Finanțelor B au solicitat respingerea acțiunii pe calea prescripției dreptului la acțiune, conform prevederilor art.3 din Decretul nr.167/1958, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, cu motivarea că acest drept a fost suspendat printr-o serie de acte normative succesive până la data de 31.12.2006.
Examinând acțiunea reclamantului, alături de excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți, pe care, potrivit art.137 Cod procedură civilă, instanța o unește cu fondul cauzei, având în vedere strânsa legătură dintre ele și reține în fapt și în drept următoarele:
Prin art.33 alin.2 din Legea nr.188/1999, devenit ulterior art.34, s-a stabilită că funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Cu toate acestea, îndată după intrarea în vigoare a Statutului funcționarilor publici, prin art.III din OUG nr.33/2001, privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici, s-a dispus suspendarea până la data de 01.01.2002, a dispozițiilor art.33 al.2 din Legea nr.188/1999, referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă.
Prin art.32 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002, nr.744/2001 și art.12 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr.743/2001 s-a prevăzut că termenele reglementate de art.III din OUG nr.33/2001 se prelungesc până la 30 decembrie 2002.
Prin art.10 al.3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003, nr.631/2002, s-a prevăzut o dispoziție similară, în sensul prelungirii până la data de 31 decembrie 2003 suspendării.
Și prin art.9 din Legea bugetului de stat pe anul 2004, nr.507/2003, s-a dispus că aplicarea prevederilor din actele normative referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă prevăzute de Statutul funcționarilor publici, se suspendă până la 31.12.2004.
Art.8 alin.7 din Legea bugetului de stat pe anul 2005, nr.511/2004, a reiterat aceeași dispoziție de suspendare pentru un nou termen, data de 31.12.2005.
În sfârșit, ultima lege, cea a bugetului de stat pe anul 2006, nr.379/2005, dispune în art.5 al.5 că prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele de concediu ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31.12.2006.
Dispozițiile art.64 din Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăd că în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ, cu obligativitatea de a se prevedea, data de la care se produce suspendarea precum și durata ei determinată.
2 al art.64 prevede, imperativ, că la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
În consecință, la data expirării ultimei suspendări, - 31 decembrie 2006, art.34 al.2 din Statutul funcționarilor publici a reintrat în vigoare.
Acest drept patrimonial reglementat de Statutul funcționarilor publici, lege organică, potrivit art.73 lit.j din Constituția revizuită, a fost suspendat prin legile ordinare menționate, în mod succesiv, de la intrarea sa în vigoare până la 31.12.2006, iar efectul a fost golirea de conținut a însuși dreptului funcționarilor publici la plata anuală a primei de concediu, situație ce echivalează cu recunoașterea unui drept patrimonial, dar vidarea acestuia de chiar substanța sa, lipsindu-l practic de orice valoare. În acest mod, funcționarii publici, titulari ai dreptului reglementat în favoarea lor de statutul propriu, au fost obstaculați de a se bucura efectiv de acesta pe întreaga perioadă de suspendare succesivă.
Instanța constată însă, că dreptul nu a fost afectat în însăși ființa lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența, de la instituire până azi.
Astfel, deși dreptul există, exercițiul său a fost împiedicat, contravenindu-se prevederilor art.53 din Constituția revizuită (art.49 din Constituția din 1991), împrejurare în care, instanța restabilește principiul constituțional încălcat prin legile de suspendare cât și principiul că un drept legal prevăzut are un conținut real, efectiv, neputând fi redus la "nudum jus".
În argumentarea acestei soluții, instanța are în vedere și dispozițiile art.18 din vechiul Cod al muncii și pe cele ale art.38 din actualul Cod al muncii, în sensul că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Dispozițiile constituționale și cele cuprinse în Statutul funcționarilor publici și Codul muncii, amintite, sunt într-un perfect acord cu reglementările date prin art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aplicabil și în dreptul nostru intern.
Pe lângă despăgubirea ce se va acorda reclamantului pentru neplata primelor de concediu pentru perioada 2002-2005, se reține că acestuia i se cuvin daune interese compensatorii, în scopul acoperirii prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale pentru perioada respectivă, calculate potrivit coeficienților de inflație în condițiile prevăzute de art.161 al.4 și art.295 al.2 din Legea nr.53/2002, aplicabile și funcționarilor publici, în virtutea dispozițiilor art.93 din Statutul funcționarilor publici. Potrivit acestora, Codul muncii se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dacă acestea nu sunt complete și este compatibilă completarea lor cu dreptul comun, respectiv Codul muncii, care prevede în art.161 al.4, că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata lui poate determina obligarea la daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin neexecutarea la termen a obligației.
Pentru aceste considerente, instanța admite acțiunea reclamantului și obligă pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A - cu care reclamantul are raporturi de serviciu - să îi plătească primele de concediu, astfel cum au fost reactualizate cu indicele de inflație până la 31 august 2007, cuvenite pentru concediile de odihnă aferente anilor 2002-2005, în cuantum de 2257 lei, urmând ca actualizarea să se facă de la această dată până la data plății efective a sumei și respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, având în vedere că între minister și reclamant nu au existat raporturi de muncă și ca atare nici obligația de plată a drepturilor în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor
În motivarea recursului, relevă în esență următoarele:
Referitor la acordarea primelor de concediu aferente anilor 2002 și 2003, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii reclamantei de acordare a primelor de concediu pentru această perioadă de timp ca fiind prescrisă.
În sprijinul admiterii excepției invocă dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit căreia, termenul prescripției este de 3 ani, dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, ca în speță.
Pe fond, susține că acordarea dreptului al prima de concediu a fost suspendată pentru anii 2001-2006, prin acte normative succesive, motiv pentru care dispozițiile art.34 al.2 din Legea nr.188/1999 nu pot produce efecte pe perioada suspendării.
Consideră că măsura suspendării acordării dreptului la prima de concediu dispusă prin legile bugetare este suficientă pentru a stabili că pârâta nu se află în culpă pentru a fi obligată la plata sumelor solicitate cu titlu de primă de concediu, actualizate.
Sub un alt aspect învederează că odată cu apariția OUG nr.146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, instituția în cadrul căreia reclamantul își exercită atribuțiile de serviciu este obligată să-i achite drepturile salariale solicitate prin prezenta acțiune. C puțin din analiza acestui text legal (OUG nr.146/2007), prezenta acțiune poate fi calificată ca fiind prematură și în consecință, instanța nu poate pronunța o altă soluție decât respingerea acțiunii reclamantului ca fiind prematură. În situația în care se va considera că prematuritatea acțiunii nu ar fi cu putință a se reține pentru motivul că față de data introducerii acțiunii, această situație creată de OUG nr.146/2007 nu ar retroactiva, prezentul litigiu s-ar putea stinge între reclamanți și pârâți cu motivarea rămânerii fără obiect a acțiunii, conchide recurenta.
Curtea găsește recursul neîntemeiat, pentru considerentele următoare:
Cu referire la prescripția dreptului la acțiune invocată de pârâtă, Curtea constată că este neîntemeiată, urmând să o respingă, întrucât dreptul la prima pentru concediul funcționarilor publici introdus prin art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, a fost suspendat succesiv prin legile bugetare anuale, până la data de 31.12.2006.
Or, potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, drept care s-a născut în cauză după încetarea suspendării, la 31.12.2006, dată față de care, acțiunea introdusă la 13.11.2007, nu este prescrisă.
În justificarea temeiniciei și legalității acțiunii, pe fond, Tribunalul a argumentat detaliat care sunt considerentele de fapt în raport de legile aplicabile, inclusiv normele de tehnică legislativă și normele constituționale, Curtea însușindu-și motivele expuse.
De menționat în acest context și Decizia nr.XXIII din 12 decembrie 2005, dată în interesul legii de către - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial în 233/15.03.2006, prin care s-a statuat faptul că obligația plății primelor de concediu, neacordate, revine ordonatorilor principali de credite și după caz, ordonatorilor de credite de inferior.
Prin nr.OUG146/19.XII.2007, publicată în nr.877/20.XII.2007, s-a reglementat modalitatea de plată a primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, care nu exclude acordarea acestor drepturi de către instanță.
Față de considerentele mai sus reținute, Curtea urmează ca în baza dispozițiilor art.312 al.1 Cod procedură civilă să respingă recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta A, împotriva sentinței civile nr.2882/11 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr.-, al Tribunalului Arad.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 6.03.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - LIBER - - -
GREFIER
- -
Red./04.04.2008
Tehnored. /07.04.2008
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Arad - judecători,
Președinte:Victoria CatargiuJudecători:Victoria Catargiu, Claudia, Mircea Ionel Chiu
